Rocky - blândul cu lăboace mari al familiei

Rar n-am mai avut o primăvară-vară atât de ploioasă. Toată lumea se plânge de vreme, de faptul că nu pot ieși pe afară, așa cum obișnuiau în perioada asta, iar impactul vremii întunecate asupra psihicului românului se cam vede în tot și-n toate. 
Și dacă tot e o vreme numa' bună de stat acasă, mi-am spus că a venit timpul să-i dedic o postare unui alt membru al familiei noastre patrupede. Nu știu cum s-a întâmplat de până acum a rămas pe dinafară din a fi menționat în analele familiei (aka acest blog). 

Rocky, că de el e vorba, a intrat în viața noastră fix în urmă cu 7 ani. După o noapte în care ne-a ținut treji cu plânsetele lui care penetrau întunericul până în dormitorul nostru. Pe la 2 noaptea am ieșit cu lanterna să-l caut, dar am dat peste indivizi întârziați doar de consumul de alcool, ceea ce mi-a dat de înțeles că era mai safe să amân căutările până a doua zi, după răsăritul soarelui. Și da, lumina mi-a fost de ajutor să-l dibuiesc pe micuțul guraliv, ascuns între garaje. Și fiindcă nu era sociabil, ci mai degrabă fricos, odată ce mi-a înțeles intenția s-a înghesuit tot mai adânc în zone de nepătruns pentru mine. Mi-am dat seama că nu am nici o șansă să ajung la el, așa că mi-a venit ideea să-mi aduc un alt ajutor cu patru lăbuțe, o cățelușă de acasă, pe nume Dolly.

Pe ea o găsisem hălăduind pe aleea noastră, în urmă cu vreo lună, și pentru că părea pierdută sau abandonată, străină oricum zonei, am luat-o acasă. Normal că nimeni nu a căutat-o, drept pentru care m-am ocupat de toată suita de tratamente care se fac unui câine nou găsit, plus sterilizarea. Am observat de la bun început că avea instinctul matern foarte dezvoltat, așa că - din toată gașca mea de la ora aceea, mi s-a părut cea mai potrivită să o folosesc la ”extracția” micuțului din acel loc strâmt. Ei, acum să nu vă gândiți că am băgat cățelușa pe acolo! Nici vorbă! Ce am facut în schimb a fost s-o leg în fața garajului și suficient de departe de locul pe unde intrase micuțul, ca s-apuc să-l prind înainte să apuce el să se furișeze înapoi. Dar pentru asta mizam ca el să fie suficient de curios de prezența cățelușei încât să-și părăsească ascunzătoarea. Zis și făcut! Am intuit bine toată schema și cu mișcări de felină, l-am înfășcat pe puiuț și l-am dus repede acasă (câțiva pași doar), apoi m-am întors după Dolly. Doamne, da' speriat mai era bietul de el! Nu ar fi avut nici o șansă singur, pe stradă. Nu știu cum a ajuns acolo, pot să bănuiesc doar că cineva la adus la tomberonul din apropiere, debarasându-se de el ca de un obiect nefolositor. Iar el văzându-se singur, s-a refugiat în cotlonul cel mai apropiat. După care a început să plângă. Și cum majoritatea lucrurilor necurate se întâmplă după lăsarea întunericului, așa îmi explic de ce noi l-am auzit undeva pe la ora 2.

Vara aceea avea să fie pentru casa noastră cea mai aglomerată din toate timpurile. Am ”reușit” să deținem 11 câini. În afară de ai noștri 5, restul au fost cazuri complicate sau abandonuri la poarta noastră (cum a fost cazului lui Dolly). Pe parcurs însă, am reușit să le găsesc adopții în Anglia, așa că s-a mai rărit efectivul. Însă la sosirea lui Rocky  aveam deja full-house, iar bunica soțului se închidea în camera ei, în semn de revoltă. Filmulețul de mai jos a fost primul contact al noului venit cu o parte din gașca noastră patrupedă.

