duminică, 28 noiembrie 2010

Viaţa vine, viaţa pleacă

Poate ați observat că am schimbat poza de la antet. Am făcut-o deoarece câteva din animăluţele surprinse acolo m-au părăsit. O parte ştiu că au părăsit şi viaţa, dar despre celelalte nu am nici o veste. Bănuiesc că şi ele au păţit ceva de nu s-au mai întors acasă. 



Murdărici

A fost  una din cele mai inteligente căţeluşe pe care am cunoscut-o vreodată.  A stat langă noi vreo 3-4 ani, dar in toamna aceasta, după ce l-am adus pe soţul meu din spital, am mai văzut-o o singură dată, apoi a dispărut. Ne pare rău după ea pentru că, având o personalitate foarte puternică, şi-a lăsat amprenta în familia noastră. Cât a fost soţul prin spitale, 2 luni de zile, ea şi cei doi care au mai rămas din gaşca ei, mă aşteptau răbdători să ajung seara acasă, de la Cluj. Eram atât de obosită, mă durea rău spatele, dar nu puteam să nu mă gândesc la cei trei căţei care stăteau pe afară, aşteptând cina. 
Deşi i-am făcut o cuşcă spaţioasă şi la început a locuit o buna perioadă în ea, de la un timp însă a devenit tot mai plimbăreaţă şi refuza să mai intre în curte. Aştepta cu gaşca ei afară, pe alee, intra doar să mănânce, apoi sărea din nou gardul, pentru ca dis-de-dimineaţă să plece din nou pe coclauri. Mi-e dor de ea şi aş vrea să cred că nu a păţit nimic rău. Însă cu atâta lume rea în jur, care vedea în ea un câine periculos doar pentru că lătra şi era mare... tare mă tem că nu mai e printre noi. Rămas bun scumpa noastră Murdărici. Nu te vom uita niciodată şi sper din tot sufletul să ne revedem într-o bună zi!

 Gaşca lui Murdărici



Frumuşelul, Şchiopăţel, Roşcăţica şi Fetiţa au fost 4 pui adoptaţi de Murdărici în urmă cu 2 ani. Târziu am aflat povestea, cum un bărbat i-ar fi aruncat în fosta centrală termică, dezafectată, din zona Micro II. Cineva a văzut întreaga scenă de la geam şi a văzut-o şi pe Murdărici cum imediat s-a dus la pui şi a început să-i miroase, apoi s-a aşezat lângă ei şi de acolo nu a mai plecat. La noi pe stradă i-a adus când deja erau măricei şi arătau ca în poza de mai sus. Până atunci însă i-a îngrijit şi i-a hrănit. Din păcate, erau cam sălbăticuţi şi se temeau de oameni. Dar au urmat-o mereu pe mama lor adoptivă, iar fiindcă ea locuia atunci la noi, ei şedeau cuminţei pe iarba de lângă casa noastră. Aş fi vrut să-i adopt, însă atunci era în toi scandalul cu vecinii, care mă urmăreau şi mi-au facut, nu zile fripte -ci luni, din cauza căţeilor. Aşa că, viaţa dură a străzii i-a selectat rând pe rând. Prima dată a murit Fetiţa, apoi a dispărut Frumuşelul -ca mai apoi să-l vedem călcat de maşină, iar luni de zile au mai rămas doar Şchiopăţel şi Roşcăţica. Ei au urmat-o îndeaproape pe Murdărici şi au dispărut odată cu ea. 



 Ursu
 A fost primul maidanez adoptat de noi. A stat 2 ani în curtea unităţii militare unde a fost ofiţer soţul meu, apoi când s-a mutat de acolo, a trebuit să-i găsim o nouă locaţie. Zis şi făcut, noua familie l-a primit foare bine, însă a doua zi am primit un telefon cum ca Ursu a sărit gardul şi dus a fost. 
L-am căutat zile de-a rândul cu soţul, prin tot oraşul, dar nu l-am mai găsit. Sper însă că a ajuns în vreo curte şi are cine să-i dea de mâncare. A fost un câine extrem de blând şi afectuos, în ciuda masivităţii sale. Ne-a părut foarte rău după el, dar mai ales sentimentul de frustrare că nu am avut cum să-l ajutăm mai mult, a fost foarte dureros. 


