luni, 15 martie 2010

Incursiune în pasiunea mea de-o viaţă

Uneori ne place să dăm timpul înapoi şi să ajungem, pe calea amintirilor, în perioadele cele mai frumoase ale vieţii noastre. Da, am avut o copilărie foarte fericită, iar pentru acest lucru trebuie să mulţumesc părinţilor mei. Indiferent de greutăţile epocii comuniste, nici eu şi nici sora mea nu am simţit acest lucru. Am fost nişte copii fericiţi. Încă de mică aveam spiritul matern foarte puternic dezvoltat. Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama de acest lucru, pe atunci nu ştiam de ce îmi plăcea atât de mult să am grijă de copiii mai mici decât mine şi mă simţeam foarte resposabilă din momentul în care mi se lăsau pe mână. Având o bunică învăţătoare, văduvă, cu o casă mare, părinţii ne lăsau în fiecare vacanţă la ea. Acolo venea şi verişoara mea, din Cluj, mai târziu  cu prietenele ei şi o mulţime de alţi copii din zona străzii Salinelor. Bunica ne lăsa libere, ne lăsa să cercetăm, să descoperim, iar seara îi povesteam toate noutăţile şi impresiile de peste zi, iar ea ne introducea în lumea fascinantă a basmelor. Vacanţele de vară erau cele mai frumoase, fiind şi cele mai lungi, dar şi pline de animăluţele noastre preferate. Oridecâte ori găseam câte un căţeluş abandonat sau pierdut ori o pisicuţă, îi aduceam acasă. Prima dată îi ascundeam, ca nu cumva să ne refuze bunica, apoi, încet, încet, îi scoteam "la lumină", iar bunica şi tata încercau să le ajute. Din păcate, pe vremea aceea, nu se punea atâta bază pe un animal de companie, lumea nu ştia multe despre tratamentele care trebuie făcute unui căţel sau unei pisici, despre deparazitări sau vaccinări, şi nimic despre bolile animalelor tinere sau adulte. Aşa că, nu de puţine ori, animăluţele salvate de noi ne părăseau prea timpuriu, iar eu simţeam că ceva în mine se rupe odată cu dispariţia fiecărui animăluţ pe care îl îngrijisem cu atâta dragoste. Şi credeţi-mă că dragostea de copil nu se compară cu cea a unui adult, este mult mai pură, mai sinceră, nu cunoaşte limitele pe care adulţii le trasează singuri. De atunci, de pe la 3 anişori (asta e vârsta de la care am început să păstrez amintiri), am simţit ceva deosebit că se naşte în sufletul meu. Acum însă îmi dau seama că de fapt nu se năştea, ci era deja acolo, constituind "bagajul" cu care am venit pe această lume. Mulţi copii iubesc animalele când sunt mici, dar educaţia, lipsa de interes a părinţilor pentru dezvoltarea laturii afective a copiilor sau temerea exagerată că un animal este o sursă de boli pentru copil, toate acestea fac să se estompeze multe din însuşirile native cu care copiii sunt înzestraţi.
Şi eu am iubit de mică animalele, dar şi copiii. Mă simţeam în largul meu la grădiniţă şi mereu îmi găseam un copilaş "de suflet" căruia să-i port de grijă, chiar dacă şi eu eram doar o mogâldeaţă. Am avut foarte puternic dezvoltat spiritul de "bine-rău" (acum nu ştiu dacă a fost un lucru benefic) şi nu am făcut boacăne aşa cum făceau copiii. Mai mult, le atrăgeam atenţia şi celorlalţi că nu e bine ce fac. Mereu am fost "mămica de suflet".