 Se vedea clar că nu fusese socializat cu oamenii, ceea ce m-a făcut să trag concluzia că fusese ținut undeva cu cățelușa mamă și poate cu frățiorii lui, dar fără ca un om să se ocupe de el. Am apreciat că avea vreo două luni, arăta foarte bine, deci se vedea clar că nu dusese lipsă de hrană.
Încet-încet a început să socializeze cu ai noștri și și-a găsit tovarăș de joacă în alt pui, Dante (povestea lui urmează), pe care-l luase de la țară, în urmă cu vreo lună. Doar că Dante era un piperaș, sărea, fugea, mereu era cu chef de joacă, pe când cel nou era mult mai bleguț. Dar neputând să scape de insistențele lui Dante, era nevoit să se joace. Bineînțeles sub supravegherea atentă a ”mamei-Dolly”, care-și luase rolul de mamă surogat foarte în serios. Uitându-mă așa la ei, în timp ce se jucau, mi-a venit în minte și numele pentru el: Rocky! Mai târziu aveam să descopăr că nimic nu e întâmplător, nici măcar găsirea unui nume pentru un cățel.
Rocky deținea deja toate semnalmentele unui viitor dulău. Ceea ce nu mă încânta deloc, pentru că știam că nu se înghesuiau doritori la adopțiile câinilor de talie mare.
După ce l-am trecut și pe el prin schema de tratament (deparazitare, vaccinare, microcipare), am început să-l promovez pentru adopție. Însă nimic nu prindea contur. Rând pe rând, toți ceilalți ”fosterei” (=ținuți în foster) și-au luat zborul către noile lor cămine în UK, doar de el nu se arăta nimeni interesat. Mulți dintre urmăritorii activității mele de pe Facebook își dăduseră cu părerea cum că Rocky ar fi o corcitură de Rottweiler, iar acest lucru i-a descurajat pe mulți.

Timp în care micuțul nostru creștea văzând cu ochii. Avea niște lăboace atât de lungi, încât de mult ori se încurca în ele de parcă nu știa cum să le folosească. Era un mototol, un fel de Hopa-Mitică, împleticindu-se mereu în propriile labe. Încă nu deprinse  folosirea”amortizoarelor”, așa că de multe ori vrând să sară jos din pat, ateriza direct pe burtă, cu labele răsucite în toate direcțiile.
Ca să nu mai spun de câte ori mi-am luat și eu câte-o lăboacă peste moacă, când mă trezeam cu el neinvitat în patul nostru. Se întindea la mijloc, între mine și soțul, iar eu normal că nu rezistam tentației de a-l mângâia, în loc să-l cert să se dea jos. Iar el pur și simplu se abandona de plăcere până-ntr-atât încât toți mușchii i se relaxau complet, iar lăboacele-i cădeau prin jur. Asta n-ar fi fost bai mare, dar mă trezeam și cu patul ud. Până-ntr-un final când, după câteva reprize de genul ăsta, m-am prins că relaxarea îi atingea inclusiv vezica urinară.
Într-o zi ne-a vizitat una din colegele de la adăpost. Cum a dat cu ochii de el a exclamat: ”ăsta-i Copoi Ardelenesc!”. Habar n-avusesem până atunci de așa ceva, așa că m-am pornit 'mediat să-l chestionez pe ”tătucu Google”. Și am dat de informații care-l descriau perfect pe Rocky al nostru. Singurele diferențe, fiind metis, erau la blană, urechi și coadă. Rasa pură are blană fină ca teckelii, urechile lungi și coada în poziție de arc întins, pe când el fusese ”îmbrăcat” cu un fir mai gros și mai lunguț, urechile îi sunt mai scurte, iar coada mai groasă și încovrigată în sus.
Așa că ne mai făcusem c-un câine de vânătoare! Iar colega, ”atentă” din fire, mi-a vârât spinu-n inimă zicându-mi că, după ce va mai crește, va începe cu siguranță lupta pentru dominație cu ceilalți masculi și atunci ține-te! Așa că, de fiecare dată când îi vedeam jucându-se, reauzeam acest ”refren” în minte, aidoma unui disc stricat, așteptând parcă din clipă-n clipă ca joaca să degenereze.