Aşa au dispărut din viaţa noastră, în decurs de 2 ani de zile, şase câini minunaţi. E dureros să pierzi fiinţe dragi, dar eu sper ca într-o bună zi o să-i revăd pe toţi.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Conexiunea noastra cu animalele

 (Sursa Editura For You)

Adesea uitam ca si noi suntem animale. Societatea noastra moderna tinde sa gandeasca despre sinele nostru colectiv ca fiind separat de restul Regatului animalelor, ba chiar superior acestuia, dar adevarul este ca noi suntem doar o parte a evolutiei vietii pe Pamant. Iar noi nu suntem separati, fiindca facem parte din ea, in egala masura cu oricare alta forma de viata.
In ultima vreme, multi oameni redescopera faptul ca delfinii si balenele sunt cel putin la acelasi nivel de dezvoltare ca fiintele umane. Si spun “redescopera”, fiindca popoarele Greciei si Romei antice, precum si multe triburi indigene considerau ca cetaceele le erau egale sau chiar superioare oamenilor. Cercetarea stiintifica moderna ne deschide in mod clar perspectiva aceastei posibilitati evidente.
                                               
Dar. dincolo de orice clasificari, viata pe Pamant evolueaza in ceva care este mult mai maret decat partile care o compun. Iar daca omul continua sa se dezvolte si sa evolueze, poate ca acum este timpul cel mai potrivit pentru a incepe sa comunicam cu prietenii nostri din Taramul animalelor, pentru a invata de la ei intelepciunea care, trist, dar pare sa ne lipseasca.

Este evident faptul ca oamenii nu sunt pe deplin capabili sa inteleaga cum pot crea forme sustenabile de viata, in armonie cu natura. Dar prietenii nostri, animalele, fac acest lucru de milioane de ani. Oare nu am putea invata de la ei, daca doar am incerca sa comunicam cu ele?


De mult, foarte demult, conform Bibliei crestine, exista o singura limba pe Pamant, pe care o stia fiecare, iar prin intermediul acesteia, noi puteam vorbi nu numai intre noi, oamenii, dar si cu animalele. Apoi, a fost construit Babel , un turn ce trebuia sa atinga cerurile, iar Dumnezeu i-a despartit pe oameni, dandu-ne limbi diferite. Dar, nu uitati, inainte de acel moment, exista O SINGURA LIMBA.

Unde a disparut aceasta limba?  Nu a existat niciodata vreo urma a acesteia in marturiile arheologice. Oare ar putea Biblia sa fie atat de gresita, cata vreme niciun cuvant sau hieroglifa sa nu fi fost cioplita sau inscriptionata pe vreo tableta de lut? Probabil ca acea Limba Unica nici macar nu folosea corzile vocale – sau orice altceva legat de ceea ce noi consideram a fi comunicare.

Multi dintre indigenii din intreaga lume vorbesc despre “O Limba Unica”, ce vine dintr-un spatiu secret al inimii. Este un spatiu care creeaza imagini ce sunt percepute in interiorul altor persoane, dar care nu foloseste neaparat sunetul. Aborigenii din Australia vorbesc despre acest spatiu, numindu-l Timpul Visarii: un spatiu in care toate formele de viata, nu doar oamenii, sunt strans conectate.

Oameni din intreaga lume cauta sa afle acest “secret”, intelegand cat de important este el, in aceste vremuri de haos evolutionist. Ei cauta sa descopere cai de comunicare cu animalele si sa dezvaluie cunoasterea secreta care ar putea salva omenirea si intreaga natura.
In acest context, The Spirit of Maat va ofera o incursiune in lumea comunicarii cu animalele, prin intermediul unor oameni care s-au aventurat in calatoria pe acest fluviu neexplorat al posibilitatilor.

Daca aceste posibilitati va starnesc interesul, sa stiti ca nu sunteti singuri. Porniti cu barca voastra pe acest fluviu, si veti fi surprinsi sa aflati cat de multi oameni isi dedica intreaga viata unei asemenea stradanii aparent atat de simpla.

Iar daca aveti nevoie de ajutor pentru a va pune barca pe apa, speram ca relatarile noastre va vor fi de folos.

Cu iubire, Drunvalo"
(Un adevarat explorator al constiintei, Drunvalo Melchizedek (Melchisedec) apare ca o persoana cu inima mare, un om bland care s-a intrupat in corpul sau fizic in anul 1972 (fara a mai trece prin procesul nasterii si-a insusit un corp al unei persoane care deja traia pe Pamant; vezi termenul de walk-in). El si-a pastrat intreaga sa memorie pe parcursul diferitelor vieti si dimensiuni variate ale constiintei. Este om de stiinta, fizician, inventator, vindecator si invatator. Principalul sau scop este de a ajuta oamenii Pamantului sa se adapteze mai bine schimbarilor viitoarei ere.

duminică, 21 noiembrie 2010

Caii abandonaţi din Fierbinţi - pantru ca Legea pentru protecţia animalelor să fie aplicată

Mă gândesc câte animale se vor sacrifica până ce autorităţile vor realiza că trebuie să se ocupe serios şi de protecţia acestora, prin legi severe. Cazul cailor abandonaţi, găsiţi în stare deplorabilă la o fermă aparţinând unui om de afaceri, a făcut mare vâlvă la noi.
Aşa a început procesul mediatic: 

 "Imagini cutremurătoare într-o crescătorie de cai din Fierbinţi, Ialomiţa. 36 de cai de rasă pură au fost lăsaţi trei săptămâni fără mâncare şi fără apă. Şase dintre animale au murit, iar celelalte au ajuns să roadă scândurile grajdurilor. Ferma aparţine omului de afaceri Dorin Cristian Drăgoi, care în 2008 se lăuda cu prezenţa în top 100 miliardari ai ţării. Echipa Realitatea TV a reuşit să pătrundă în fermă alături de Poliţia animalelor.

Localnicii din Fierbinţi au fost cei care alertat Poliţia animalelor. Aceştia au adus la fermă medici veterinari care au încercat să salveze animalele. Alţi cai au murit şi au ajuns hrană pentru câinii maidanezi.
"Într-un interval de 14 zile au murit de foame şase cai. Este un act de cruzime nemaîntâlnit, iar în astfel de situaţii Poliţia animalelor nu va mai tolera să se mai întâmple aşa ceva", a spus reprezentantul Poliţiei Animalelor, Emilian Prodan.

Animalele nu au mâncat şi nu au băut apă timp de trei săptămâni, până când autorităţile şi Poliţia animalelor le-au descoperit moarte de foame şi de sete. Înnebunite de foame, animalele au ros scândurile grajdurilor.

Omul de afaceri care deţine ferma nu a fost de găsit. Poliţia animalelor a anunţat însă că îl va da în judecată pe proprietar".
 
Urmarea:
"21 noiembrie 2010 Astazi i-am vizitat pe calutii din Fierbinti. Am gasit alaturi de ei un mic grup de oameni, angajati si voluntari ai Primariei Fierbinti, un reprezentant al Politiei Animalelor, precum si simpli oameni ajunsi acolo in urma apelului mediatic lansat pentru acesti cai, toti aflati acolo doar ca sa ajute. Datorita donatiilor de hrana aduse saptamana trecute de Fundatia Paco, de persoane particulare si alte organizatii, calutii au de mancare pentru urmatoarele zile. Insa situatia lor este departe de a fi rezolvata. Ei au nevoie de hrana zilnica, timp de 6 luni sau cat vor sta in grija Primariei Fierbinti. Au nevoie de ingrijire medicala, de curatenie, de asternuturi, de ingrijitori permanenti. Sunt niste caluti superbi, insa ingrozitor de abuzati... pe care ii asteapta luni cumplite de iarna si un viitor incert. Va rog sa nu-i uitati, nu vor putea supravietui fara noi in urmatoarele 6 luni. Costul ingrijirii lor lunare este de aproape 2800 de euro lunar si cuprinde: - hrana baloti furaje: 1 balot/zi/cal * 30 cai = 900 baloti lunar - hrana boabe (porumb, ovaz etc): 1 galeata/cal/zi * 5 galet/sac = 180 saci/luna - ingrijitori permanenti: 600 ron/ luna - asternuturi de paie: 50 baloti pe saptamina = 200 baloti /luna. Cu toata bunavointa, autoritatile locale din Fierbinti nu au cum sa suporte costul ingrijirii acestor cai. Este nevoie de ajutorul nostru, al tuturor, pentru a scoatele la liman victimele acestui caz de cruzime si neglijenta! Astfel ca va rog, dragi prieteni, ajutati-i in continuare pe calutii din Fierbinti! Nu-i uitati, ci ramaneti alaturi de ei in aceste 6 luni, ajutati-i sa supravietuiasca, donand in continuare, lunar, un ban pentru ei. 10 ron, 50 ron, oricat puteti! Pentru donatii si orice forma de ajutor: FUNDATIA PACO cont lei IBAN BRD Agentia Carol : RO40BRDE441SV80881324410 Cod Unic de Inregistrare : 9378400 Sos Petricani, nr 11A, Pepiniera Toboc http://adapostcaluti.wordpress.com/promovare/ (cont in Euro si Paypal in curand)". (sursa Adopţie Distanţă - Facebook)
 





Aceasta este cămăruţa în care dorm voluntarii 

Unul din lemnele roase de cai, de foame

Grajdurile din Fierbinţi

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Tippi - the girl from Africa

Tippi Degré is a girl who was born in Namibia, and has a special bond with animals. Her parents, Alain Degré and Sylvie Robert, worked as freelance wildlife photographers in Namibia. During her stay in Namibia, she befriended wild animals, including a 28-year old elephant Abu, a leopard nicknamed J&B, crocodiles, lion cubs, giraffes, giant bullfrogs and chameleons. She also befriended the Bushmen and the Himba tribespeople of the Kalahari, who taught her how to survive on roots and berries, and to speak their language.

Tippi later moved with her parents to Madagascar and then to France. A book of her adventures, Tippi of Africa was published and translated in several languages. She also set up a website, and returned to Africa to make six nature documentaries for the Discovery Channel. In Paris, Tippi attended a local state school for the first two years, but is now homeschooled because she was found to have little in common with the other children in Paris. 
(Source Wikipedia)































 
About the book: The story of Alain Degre and Sylvie Robert, a couple who chose to relinquish their lives in France for the freedom of nature in Southern Africa. This is also the story of their daughter Tippi. Share their unique encounters with meerkats and the hidden mysteries of the cruel Kalahari; travel with them to the wilds of Namibia, Botswana and Zimbabwe. Read about the beginnings of their daughter Tippi's life in the bush, dunes and swamps, and her endearing kinship with wild animals - particularly Abu, a five-ton elephant, whom she calls 'my brother'. The language of the wild is no secret for Tippi of Africa.



Tippi Degré este o fată care a fost născută în Namibia şi care are o legătură specială cu animalele. Parintii ei, Alain Degré şi Sylvie Robert au lucrat ca fotografi freelanceri, pouând în special fauna sălbatică a Namibiei. În timpul şederii ei în Namibia, fetiţa s-a împrietenit cu animale sălbatice, inclusiv un elefant de 28 de ani Abu, un leopard poreclit J&B, crocodili, pui de leu, girafe, bullfrogs gigant şi un cameleon. Ea s-a împrietenit, de asemenea, cu boşimanii şi  tribul Himba din Kalahari, de la care a învăţat cum să supravieţuiască în sălbăticie, hrănindu-se numai cu rădăcini şi fructe de padure, şi să vorbească limba lor.

Mai târziu, Tippi  s-a mutat cu părinţii ei în Madagascar şi apoi în Franţa. O carte despre aventurile ei, "Tippi a Africii", a fost publicată şi tradusă în mai multe limbi.  Fetiţa are şi un website în care povesteşte despre aventurile ei. Tippi s-a întors în Africa pentru a face şase documentare despre natură pentru Discovery Channel. La Paris, Tippi a fost înscrisă de către părinţi la o şcoală de stat, însă după primii doi ani a fost retrasă, continuând să înveţe acasă, primind ore în particular, pentru că a constatat că are prea puţin în comun cu alţi copii din Paris.
Despre carte: Povestea lui Alain Degré şi a soţiei lui, Sylvie Robert, un cuplu care a ales să renunţe la viaţa lor în Franţa pentru libertatea oferită de natura Africii de Sud. Aceasta este, de asemenea, povestea fiicei lor, Tippi. Povestirile lor vă vor transpune în întâlniri unice cu animale sălbatice, în mijlocul misterelor ascunse ale crudului Kalahari; veţi călătorii cu ei la sălbăticia din Namibia, Botswana şi Zimbabwe. Citiţi despre începuturile vieţii fiicei lor, Tippi, printre tufişiri, dune şi mlaştini, şi despre prietenia ei duioasă cu animalele sălbatice - în special cu Abu, un elefant de cinci tone, pe care ea îl numeşte "fratele meu". Limba vorbită în sălbăticie nu este nici un secret pentru Tippi din Africa.

Postări populare