Dorinţa mea a fost să devin medic veterinar, pentru a învăţa cum să îngrijesc animalele şi să nu mai moară. Însă, pe vremea aceea, după absolvirea facultăţii primeai repartizare în la ţară şi erai obligat să-ţi preiei postul. Fiind o fire mai firavă, părinţii mei nu mă vedeau în stare să fac o astfel de muncă. Şi acum ţin minte cum tata încerca să mă descurajeze, spunându-mi că medicina veterinară nu înseamnă doar câini şi pisici, ci şi vaci, porci, cai, iar un medic trebuie să-şi vâre mâna până la cot în fundul vacii. "Te vezi tu făcând una ca asta?". 
Nu am ajuns medic veterinar, dar am ajuns să fac doar ceea ce mi-a plăcut. Şi nu doar legat de animale, ci şi de copii, de scris, de lb engleză. Viaţa a fost foarte darnică cu mine şi mi-a îndeplinit toate dorinţele, purtându-mă în locuri în care am putut să mă folosesc de pasiuni pentru a-mi câştiga existenţa. Facultatea am facut-o fără să mă gândeasc o clipă că m-ar atrage aşa ceva (Viticultura), apoi i-am descoperit frumuseţea în cadrul orelor de Oenologie. Mi-aş fi dorit să pot deveni oenolog (degustător de vinuri), dar pt asta nu a fost suficientă doar facultatea. Diploma mi-a folosit mai mult pentru a clădi pe ea studiile post-universitare care au urmat în domeniul managementului turismului. Şi simt că într-o zi, toate diplomele şi brevetele de director de hotel & agenţie turistică îmi vor ajuta la construirea visului meu. Iar acest vis va îngloba cele mai vechi "pasiuni" ale mele: copiii & animalele. Mi se pare ciudat să spun "pasiuni", pentru că ceea ce simt eu depăşeşte cu mult graniţa pasiunii. Pasiunea e trecătoare, e o ocupaţie de timp liber, ceea ce nu e cazul meu.
Venind pe această lume cu deschidere faţă de copii şi animale, simt foarte intens asemănarea dintre aceste fiinţe, legătura pronunţată dintre ele şi de aceea mi-am propus să încerc să ajut şi alţi oameni să se deschidă, atât vizavi de comportamentul copiilor, cât şi de cel al animalelor. Dacă aş găsi Peştişorul de Aur, l-aş ruga să-mi dea putere să înţeleg glasul necuvântătoarelor, să pot, printr-o singură atingere în zona inimii,  debloca iubirea din sufletul adulţilor, să realizez/întreţin cu succes proiectul visurilor mele
Am reuşit să ajung destul de departe în tematica animalelor fără stăpân din ţara noastră, iar de aici nu mai e cale de întors. Recunosc că e greu, nu că nu m-aş fi aşteptat la asta, cunosc multă suferinţă, lacrimi de deznădejde, dar şi foarte multă mâhnire din partea semenilor mei, nepăsători, iresponsabili, egoişti şi cruzi. Nu mai trebuie să mă întreb de ce oare iubesc copiii şi animalele, pentru că am găsit de mult răspunsul: ei reprezintă iubirea în formă pură, fără ascunzişuri, fără făţărnicii, fără încercări disperate de a părea mai buni decât sunt în realitate. Ei sunt goi de orice "haină" uzată de cei adulţi, nefericiţi, ignoranţi şi trişti. Ei reprezintă bucuria de a trăi. Iar adulţii care nu şi-au închis copilul din ei, încă mai au şanse la fericire