Însă Rocky al nostru a fost și a rămas un blajin fără pereche!
Niciodată nu a dat semne de dominare, din contră, el era cel care se supunea întotdeauna!
 În jurul vârstei de 6 luni, ceva din privirea lui m-a convins să-l păstrăm în familie. Până și în ziua de azi, Rocky e singurul din gașca de patrupezi care te privește sfredelitor, vrând parcă să-ți pătrundă-n suflet și să-ți citească gândurile. Iar ochii lui au o culoare și o blândețe de catifea. Pur și simplu mi se agață de privire, așteptând cuminte să-i spun ceva. Iar acest fapt m-a convins că el trebuie să rămână cu noi, că nu pot să-i înșel încrederea ce mi-o acorda!


În timp, Rocky a devenit gazda perfectă pentru următorii salvați. Însă comportamentul prietenos se limitează strict la câinii introduși de mine în familie și prezentați găștii ca fiind noul frățior/surioară! Altfel devine extrem de vocal vizavi de câini străini, mai ales dacă trec pe la poarta noastră. Când aduc în casă un nou-venit, musai să treacă prin ”zona de control”, unde fiecare-l ia la rând și-l miroase pe toate părțile. După primele ore, după ce se lămurește și Rocky că noul venit e ok, începe dansatul din coadă și-și intră-n rolul de ghid personal, învățându-l tot ce trebuie să știe referitor la conviețuirea în cadrul casei noastre. Inclusiv coborâtul și urcatul scărilor de afară, dar și cum să se ceară afară, cum și când să latre la poartă etc. Apoi vine și invitația de a sări în patul nostru. Indiferent de dimensiunea noilor veniți, Rocky nu se dă în lături de la joacă și-ntotdeauna el cedează în fața cățelandrilor. Iar aceștia, smecherași din fire, simt că pot să facă cam tot ce vreau cu el, și-l trag, îl călăresc, îl mușcă de coadă, de lăbuțe, etc . Mai puțin prietenos spre deloc este cu puiii mici, de care toți ai casei se feresc, excepție făcând femele cu un simț matern dezvoltat. Nu am înțeles prea bine de ce, dar în general adulților nu prea le plac puiii mici de tot .
Rocky e un câine extrem de afectuos. Prietenia la el nu cunoaște limite. Mai ales dacă primește răspuns și din partea opusă. Așa a devenit extrem de atașat de Freddy, teckelul nostru. Amândoi cu o natură caldă, prietenoasă, au simțit că se pot baza unul pe celălalt. Iar când Freddy a suferit un posibil atac cerebral și a început să se bălăbăne de pe picioare, să se lovească de mobilă și să plângă continuu, Rocky îl urmărea mereu, încercând să-l ajute. Iar după ce am fost nevoiți să-i curmăm suferința (episod descris aici), Rocky a căzut în depresie. Nu mai avea chef de joacă, stătea doar în pat, cu ochii plini de-o tristețe molipsitoare. Degeaba îi vorbeam pe un ton blând și-l mângâiam. Se uita recunoscător la mine, vrând parcă să-mi spună că aprecia atenția mea, doar pur și simplu nu avea putere să se lupte cu starea depresivă în care-l adusese pierderea lui Freduțu. Nici mâncarea nu-l mai încânta ca altădată. Eu mă așteptasem din partea lui Lucy (mama lui Freddy) să sufere după despărțirea de fiul ei, așa că am fost complet luată prin surprindere de reacția lui Rocky. Și-a revenit după câteva zile, dar tot nu a contenit să-și caute micul prieten peste tot. Salvarea a venit din partea unui nou venit, o nouă ocupație care i-a refocusat mai apoi atenția. 

Soțul obișnuiește să-l numească ”infantilul familiei”, în sensul că, deși e adult, a rămas același cățelandru cu chef de joacă. Dar în continuare foarte sperios. Nu am reușit defel să-i dezvolt interesul pentru ieșitul la plimbare în afara casei. Iar dacă n-avem încotro și e musai să-l duc la veterinar, ține-te chinul de pe lume! Pentru că odată scos din mediul lui, începe să i se activeze anxietatea și se zbate tare. Iar la dimensiunea lui e nevoie de multă forță pentru a fi ținut. Și pentru că face urât dacă se apropie străini de el, doar eu îl pot manevra sau atinge. Și asta mă epuizează.

Acasă e destul de circumspect cu străinii la început. Îi măsoară din priviri, îi latră, dar dacă nu este privit în ochi și este ignorat, se apropie cercetător și-i miroase. Următorul pas e atingerea mâinii cu botul, apoi își așează capul pe genunchiul musafirului sau își vâră capul sub palma acestuia, cerând să fie mângâiat.

E clar un câine bun de pază, pentru că e mare și latră sonor! Nu știu dacă ar fi în stare să muște, dar nici n-aș vrea să fie pus în situația asta.
Ca obicei prost pe care l-a dobândit (cred) datorită anxietății, e rosul pietrelor. Le suge/roade de zici că-s bomboane, apoi le înghite. Iar uneori i se blochează pe tractul digestiv, vomează și are dureri de burtă. Și atunci intră-n funcțiune" uleiul de parafină. Mulțumesc Doamne că de fiecare dată am reușit să rezolvăm problema, în câteva zile, doar cu ulei (chiar dacă de vreo 2-3 ori a trebuit să vizităm și veterinarul). Altfel nu știu ce m-aș fi făcut. Ideea e că nu se învață minte, deși îmi arată clar că suferă atunci când o piatra îl deranjează prin intestin. Se întinde des cu labele din față lungite și cu fundu-n sus, are o mutrișoară plouată rău, apoi vine pe pat cu burta în sus, dar dacă cumva îl mângâi și mâna îmi ajunge pe la burtică (zonă devenită foarte sensibilă), sare mârâind. 
Am auzit de câini care consumă tot felul de obiecte necomestibile, de la mingiute, șosete, lenjerie intimă etc și apoi ajung pe masa de operație din cauza ocluziei intestinale. Și e cumplit pentru că, cel puțin în cazul lui Rocky, nu am cum să elimin factorul cauzator, adică pietrele din curte. Uneori mai adun ce văd la suprafață, dar el are un radar special de le detectează în pământ și sapă după ele. Noroc că nu o face tot timpul, pentru că e cel mai greu spre imposibil câine de doftoricit din gașca noastră.

Pe vremea când mi-a venit ideea cu numele, încă nu dezvoltase această pasiune. Pe semne că nu a fost chiar întâmplătoare găsirea numelui de Rocky (piatră, stâncă). Se prea poate să fi avut totuși o influență.

Chiar așa mare cum e (30 kg), continuă să fie un jucăuș blajin cu ochi de catifea. Iar noi îl iubim și ne bucurăm că am luat hotărârea de a-l păstra în familia noastră! E extrem de afectuos, lipicios și sensibil. Simte durerea omului de lângă el, dar și al celorlalte animale. Și suferă împreună cu ei. De aceea am spus că posibil că are o inimă de marshmallow, care se-nmoaie la orice vine din exterior.






   

Comentarii

Comments

Postări populare de pe acest blog

Glandele perianale și complicațiile de la posteriorul câinelui

Adăposturile de câini - veșnic subiect de conflicte aprinse!

Începutul - Lucy & comp.

În atenţia posesorilor de patrupede - Tusea de Canisă