joi, 14 septembrie 2017

Rocky - cel mai iubit uriaș alb


În sfârșit am ajuns să scriu și despre povestea lui Rocky, un alt cățel pe modelul lui Ochișor.
Dacă am învățat ceva în toții anii ăștia de rescuer, e că ciobăneștii - fie ei și metiși - au un bagaj genetic special. Și aici mă refer la ciobăneștii de turme. Dacă Ochișor era un exemplar cu origini în Ciobănescul de Bucovina, de Rocky am aflat (mai târziu și întâmplător) că e un metis de Ciobănesc de Asia Centrală.  Doar că la vremea când l-am descoperit (din nou total întâmplător), nu se putea desluși nimic din frumusețea acestui câine remarcabil. Și din nou am avut convingerea, și cu acea ocazie, că Cineva-Nevăzut lucrează în așa fel ca omul potrivit să ajungă să dea peste un suflet în mare necaz. În cazul lui Rocky a fost să fie ca eu să am drum prin zona aceea, cu mâncare pentru niște căței ce-i țineam în curtea unor oameni. Rocky era al vecinilor acestora..., mai are oare rost să menționez și etnia lor? De obicei el stătea ascuns în spatele casei, dar ceva l-a îndemnat atunci să iasă în față, exact când treceam eu pe acolo. Vederea lui m-a șocat, dar nefiind primul caz de genul, nu m-am pierdut cu firea (deși clocoteam prin interior) și am acționat rapid, luând legătura cu proprietarii și cerându-le explicații despre el, de ce a ajuns în starea aceea. Normal că s-au adunat toți ca la circ și foarte nonșalanți m-au informat că pot să-l iau dacă vreau că oricum aveau de gând să-l omoare.


Le-am spus imediat că-l voi lua cu siguranță a doua zi, și-l voi duce imediat la clinica veterinară din Cluj, rugându-i ca ei să fie acasă și să mă ajute la prinderea și pusul în cușca de transport. M-au asigurat că așa vor face (ei na sic) și mi-am văzut în continuare de drum cu sufletul strâns și cu imaginea lui bântuindu-mi gândurile.



A doua zi nici urmă de adulți prin zonă, doar doi copii, de felul lor cam certati cu orice îndeletnicire legată de un trai civilizat. Nici nu vreau să mă gândesc cu ce se ocupă acei copii, ținând cont că la școală nu mergeau, dar aveau din plin "școala vieții" și am simțit că la cea mai mică scânteie erau pregătiți să-și arate "virtuozitatea" de a se transforma rapid în niște adevărați "combatanți". Mi-era clar că aveam de-a face cu niște copii care fuseseră mereu luați în vizor, certați sau bătuți, deci obișnuiți de mici că trebuie să fie agresivi dacă vor să supraviețuiască. Așa că i-am luat cu binișorul, i-am lăudat, încurajat etc, adică i-am dezarmat complet, iar ei - destul de neîncrezători totuși - au început să-și arate și trăsăturile omenești, zâmbind frumos și devenind chiar prietenoși. M-au ajutat să-i pun botnița lui Rocky, pentru că după cum ziceau ei ar avea tendințe de a mușca (oare de ce?), apoi l-am ridicat din locul (oribil) care era culcușul lui și l-am băgat în cușcă, apoi l-am cărat toți trei pană la mașină. Nu mai spun că eu aveam doar o cușcă mică, ca pentru căței de talie mică (maximum mică spre medie), dar săracul s-a îngrămădit el cuminte acolo, așteptând resemnat orice avea să i se întâmple după asta. Se vedea clar că suferea, iar orice dorință de viață dispăruse din ochii lui. Întocmai ca unui om depresiv, căci da și câinii pot suferi de depresie!
Ajunși la clinică am observat că pielea lui era atât de inflamată încât la cea mai mică atingere pușca sângele. Lăbuțele lui arătau jalnic.
Iar fața, botul erau rană vie.


Și ochii, acei ochi minunați, ascundeau atâta tristețe, Doamne, că pur și simplu simțeai cum te sfredeleau pe dinăuntru.

Așa a început lungul șir al testelor, tratamentelor, vizitelor, plimbărilor, costurilor care se tot adunau, apelurilor mele disperate pentru fonduri etc, la care s-a mai adăugat și agravarea bolii mamei ce m-a obligat să mă retrag din munca de la adăpost și să mă dedic îngrijirii ei și a familiei mele. Plus că retragerea mea a coincis apoi și cu retragerea voluntarilor care mă ajutaseră mult până atunci, dar mai ales le eram recunoscătoare că mergeau în vizită la Rocky, îl scoteau la plimbare, îl ajutau să socializeze, să cunoască un alt fel de viață. A fost o perioadă extrem de grea pentru mine (din nou), dar la Rocky nu am renunțat, chiar dacă, pe parcurs, sponsorii au renunțat motivând costurile prea mari (dar poate că nici nu mai credeau în vindecarea lui). Oricum starea lui Rocky se îmbunătățise simțitor față de când îl găsisem, dar pe partea fizică - a problemei de piele, avea tot mereu suișuri și coborâșuri. Când credeam că  îi merge bine, din nou apăreau mâncărimi și apoi răni. Pe partea psihică însă părea un câine complet nou! Chiar dacă la început dădea să muște, speriat fiind și având doar amintirile unui trecut plin de abuzuri, pe parcurs a început să-și părăsească ”cochilia” și să investească încredere în oamenii care-l îngrijeau. Și chiar să le ofere afecțiune. Chiar dacă eu nu eram tot timpul lângă el, când mergeam în vizită îmi recunoștea vocea de la poartă și începea să plângă. Când ajungeam la țarcul lui, își arăta bucuria și nerăbdarea să fie scos la plimbare.


Când îl luasem din mediul în care trăise era luna iulie a anului 2014. Foștii proprietari îmi spuseseră că Rocky ar avea cam 8-9 luni. Ei bine, pe atunci nu aveam să bănui că el va intra în istorie ca și câinele care a locuit cel mai lung timp la clinica veterinară, devenind mascotă dar și unul din cei mai iubiți și populari câini. Devenise un câine prietenos, avea deja prietenii săi patrupezi cu care ieșea la plimbare sau la joacă în curte, cu bărbații străini era destul de reticent și cu copiii, de unde am tras concluzia că specimene din aceste categorii îi produseseră traume în trecut. Se atașase enorm de personalul de la clinică, ceea ce îmi dădea emoții pentru când avea să vină vremea mutării lui.

 Am tot căutat soluții pentru relocarea lui, dar parcă nimic nu prindea să se concretizeze. Între timp, o altă veterinară, prietenă a medicului lui curant, a venit cu ideea de a încerca pastila deparazintantă Bravecto. Eu citisem multe lucruri negative despre acest produs, încât am stat tot cu inima strânsă. Chiar îi rugasem să îi facă teste de ficat înainte și după administrarea pastilei, ca să mă asigur că nu-i afectează probele hepatice, așa cum citisem în reclamațiile multor proprietari de câini cărora le și decedase animăluțul (majoritatea din State). Norocul lui Rocky a fost ca tocmai această pastilă să-l vindece definitiv de boala veche de piele și după trei administrări, pielea lui s-a curățat de tot, iar el a devenit un cățel vesel, a luat în greutate (mă rog, cam prea multișor) ajungând la aproape 60 de kg, iar blănița lui a devenit albă și pufoasă. 

În tot acest timp am avut alături de mine două persoane care m-au ajutat & încurajat: o bună prietenă din Anglia, Susan, care a strâns fonduri (prin mica ei organizație) pentru acoperirea costurilor (tratamente și cazare), costuri ce se ridicau la sume mult prea mari pentru salariile românilor. Și o tânără româncă ce muncea în Anglia, Andra, care îi cumpăra hrana specială antialergică și care a achitat și testele speciale de alergie. Susan avea să se transforme în îngerul păzitor a lui Rocky și de comun acord am decis să-l mutăm într-o altă locație, de data asta în București, acasă la un alt rescuer ce avea să-l evalueze înainte de plecare definitivă în UK, la casa lui Susan. Era deja luna mai a acestui an, 2017. 

Și așa cum mă așteptam, ruperea lui de locul în care cunoscuse pentru prima dată afecțiunea, în care reușise să se vindece și în care locuise timp de trei ani, a pus ceva probleme. Au trebuit trei persoane să-l putem urca în mașină, mașină împrumutată de la altă clinică veterinară (TAC). Odată urcat, se uita disperat după cei doi buni prieteni de care se atașaze enorm (îngrijitorul și groomer-lady), parcă știa că nu avea să-i mai vadă. Și normal că și aceștia au vărsat niște lăcrimuțe serioase după odorul lor, deși erau bucuroși să audă că în sfârșit am găsit o soluție pentru el. Îngrijitorul îmi tot spunea că dacă nu-mi place unde va  fi, să-l aduc neapărat înapoi. Dar eu speram să nu trebuiască să se întâmple asta pentru că era timpul ca Rocky să pășească într-o altă etapă, să se rupă de clinică, boli, tratamente etc.   
Hotărârea cea mai bună pe care am luat-o, împreună cu soțul meu, a fost ca eu să-l însoțesc pe tot parcursul drumului, să-i inspir încredere pentru a nu se simți abandonat. Nepotul meu a fost șoferul de ocazie, iar eu am stat în spate, ca să fiu mai aproape de Rocky, să-l pot urmări, să-i vorbesc, să-l mângâi etc. Iar el s-a comportat exemplar pe tot parcursul drumului! Doamne, ce câine cuminte și deștept! Alături de el, dar în cușca de transport de acasă, a călătorit și micuța Zoe, pentru care plecarea din casa noastră era cumva identică cu plecarea la școală. Se încheiase cu perioada copilăritului, de acum avea să învețe lucruri noi.  

Ajunși la noua locație, Rocky a privit totul foarte circumspect. Și-a dat seama că avea să stea acolo ceva vreme și nu părea deloc încântat. Îi privea pe cei ai casei destul de reticent, mai ales că erau bărbați necunoscuți. Se agăța de mine cu privirea, iar mie mi se rupea sufletul. Sunt sigură că același sentiment îl au și mamele când își lasă pentru prima dată copiii la grădiniță, iar aceștia plâng și se agață de fusta lor. Dar tu știi că e pentru binele lor, așa că te lupți cu sentimentele și încerci să-i încurajezi. Dragul de Rocky încerca el să accepte ceea ce îi spuneam, dar nu părea prea încrezător. Eu îi ceream iertare și îl asiguram că șederea lui acolo va fi pentru o perioadă scurtă, după care va pleca la un loc mai bun, cu spațiu mai mare, potrivit pentru dimensiunile lui. Când m-am îndepărtat de el a început să plângă, iar mie mi se rupea sufletul în 'nșpe mii de bucățele când îl auzeam și încercam să mă bucur că nu putea vorbi să-i aud tânguielile. Normal că foarte greu mi-am scos din minte plânsetul lui, noroc cu filmulețele pe care le trimitea domnul Dragoș, în grija căruia îl lăsasem.
Adevărul e că șederea lui la București, chiar dacă a fost pentru o perioadă scurtă (aprox. 3 săptămâni), i-a prins extrem de bine. A putut fi evaluat cum trebuie pentru a i se descoperi personalitatea, cu bune și rele (deși din cele din urmă pare să nu aibă): cum reacționează în grup cu mai mulți câini, chiar și cu masculi, cum se acomodează cu străinii, etc. A fost învățat să se plimbe frumos în lesă fără să mai tragă, să intre în casă, ceea ce refuzase la clinică, din cauză că asocia deja intrare în clădire cu tratamentele medicale și era sătul de acestea, dar cel mai important e că a fost învățat să intre fără teamă în cușca de transport, pregătire extrem de necesară pentru călătoria lungă ce urma să o facă spre Anglia, și care de obicei este extrem de stresantă pentru animale.


     Prima plimbare în lesă, pe stradă 


Joacă în jurul grupei piticilor, Rocky extrem de încântat, ca un pui

Socializare de grup

Prima intrare în casă

Acomodarea cu cușca


Sunt extrem de recunoscătoare pentru această perioadă de "boot-camp”, care l-a învățat într-un timp scurt multe lucruri, a scos la iveală personalitatea lui extrem de blândă și temperată, inteligența și afectivitatea sa. A fost cumva o reasigurare că aveam de a face cu un câine deosebit, că meritase absolut tot efortul depus în salvarea și reabilitarea lui și că cel ce avea să-l adopte se va bucura de o comoară pufoasă pe patru labe.

A venit apoi și ziua plecării spre Anglia, au fost trei zile lungi în care am stat ca pe ghimpi. Dar ca de obicei, uriașul nostru blând s-a comportat exemplar pe tot parcursul traseului și nu a fost deloc stresat de cușcă, transportatorii având doar cuvinte de laudă la adresa lui.

Odată ajuns în Anglia a fost preluat de prietenul lui Susan, din nou reticență din partea lui Rocky la vederea unui bărbat străin, a fost destul de speriat, dar cuminte. Ajuns acasă, în "apartamentul" special pregătit pentru el (un țarc superb din lemn, cu două încăperi și cu un fel de terasă la mijloc), s-a mai relaxat. Apoi, zilele următoare a făcut cunoștință cu noul cămin, mult mai spațios, curte largă, multă iarbă, verdeață, spațiu întins cât vezi cu ochii, și ... cu Susan. Doamne, dacă n-a plâns Susan de bucurie să-l vadă în sfârșit la ea, iar Rocky îi lingea lacrimile de pe față, apoi s-a tăvălit lângă el pe iarbă, nu-i venea să creadă cât e de mare și de blând.

Câinii simt foarte repede un loc bun și se acomodează imediat, instalându-se ca și cum ar fi locuit acolo de când lumea. Așa a făcut și Rocky al nostru la Susan. Acum, după 4 luni și jumătate de la instalare, deja latră la trecătorii pe care îi vede în zare (nu la poartă, cum e la noi), de răsună întreaga vale. Și-a făcut prieteni și printre căței, are o iubită mai pe măsura lui, tot româncă, iar mai nou i s-a alăturat și un princhidel jucăuș, pe nume Gogo, care însă se teme când vede venind spre el cu viteză ”bolovanul uriaș de blană” și începe să țipe, atenționându-l. Iar Rocky, extrem de atent și galant, se oprește brusc lăsându-i spațiu micuțului. Printre obiceiurile ciudate, îmi povestește Susan, e și pasiunea care a dezvoltat-o pentru aricii din zonă. Pare ciudat, dar îi place să-i prindă cu gura și nimeni nu știe cum reușește să o facă fără să se rănească de la țepii acestora, și nici pe ei. Pur și simplu îi plimbă cu el pe deal, apoi îi pune jos, frumos, fără să le facă altceva. Ăsta e Rocky, un uriaș blând și iubitor. 

Primul video cu Rocky în UK 

Joaca cu noii prieteni (și Goguță)

Aș putea încheia clasic cu ”încă un caz rezolvat” sau ”încă un câine fericit”. Dar mai degrabă îmi vine să spun ”nu-i așa că nu e atât de greu să faci un animăluț fericit?”. Lăsând la o parte toate eforturile depuse de toți oamenii care au contribuit la reabilitarea  fizică și psihică a lui Rocky, cel mai important ar fi ca românașii noștri să conștientizeze că trecând nepăsători pe lângă un suflet amărât și neglijat, le poate scăpa o adevărată comoară. La fel ca și Ochișor, abandonat la încheierea sezonului pășunatului, și la Rocky stăpânii săi au renunțat fără nici un regret. Doar că acel gest, pentru el a însemnat salvarea și șansa la o viață minunată.


 Și uite așa mulți căței-români ajung în țări străine și "învață" limba engleză, suedeză, germană sau olandeză, firesc și repede ca și cum s-ar fi născut acolo. Și o fac mult mai repede decât mulți oameni pentru că ei trăiesc zilnic sentimentul recunoștinței. Recunoștința de a afla o altfel de viață, într-o lume în care oamenii sunt educați de mici să respecte și să iubească animalele.

Rămas bun dragă Rockișor și sper să vină ziua când voi putea să te vizitez în locul care te face atât de fercit. 

marți, 24 ianuarie 2017

Rămas bun scumpul nostru mult iubit!

Mi-a trebuit ceva timp ca să pot scrie această postare. E poate cea mai grea de până acum, grea prin durerea care presimt ca va răzbate prin fiecare cuvânt, dar trebuie să o fac. Va fi totodată și ca o sesiune de terapie pentru mine, care să mă ajute să eliberez, prin cuvinte, durerea din suflet.

Încercam demult să mă pregătesc pentru acest moment, eram conștientă că va veni, fiind vorba de firescul vieții. Am fost alături de prieteni care au trecut prin așa ceva, însă nimic, niciodată nu te poate pregăti pentru a face față propriilor tale emoții atunci când se întâmplă.  Ele te pot înălța sau te pot doborî, într-o clipită. Căci, așa cum spunea cineva, existența momentului prezent este o respirație între ”uau” și ”poc”, adică momentele de bucurie/exuberanță maximă și cele aducătoare de durere mare, care îți produc căderi sonore.

Cei care mă cunosc știu că Începutul aventurii mele în lumea minunată a animăluțelor a început mult mai târziu decât mi-aș fi dorit, în urma cu mai bine de 16 ani. Și a început cu Lucy, teckelița dorită de nepotul meu, pe atunci un copilaș adorat de bunica lui (mama mea) și care a fost gata să-i satisfacă orice dorință. Și așa cum se întâmplă de obicei, dorința copiilor de a avea un cățel la o vârstă mică este mai degrabă un moft, ce trece destul de repede, de aceea nu este indicat ca părinții să răspundă imediat. Așa m-am ales eu cu cățelul visat încă din copilărie, mai puțin rasa, pe vremuri dorindu-mi un boxer. Dar după ce am cunoscut mai bine teckelașii, am ajuns sa afirm că sunt cei mai drăgălași căței ever, o mixtură de curaj, încăpățânare, drăgălășenie, voioșie, prietenie fără limite si enumerarea ar putea continua. Deci povestea începutului o puteți citi aici.

Lucy a născut 4 puișori superbi, chiar în casa în care locuim și acum, in urma cu aproape 13 ani (in martie 2004). Și dintre ei s-a evidențiat unul ciocolatiu, pentru că era cel mai mare și mai bondoc și pentru că, la naștere, a trebuit să-l răsucesc ușor căci se cam blocase la ieșire. Era tot valuri de grăsime, exact ca bebelușii.
Și tot nepotul meu a fost cel care m-a rugat să i-l dau lui căci, vezi-tu-doamne, după 3 ani de zile s-a mai înțelepțit și va știi acum să îngrijească un cățel. Iar eu am cedat, cred că mai mult datorită unei dorințe ascunse de a păstra în familie ghemotocul acela pe care-l scosesem cu mâinile mele. 

Doar că e greu să faci față unui bulgăraș de energie, să-l scoți de trei ori pe zi afară, adică să-ți faci tu programul după nevoile lui.  Așa că, până la urmă, după aprox. un an, bulgărașul acum alungit a ajuns înapoi în casa în care s-a născut, cu numele de Freddy.



Plin de energie cum era, o cam stresa pe mă-sa nevoie mare și pe noi pentru că mereu trebuia să intervenim să-l oprim, când vedeam că finuța de Lucy nu mai rezistă.


Crescând, Freddy, Freduțu, Fred, Fredu, Fredulă ... și-a mai revenit nițel, dar iubirea față de Lucy nu contenea să și-o arate zilnic, de cum deschidea ochii dimineața.

Chiar obișnuiam cu soțul să vorbim îngrijorați despre cum va rezista Fred după ce Lucy nu va mai fi, noi crezând că dacă ea e mai mare cu trei ani, e cumva normal ca ea să ”plece” prima.
Însă lucrurile rar stau așa cum ti se pare ție ”normal!.

Sănătatea lui Freddy a inceput să scârțâie vizibil prin 2014, când a avut o suită de crize ce aduceau a indigestie. L-am dus zilnic la vet, i s-au făcut perfuzii cu diverse medicamente, dar pentru că starea lui nu se îmbunătățea, l-am dus la clinica Biovet, din Cluj (Făget). Acolo, după mai multe investigații (raze, ecografie, analize de sânge), am aflat că Freduțu nostru suferea de prostată. din cauză că îi era foarte mărită avusese acele crize, iar chisturile de pe prostată erau un plus la problemă. S-a impus nevoia urgentă de castrare, doar că la vârsta lui anestezia era prea riscantă și nici un vet nu și-a luat resposabilitatea de a-l mai anestezia pentru vreo intervenție, și asta de câțiva ani încoace. Ca de obicei când am animăluțe bolnave, îi iau la rând pe toți veterinarii cu care colaborez, ca sa aud mai multe opinii și să aleg cea mai bună soluție. Așa am ajuns la Veterianarius, la cel mai vechi colaborator al asociației noastre, dr Peter Madaras, care a zis ca nu mai e de lăsat necastrat, așa că a venit cu soluția de a-l anestezia doar local. Zis și făcut.

Eu am avut emoții cât casa, am și iesit din clinică, să mă plimb, dar n-am apucat să ajung prea departe că m-am și pomenit strigată. Doctorul era deja cu Freddy la poartă, iar dragul de el cu codița-n sus, balansându-și corpul așa cum făcea de fiecare dată când era încântat. Doamne ce drag mi-a fost de el să-l văd plin de viață și fericit. era clar că fericirea i se trăgea de la faptul că scăpase de pe masa de operație și că ieșise din clinică.

Mereu m-am certat pe mine însămi pentru că am tot tărăgănat castrarea lui Freddy. Toți cățeii noștri și cei ce doar ne-au tranzitat căminul fuseseră castrați/sterilizați, doar el a rămas. E drept că, mai demult, a avut câteva iubiri pasionale, de pe urma cărora au rezultat niște pui superbi, dar de știam pe atunci ce preț avea să însemne, pentru sănătatea lui, lăsarea ”bijuteriilor” intacte, o făceam cu mulți ani înainte. Și totusi nu am amânat acest lucru pentru a-i lăsa posibilitatea de a se ”iubi”, chiar nu mai vroiam să-l las la împerecheat pentru că se îndrăgostea nebunește și nu mai mânca nimic cu zilele, toată ziua stătea la poartă să își aștepte iubita și slăbea văzând cu ochii. Nu dormea, era foarte agitat și mi se rupea inima să-l mai văd în starea aia. Dar pur și simplu nu am avut timp să mă ocup de problema asta, cazurile de la adăpost fiind mereu o prioritate. 

După operație a fost ok, la controlul de un an ni s-a spus că prostata a scăzut și că va mai scade, de unde eu am înțeles că nu va mai fi o problemă. Însă după castrare a început să manifeste incontinență urinară, mai puternic în momentele în care găteam sau mâncam, deci era legată de emotii/stări. Așa că am ajuns să folosesc pad-uri absorbante pentru bebeluși, pe sub masă sau pe pat. Pe lângă astea, schimbam o mulțime de prosoape pe fotolii și pe pat, pe care le spălam tot la 3 zile. Era destul de obositor, enervant uneori, dar devenise un automatism, așa că ne-am obișnuit și cu asta, doar Freddy să fie ok. 

Între Crăciun și Anul Nou, mi-a atras atenția faptul că Fredu a căzut de vreo 3 ori de lângă mine, de pe pat. A fost o perioadă aglomerată și nu am observat exact momentul când a debutat problema, doar după vreo 2-3 zile, Pe lângă incidentul cu căzăturile, am observat că mergea ușor într-o parte (trăgea spre dreapta), iar lăbuțele de pe aceeași parte nu se mai mișcau normal. Pe cea din față călca înăuntru și se dezechilibra. Mă aplecam mereu după el, să i-o aranjez, să-l ajut să calce normal pe ea, dar era cam agitat și nu prea stătea locului. Eu am bănuit că ar putea fi un AVC, așa că imediat am început cu telefoanele la veterinari. Am primit tot felul de recomandări, dar în lipsa unui RMN nimeni nu se aventura prea departe cu supozițiile. Iar 500 de lei pentru așa ceva nu aveam de unde să scot.

Următoarea zi însă au început adevăratele chinuri. Freduțu dormea învelit pe fotoliu, în timp ce eu strângeam prin cameră (ritualul nostru din fiecare dimineață), când, la un moment dat, am văzut că dădea să se ridice și nu putea. L-am dezvelit repede și atunci am observat că deja avea convulsii. L-am pus repede pe jos și l-am ținut să nu se lovească. Am observat că întregul corp, împreună cu capul, se contorsionau puternic spre dreapta, în timp ce la guriță apăruse spumă. Imediat se și scăpă pe el, ambele treburi. Criza a durat vreo juma' de minut, aproximativ, iar Flaviu se uita îngrozit la el. (Soțul meu, în urma operației pe creier, din urmă cu 6 ani, este de-a dreptul hipersensibil la afecțiuni legate de acest organ, mai ales că a și rămas cu o paralizie pe partea dreaptă, postoperator). Eu fusesem mai stăpână pe mine, pentru că citisem cu o seară înainte că, în caz de AVC pot aparea și convulsii, deci nu mă luase chiar prin surprindere. Am resunat veterinarii, mi s-a recomandat Fenobarbital pastile și Diazepam soluție rectală, cel din urmă în timpul crizelor. Dar cum nu sunt niște medicamente usor de procurat fără rețetă, am început să sun prieteni, să-i întreb de cunoștinte pe la farmacii. Apoi am aflat că sunt acceptate și rețetele scrise de medicul veterinar, așa că am ajuns în posesia fenobarbitalului. Am apucat să-i dau de două ori, la recomandarea strictă a veterinarului, dar a doua zi starea lui s-a înrăutățit simțitor. Toată noaptea s-a agitat, a plâns, a mai făcut o criză, după care agitația a crescut și vroia să umble prin toată casa, însă se poticnea încontinuu, nemaiavând stabilitate/siguranță pe lăbuțe nici cât avusese cu o zi înainte. Îl susțineam eu, dar nu reușeam la viteza cu care încerca el să umble. Se poticnea, se lovea de pereti, se bloca la coltul ușilor, fără să mai poată ieși se acolo și plângea încontinuu. Așa a ținut-o toată noaptea, iar nouă ni se rupea sufletul.

Plânsul acela a fost motivul culminant ce m-a determinat să iau soluția finală; înțelegeam că se chinuie, că îl deranjează starea în care se afla, imposibilitatea de a se mai deplasa și că nu mai sunt șanse să se facă bine. Iar ziua următoare parcă deja nu mai știa ce face, cerea încontinuu de mâncare, după care se aseza în pătuțul lui Piky de sub biroul soțului, la calorifer și adormea. Apoi se trezea, făcea iarăși o criză, după care repornea agitația și plânsul acela care pur și simplu mă zgâria pe suflet.

În acel moment am clacat și eu. Era prea multă durere, era vorba de puiul meu iubit, cel care ani de zile fusese ”umbra” mea, "codița" mea, iar acum se chinuia în ultimul hal și eu trebuia să-l ajut, luând hotărârea finală. Conștientizam că nu-l mai pot lăsa să se chinuie, că nu mai era deloc calitate în viața lui, că nu mai aveam ce acoperi cu prosoape sau pad-uri absorbante ca să-i fac traiul mai ușor. Am sunat cel mai apropiat dintre veterinari și l-am rugat să vină el la noi. Așteptarea lui a fost cel mai greu moment prin care am trecut. Mi s-a făcut rău de la stomac, simțeam că voi leșina, a trebuit să mă întind în pat, au început frisoanele, apoi tensiunea mi-a luat-o razna. Mi-am dat seama că nu mai rezistam așteptând, veterinarul fiind ocupat cu alte cazuri grave la cabinet, așa că l-am rugat pe nepotul meu, cel ce îl alesese pe Fredilică din ciub. în urmă cu 13 ani, să vină el să se ocupe, împreună cu soțul meu, de acest ultim detaliu. Eu eram ca paralizată, în pat, nu m-am putu ridica nici măcar să-mi iau rămas bun de la puiuțul meu. Mi se rupea sufletul, dar nici nu vroiam să mă simtă în halul acela. După ce au ieșit cu el pe usă, înfășurat într-unul din prosoapele lui, am izbucnit în hohote de plâns și am urlat de durere. Niciodată în viață nu am făcut așa ceva, nici măcar în urmă cu un an, când murise mama, pentru că, în cazul ei, mă rugam necontenit la Dumnezeu să-i curme El suferința. (Ea săraca îmi tot spunea să o duc in Olanda, să o eutanasieze, acolo fiind permis așa ceva și pentru oameni). Acum însă adunasem, într-un timp scurt, o durere prea mare care m-a copleșit și parcă nu mai încăpea în suflet, iar urletul acela a însemnat oarecum și eliberarea acesteia.
  
M-am liniștit doar după ce i-am știut tupușorul înmormântat în curtea aceleiași case în care, în urmă cu 13 ani, venise pe lume. Măcar ”haina” lui de cățel curajos și extrem de iubitor să rămână aici. De restul am rugat-o pe mama să se ocupe, să fie Acolo, în Comitetul de Primire, să nu cumva să se simtă Freduț singur și speriat. Sper din tot sufletul că așa a fost.
A doua zi a fost ziua de naștere a soțului, dar nimeni nu mai avea chef de sărbătorit. Chiar și bunica a fost șocată să audă că Freddy a murit, ea care nu e deloc empatică vizavi de animale. Dar i-a părut sincer rău după puiuțul familiei care, în fiecare zi, stătea pe patul ei, cât eu trebăluiam prin bucătărie. Pe mine, durerea despărțirii de Freddy m-a țintuit la pat, am fost ca o legumă timp de două zile. Soțul plângea în camera bunicii, iar când ne întâlneam, făceam eforturi să ne păstrăm tari. Dar cum deschideam subiectul, cum durerea dădea pe dinafară, iar soțul se întorcea brusc și se retrăgea în camera bunicii. Am depăsit cu greu acest eveniment și cert e că va mai trece mult timp până să uităm, iar rănile din suflet să se cicatrizeze.

După "plecarea" lui Freduțu ceilalți căței nu au dat semne că l-ar căuta sau l-ar aștepta, nici chiar Lucy - mama lui - nu părea că îi simte lipsa. Erau și ei obosiți după zilele în care nu dormisem nici unul.  Mi-a fost într-un fel ciudă pe Lucy, mai ales că Freddy fusese atât de atașat de ea și știam că dacă cumva ar fi plecat ea înaintea lui, el ar fi suferit enorm. Dintre toți, doar Rocky - cel mai mare ca mărime, dar și cel mai afectuos, s-a comportat ciudat. Prima dată am crezut că are din nou probleme digestive pentru că stătea supărat pe pat, nu mai vroia să se joace cu Zoe, nu-l mai interesa mâncarea, mă privea lung cu niște ochi triști. Apoi am înțeles că, de fapt, el era supărat pentru că Freddy nu mai era, ei doi fiind de multe ori foarte afectuoși unul cu celălalt. M-am intins lângă el și l-am mângâiat. încercând să-i mai alin tristețea. Apoi, după câteva zile și-a revenit și el.


Terapia mea a fost, și în cazul despărțirii de Freddy, munca fizică, Mi-am tot făcut de lucru prin casă, am făcut curățenie, am spălat toate păturicile, toate prosoapele, toate așternuturile de pat pe care stătuse sau dormise Freduțu în ultima săptămână din viața lui. Parcă, prin asta, încercam să spăl durerea pricinuită de dispariția lui din viața noastră. Îndepărtând orice miros, orice fir din blănița lui ciocolatie de pe lucrurile din casă, încercam de fapt să îndepărtez acei spini ce-i simțeam atât de dureroși în inimă. 

Și doar acum, la aproape o lună de la plecarea lui, am avut puterea să scriu această ultimă postare despre puiul meu cel drag. Și asta în mai multe reprize și printre șiroaie de lacrimi. Dar am vrut să o fac neapărat pentru că animăluțele noastre sunt membri importanți ai familiei noastre și merită să-i amintim. Iar Freddy și-a lăsat puternic amprenta în sufletul nostru; a trăit intens, a iubit puternic, a fost un luptător și un curajos, până în utima lui clipă. Nu a vrut să cedeze în fața bolii, care nu știm exact ce a fost, poate o tumoră, poate mai multe AVC-uri, oricum nu mai are rost să ne gândim la asta. Merită în schimb să facem efortul să ni-l amintim în zilele lui bune, o personalitate puternică într-un trup micuț.


Rămâi cu bine scumpul nostru puiuț, noi nu te vom uita nicioadată!









Postări populare