Din aceste motive am început acest blog si nu mă interesează "ocupaţia" de blogger, clasamente, concursuri, aşteptări materiale sau alde d-astea. Blogul meu e un loc în care împart ceva preţios din sufletul meu, chiar dacă uneori sunt lucruri dure, grele, dar adevărul trebuie spus aşa cum e. Aşa cum am scris şi în prezentare: "acest blog le este dedicat prietenilor mei de-o viaţă. Dacă nu iubiţi animalele cu suflet de copil, nu pierdeţi timpul citind acest blog. Cei ce împărtăşesc aceste sentimentele sunt binecuvântaţi şi pot să se considere cu adevărat fericiţi".

Nu vă mai obosiţi să încercaţi a-mi arăta că ceea ce simt & fac eu vizavi de animale este greşit şi că aş leza drepturile vreunei fiinţe superioare. S-ar putea ca, pe lumea asta, o altă fiinţă  să se considere superioară vouă şi să declare, la un moment dat, că o deranjaţi prin zgomotul care îl produceţi, prin mirosul pe care îl lăsaţi în urmă, prin felul dvs natural de a vă comporta. Şi va începe să propage idei care să instige la stârpirea voastră, ca fiinţă inferioară. Au mai fost cazuri în istorie, nimeni nu ne poate asigura că nu se vor repeta.  Mai ales acum că Vaticanul a recunoscut autenticitatea OZN-urilor şi implicit existenţa unor civilizaţii extraterestre.
Nimeni nu e mai presus decât nimeni, iar ca să folosesc un citat ce mi-a plăcut foarte mult într-o carte semnată cu pseudonimul de autor, Jan van Helsing: "animalele sunt fraţii noştri mai mici" - idee pe care am regăsit-o şi în bibliografia Sfântului Francisc de Assisi, iar eu mă consider sora lor mai mare, ce are menirea de a-i ajuta.

4 comentarii:

  1. Brandusa, si eu ma "scald" si inec in revolta apropo de acest subiect!
    Am sufletul plin de amaracine ca nu pot face ceea ce as dori si vazand cum gandesc oamenii din tara asta...Crede-ma, ca am plans - si sambata si duminica si luni - din cauza celor citite pe un forum pe aceasta tema! Am ajuns sa-mi fie rusine ca sunt om! Nu mai am cuvinte, scuza-ma!
    Oameni ca voi, cei pe care i-am cunoscut pe aceste bloguri, imi justifica firmitura, foarte mica, de dorinta de viata!
    Nebuna sau nu (pentru ca asa suntem catalogati noi, iubitorii de animale) va sunt alaturi!
    Sa ne ajute Dumnezeu, ca in oameni nu mai trag nadejde!

    RăspundețiȘtergere
  2. Am citit cu interes si am urmarit acest blog,in care m-am regasit pina in momentul cind am citit cum ati ucis acei pui nenascuti,sanatosi si fara nici o vina,care erau suficient de mari sa simta.Daca pentru acea catea e mai greu cu adoptia,nu acelasi lucru se intimpla cu puii,aveti o activitate impresionanta si nu am inteles daca aveti un contract cu supermagazine pentru mincarea cainilor,ca sa se motiveze gestul,si e de neinteles pentru mine de ce cineva care se crede ales de Dumnezeu ,cel care spune "sa nu ucizi",o face.Cred ca nu intimplator am surprins intr-o poza sufletul unui caine ucis,daca nu tineti cont,ca iubitoare de animale,daca nu si de Dumnezeu,ca si ele au un suflet,degeaba mai luptati pentru ele...nu e vorba de motivatii privind cruzimea oamenilor,ca nu ar suporta cainii,ci de a face ce e corect pentru ele.

    RăspundețiȘtergere
  3. @Corina: eu zic ca fara oameni si spriinul lor nu putem ajuta animalele. Eu inca trag nadejde sa apara mai multe persoane gata sa ne ajute, din dragoste pt animale.
    Iti multumesc pt incurajari. De multe ori avem nevoie de ele ca de aer.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Adriana: am scris un raspuns la comentariul tau, dar am apasat 2 taste din greseala si m-a scos din pagina, pierzând astfel tot ceea ce am scris. Imi pare rau, dar nu mai am timp acum sa revin. Te rog sa citesti ce am scris pe prima pagina a site-ului asociaţiei noastre (www.treifratipatati.org), sub titlul "in atentia celor care ne contactează", fiindcă e cuprinsă o parte din ceea ce-ţi scrisesem şi ţie.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare