Sasha - un puiuț ghinionist, care ar fi fost deja eutanasiat dacă nu ...

Am ales să reeditez povestea Sashei, la 14 ani de la momentul salvării ei, după ce ieri am primit un mesaj de la prietena mea, Gail, prin care mă anunța că Prințesa noastră a închis ochii. 

Our beautiful crazy little princess Sasha passed away peacefully in her sleep, all safe and cosy and snuggled up with myself and her furry siblings.

Sasha always chose her own timetable and we had an appointment at the vets today for her but our princess chose to go her way.

Sasha has had an amazing and long life for a little foreign rescue life. 14 yrs old and paralysed since 6 months old. We say thank you to her rescuer for the amazing care she had in Romania which helped her to live such a long life.

Rest in peace my gorgeous girl 

Pe parcursul celor 14 ani, Sasha a devenit un adevărat ambasador ai câinilor cu dizabilități, iar „mama Gail” merită toată recunoașterea pentru efortul depus. Nu doar pentru grija constantă ce i-a oferit-o Sashei, ci tuturor celorlalte animăluțe, pisici sau căței cu nevoi speciale, cărora le-a oferit dragostea și căminul ei. 

Sinceră să fiu, nu știu cum a reușit! Mi se pare un efort supraomenesc, atât ca resurse fizice și psihice, cât și materiale. Gail, vei rămâne mereu eroina noastră! 

 Dragă Prințesă Sasha, casa noastră încă păstrează urmele trecerii tale pe aici. Chiar dacă ai avut un început nefericit, accidentul prin care ai trecut când încă erai doar un pui, a fost de fapt salvarea ta, biletul norocos spre o viață mai bună. Ai trăit din plin, ai gustat din plin toate aventurile posibile și ai avut parte de afecțiune nemărginită. 

Vei rămâne emblematică în comunitatea iubitorilor de animale din UK și din România!

Nu te vom uita niciodată! 💔 

******************************************************** 

 

Povestea de mai jos începe în anul 2011. E despre un cățeluș în vârstă de 7 luni, care a avut ghinionul (până la un punct) să ajungă în posesia unor persoane de etnie rroma, din vecinătatea casei noastre. Zic ghinion pentru că aceștia nu păreau să dea vreo importanță siguranței puiului de câine pe care mereu îl vedeam umblând liber, urmându-le pașii. Mereu jonglând printre oameni, bicicliști, mașini. Mi-a atras atenția drăgălășenia ei, semăna cumva cu un Corgi mic, sprinten și dornic de aventură. Pe atunci nu aveam să bănuiesc că, peste puțin timp, micuța va ajunge în grija mea. Prinsesem drag de ea, așa - de la distanță, dar cumva o și compătimeam pentru că nu era deloc protejată. Cred că intuiția mea îmi trimitea semnale despre ceea ce avea să urmeze. 

 

Începutul - Nera

Între timp aflasem că o chema Nera. Apoi, undeva prin mai-iunie 2011 (la niciun an după operația pe creier a soțului meu, care avea să ne schimbe traiectoria întregii vieți), familia cățelușei m-a interpelat, cerându-mi s-o preiau la adăpostul nostru. Pricina fiind presiunile unui vecin - consilier local, deranjat de lătrăturile puiului de câine. „A venit și poliția la noi și ne-au dat avertisment". 

Din păcate nici situația de la adăpost nu era favorabilă preluării de noi cazuri, fiind perioada în care debutaseră represaliile din partea proprietarilor spațiului, adică o serie de măsuri coercitive implementate cu scopul de a grăbi mutarea noastră. Drept pentru care am fost nevoită să refuz preluarea cățelușei. 

La o lună după apelul inițial, oamenii m-au căutat din nou. De data asta să mă anunțe că Nera, pierdută în urmă cu 2 zile, se întorsese acasă cu piciorușele din spate târâite. Mă prinseseră într-un moment în care făceam eforturi să-mi revin emoțional după cazurile a doi căței loviți de mașini. Cu toate încercările noastre și ale medicilor veterinari, aceștia nu supraviețuiseră. Având încă vii în minte acele imagini și cu sufletul încărcat de tristețe, vestea despre cățelușa din vecini m-a lovit cu greutatea unui baros. Mintea mea deja avansa cu rapiditate un scenariu asemănător. Un nod sâcâietor mi s-a pus de-a curmezișul în gât și oricât încercam să scap de el, prin înghițiri succesive, nu funcționa. Știam că nu aveam cum să scap de șocul de a o vedea pe cățelusa care-mi cucerise inima de la distanță. Oamenii ei nu știau ce să facă, nici bani de veterinar nu aveau. Doar pe mine mă știau și în mine își puseseră toate speranțele. 

Să ne înțelegem, nu neapărat speranțe să fie salvată, ci pur și simplu să se vadă scăpați de grija ce devenise cățelușa lor. 

Pe drumul spre casa cu o singură cameră, ce adăpostea patru oameni și un câine, nodul din gât mi se mutase în stomac, iar picioarele le simțeam tot mai moi, cu fiecare metru parcurs. În momentul în care am dat cu ochii de ea, am înțeles imediat că fusese lovită de mașină. Coloana vertebrală i se curbase de la mijloc, formând un fel de gâlmă. Mersul odată sprinten se transformase în târâit, cu lăbuțele flască sub trup. Era plină de răni de contact, dar cu toate astea nu părea să sufere. Pentru că nu mai simțea oricum nimic de la mijloc - spre spate. Familia nu contenea să se văicărească: "ce să facem acuma cu ea? Luaț-o că nouă nu ne mai trebe așe!". 

Când mă lovesc de astfel de atitudini, uit de tot tactul din dotare și răbufnesc. Emoțiile ies afară într-o explozie de revoltă și frustrare. Așa s-a întâmplat și atunci. Am ocărât-o rău de tot de femeia casei, iar mirarea ei se putea oglindi în ochii care se căscau tot mai tare. Cu toate astea nu a zis nici mâc. Cred că și-a dat seama că era mai sănătos să mă lase să mă descarc. Furia mea s-a transformat apoi în plâns, o slăbiciune pe care nu am reușit să învăț a o controla, mai ales când e legată de cazuri cu animăluțe sau copii. 

Parcursul salvării

După mai multe investigații și vizite la 3 medici, rezultatul a fost același: coloana era ruptă, iar măduva secționată. Una dintre vertebre era pur și simplu făcută așchiuțe. O operație pe coloană ar fi reprezentat un risc mult prea mare, datorită riscului de infecții ce apar post-operator. 

În 2011 nu se salvau câini paralizați. Pe atunci, medicii recomandau eutanasia, ca mijloc de a curma o existență lipsită de confort și cu o multitudine de posibile complicații. 

Nu o să uit niciodată cum mintea mea încerca să digere vestea și să găsească un echilibru între recomandarea medicală (rațiunea) și afecțiunea mea pentru cățelușa aflată la început de viață (simțire).  Înțelegeam că poziția veterinarilor era una pur și simplu realistă. Doar că, pentru mine, micuța Nera nu era un simplu caz. Se inserase în subconștientul meu, la fel ca și în inima mea, cu fiecare trecere pe la poarta noastră, cu fiecare balans al codiței ei jucăușe, cu fiecare lătrat cu care-și striga bucuria de viață. Cum puteam eu să îi iau asta?

 Am privit-o cu atenție. Era foarte calmă, așteptându-și verdictul. Dar în ochișorii ei am văzut dorința puternică de a-și continua drumul aici. Își dorea să exploreze lumea asta mai departe, să descopere ceea ce abia „gustase” odată cu ieșirea din casă, pe urmele pașilor oamenilor ei. La fel cum se întâmplase și atunci când au ieșit la zilele orașului, acolo unde se pierduse în mulțime și apoi fusese lovită de o mașină. Cine ar fi crezut că avea să-și găsească singură drumul înapoi. Înarmată cu hotărâre și inteligență, a reușit să răzbată singură o distanță de cinci stații de autobuz, trăgându-și corpul pe două lăbuțe. Chiar dacă, în ochii oamenilor, devenise un câine cu handicap, ea nu știa asta. Pentru că tot ce simțea era o poftă uriașă de viață și de mâncare. 

În mine fumega furia la adresa semenilor care se debarasaseră atât de ușor de animăluțul lor devenit, între timp, povară, deși întreaga responsabilitate asupra acestui rezultat le aparținea. (Credeți că au învățat ceva din acest episod? După un timp și-au luat altă cățelușă și tot eu am ajuns să „o rezolv”, după ce mai că a fost omorâtă de un alt vecin de-a lor).  

Când ajung în situații limită, în care am de reparat gesturile iresponsabile ale altora, îmi vine să-mi iau lumea în cap. În cazul ăsta, deja anticipam evoluția lucrurilor și eram pe deplin conștientă că decizia pe care tocmai o luam avea să mă afecteze pe mine și pe întreaga noastră familie. Dar tot așa eram conștientă și asupra faptului că, în acel moment, în acel spațiu, eu reprezentam singura șansă la viață a cățelușei. Altă soluție nu exista! În adăpost nu erau condiții pentru un câine cu nevoie speciale și n-am fi avut nicio șansă să-i purtăm de grijă. Așa că am luat-o la mine, semnându-mi renunțarea la liniștea casei.

Un nou inceput - Sasha

Din momentul în care am adus-o la mine am știut că viața ei se va schimba în bine, în ciuda prețului pe care îl plăteam eu. Odată cu schimbarea vieții, i-am schimbat și numele. Voiam ceva cu rezonanță internațională care să-i deschidă șanse mai bune, într-o lume civilizată. Știam că era nevoie de o minune, dar nu mi-am pierdit speranța! Și așa Nera a devenit Sasha. 

Așa a început și drumul meu de documentare mea vizavi de îngrijirea câinilor paralizați. Recunosc că mi-a fost teamă la început. Nu aveam niciun dram de experiență și nici surse de documentare nu existau la noi, pentru că, pe atunci, nici cazuri de genul Sashei nu prea erau. Lipsind resursele, câinii ajunși paralizați nu erau lăsați în viață. 

În cazul Sashei, și a multor altor cazuri ce i-au urmat, sursa de informare și de sprijin a venit de la salvatorii internaționali, prezenți pe Facebook. După ce am început să-i mediatizez cazul, m-am împrietenit cu câteva persoane care aveau deja o experiență vastă în îngrijirea animalelor cu nevoie speciale și au fost extrem de deschiși și de săritori. Tot prin Facebook am aflat de existența unor organizații specializate în astfel de cazuri. Printr-un astfel de ong britanic mi s-a facilitat legătura cu un domn ce s-a oferit să-i facă Sashei un cărucior special, care să o ajute la deplasare. Dar mi s-a spus că nu va avea voie să folosească căruciorul până ce nu i se va fixa coloana vertebrală prin creșterea de callus între vertebre. Pe lângă asta, trebuia să așteptăm și încetarea creșterii oaselor, fiind încă un pui. 

Apoi primit numeroase sfaturi despre cum trebuiau protejate lăbuțele paralizate, predispuse la răniri, sensibile la frig etc. Am aflat și de predispoziția la răceli, în speță infecții urinare. Oricum ea nu urina decât ajutată, prin presare. Așa că a devenit o grijă constantă să o feresc pe Sasha de pericole. Chiar dacă în lumea mea aceste pericole erau reale, lumea Sashei continua să se dezvăluie cu același entuziasm și apetență spre aventură. Energia ei de puiuț umplea casa, dar îi și cam stresa pe ceilalți câini ai noștri. Ea singură făcea cât toți cinci la un loc. Îi urmărea prin casă, îi fugărea, lătra la ei, sărea ca un iepuraș, apoi cădea lată de epuizare. Adormea în orice poziție, pentru câteva minute, după care o lua de la început. 

Goana după adoptatorul potrivit 

Oricât mi-ar fi fost de dragă, eram conștientă că ajutorul pe care puteam eu să i-l ofer era limitat. Pe lângă ea aveam în administrare un adăpost cu 300 de câini, un soț cu dizabilități, pe bunica acestuia - care se uita foarte ciudat la Sasha, plus încă cinci câini pe care ajungeam să-i neglijez pentru că ea devenea tot mai solicitantă. 

La început, soțul meu a cam respins-o pe Sasha, de mi-a cam dat mari dureri de cap. Eu crezusem că trecând printr-o experiență oarecum asemănătoare, în sensul că și el ajunsese paralizat în urma operației suferite pe creier, va simți o simpatie prin identificare cu cauza ființelor cu dizabilități. Însă din contră, el a fost extrem de afectat. Îmi spunea că nu suporta să o vadă târâindu-se. Încerca să nu se uite la ea, iar dacă o vedea, începea să plângă. Acum știu că, pe atunci, el încă nu reușise să-și recâștige propriul echilibru emoțional din pricina handicapului nou dobândit. În timp însă, cu ajutorul kinetoterapiei, a ajuns să-și recapete mobilitatea picioarelor, rămânând doar cu brațul drept paralizat, ceea ce i-a mai întărit și încrederea în forțele proprii.  

Am început să-i mediatizez cazul Sashei, pe Facebook, cu speranța că poate-poate se oferea cineva să o adopte. Cineva priceput la îngrijirea câinilor paralizați. Pe vremea aceea, efectul Facebook-ului era mult mai pozitiv. Oamenii erau mai săritori și nu simțeam atât de multă ură. Norocul, ori „țesăturile nevăzute ale Universului”, ne-au scos în cale o iubitoare de animale din Scoția. Gail, pe numele ei, avea 3 câini, dintre care o femelă cu disfuncții neurologice, Lucy. Problemele neurologice îi îngreunau motricitatea, drept pentru care era nevoită să o plimbe într-un cărucior. Sasha îi căzuse cu tronc lui Gail pentru că, spunea ei, ar fi semănat mult cu cățelușa ei, în perioada acesteia de început. Așa că, după mai multe schimburi de mesaje în care am ajuns să ne deschidem una în fața celeilalte, Gail s-a arătat decisă să o adopte pe Sasha, varianta mai mică a cățelușei ei.

Gail împreună cu cățelușele ei de atunci

Pregătirile

Întreaga procedură de adopție a durat câteva luni bune. În total, de la preluarea Sashei la mine acasă și până la plecarea ei în Uk, au trecut peste 6 luni. După intrarea lui Gail în peisaj, parcă prinsesem și eu curaj că lucrurile se vor schimba în bine. Pentru toți, nu doar pentru Sasha. Pentru că trăisem o perioadă extrem de solicitantă. Sincer, habar nu am cum am reușit să-i fac față. Tot în aceeași perioadă, la un moment dat, cineva îmi lăsase într-o pungă, la poartă, cinci pui noi-născuți. Au urmat nopți nedormite și un mare plus la stresul deja existent. Pe lângă asta, îl mai aveam și pe Ochișor, plasat în „gazdă” la o școală de șoferi din oraș, și pentru care îmi luasem responsabilitatea de a-l vizita și hrăni zilnic. Tot drumul, de acasă, până acolo, îl făceam pe jos, iar pe Sasha o purtam într-o geantă, pe umăr, pentru că nu stătea fără mine acasă. 

Așa că apariția lui Gail a fost ca o adevărată binecuvântare. Pe lângă simpla conștientizare că exista cineva în plan pentru Sasha, ea chiar se interesa zilnic de cățelușă, îi trimitea mereu pachete cu gustărele, hăinuțe, jucării și bani de scutece. Să ne înțelegem însă, Gail nu era o persoană avută! Din contră chiar. Era o tânără pensionată de boală și locuia împreună cu mama ei și animăluțele lor. Dar era foarte dedicată și pricepută în a oferi îngrijiri animalelor cu dizabilități. Pe parcursul timpului, ajunsese să se specializeze în îngrijirea câinilor și pisicilor paralizate. Ce mi-aș fi putut dori mai mult pentru Sasha?! 

N-am putut decât să trimit întreaga mea recunoștință pentru „țesătorii din umbră” care facilitaseră conectarea noastră. Scoțianca devenise „mama Gail” în familia noastră, dar pentru Sasha, ea a fost de fapt îngerul păzitor sub formă umană. Cea mai umană posibilă!

Sasha - copilul salbatic al familiei

Sasha nu semăna cu niciunul dintre câinii noștri. Poate doar cu teckelii, la încăpățânare, dar îi depășea cu brio. Noi îi ziceam cățel teleghidat sau Duracell. Era extrem de posesivă, gălăgioasă, săltăreață, plină de energie și din cale afară de pofticioasă. La început îi monopolizase pătuțul lui Lucy, teckelița noastră în vârstă de 10 ani. După un timp însă, i s-a părut ei că Lucy și Freddy (teckelașii noștri) se bucurau de o mai mare atenție, doar pentru că li se permitea să doarmă în pat. Zilnic apoi, puțin câte puțin, ca o adevarată picătură chinezească, a insistat/persistat până a ajuns și ea în pat. Adevarul e că eu am cedat psihic, încercând să mai câștig câteva ore de somn și dimineți liniștite. Altfel ne dădea trezirea începând cu ora 5. Ritualul zilnic începea cu schimbarea scutecului, apoi joaca și găsirea unei ocupații care să o țină cuminte. Cu timpul însă, nu mai ținea figura nici cu păcălitul. Sasha creștea și observa foarte atentă dinamica relațiilor din casa noastră. Oricum, pentru fiecare nou venit, ceilalți căței au fost întotdeauna profesorii și modelele de urmat. Doar că, fiecare dintre ei, în funcție de personalitate, se mulau mai mult sau mai puțin regulilor. Iar Sasha, ea a fost un unicat în toate privințele! De la condiția ei de sănătate, la personalitatea adhd-istă, nimeni nu i-a mai semănat!

Când plecam de acasă, i se activa anxietatea de separare. Iar rezultatul se cuantifica în stricăciuni. Rodea ușile, fotoliile, trăgea jos perdelele etc. Din cauza agitației își pierdea și scutecul, iar când ajungeam acasă mă așteptau o mulțime de surprize neplăcute.

 

Casa noastră încă mai păstrează urmele trecerii Sashei prin ea. 

 Ajunsesem la disperare pentru că nu știam ce metode să mai găsesc pentru a-i stăvili impulsurile colerice. Salvarea a venit de la o prietenă, voluntar al asociației noastre, Irina, care a avut fericita idee să-i cumpere o cușcă de transport, în care să o țin pe Sasha. O idee cu adevărat salvatoare! Când urma să plec de acasă, o închideam în cușcă, dar nu înainte de a-i umple cu treats-uri jucăria Kong, primită de la mama Gail.

Sasha, ca mulți alți căței care ajung să trăiască în comunitățile sărace, nu cunoscuse afecțiunea. Când a ajuns să cunoască mângâierea mâinii umane, pur și simplu încremenea de plăcere. Parcă era un alt cățel. Zici că nici nu sufla, sorbind fiecare mângâiere. Abia așteapta seara ca să apuce să se vâre în pat. Și tot de plăcere, stătea cuminte până a doua zi dimineață, fără să ne mai trezească peste noapte. Nici accidente nu se mai întâmplau din scutec, atât de liniștită stătea. De plăcere! 

Dar pentru fericirea ei a plătit preț bătrânica noastră teckeliță, Lucy. Pentru că Sasha îi ocupase locul în patul nostru, dar și cel din pătuțul ei, de pe podea. Însă Lucy nu fusese niciodată un cățel pretențios, așa că a înțeles că era vorba despre o situație temporară și că toți trebuia să ne adaptăm ei. Ei, adică Sashei.  

Dinamica relației cu ceilalți câini ai noștri

Dintre toți câinii ce ne umpleau casa și sufletele, la acea vreme, Sasha s-a atașat cel mai mult de Buliță. Chiar dacă, în decursul timpului, el fusese cel mai impunător dintre toți câinii și cel mai respectat, Sasha nu a părut deloc intimidată de poziția acestuia. Chiar dacă Buliță era mai mare în dimensiuni ceea ce, în comparație cu ea, îl făcea să pară un fel de hipopotam, Sasha a făcut primul pas spre el. Fără emoții, cu tupeu cât casa, s-a dus țintă spre el. 

Sinceră să fiu, mie personal, debutul acestei relații neobișnuite mi-a dat ceva emoții. Îmi era frică că va sfârși rănită, el fiind mai bolovănos din fire. Dar cred că Buliță a înțeles că micuța trebuia protejată. În relația dintre ei, Sasha era cea care devenea dură, de parcă se enerva pe el că prea o trata „cu mănuși” și îl întărâta zicându-i: „nu-mi mai purta atâta de grijă că nu-s de sticlă!". Trăgea de el de pe unde apuca, de zgardă, de gât, de coadă, de unde nici nu te gândeai, cu scopul de a-l ațâța! Dar Buliță era un adevărat gentleman și răbda destoinic în fața domnișoarei, ca un frățior mai mare și mai înțelept. Pe lângă jocurile mai dure aveau și momentele lor încărcate de o tandrețe cum rar mi-a fost să văd între animale. Poate doar între teckelașii noștri, Freddy și Lucy. 

Ca să-și asigure susținerea tuturor, după o vreme, Sasha a încercat să se apropie și de Zguby, o altă cățelușă cu personalitate colerică, din gașca familiei. Dacă până atunci, Zguby păstra distanța față de noua venită, după ce a văzut ce bine se distra cu Buliță, i s-a făcut și ei poftă de joacă. Cum însă ea nu accepta să-i fie terfelită mândria, singura formă de joacă acceptată era să tragă și să întindă de jucării, ea de-o parte și Sasha de cealaltă. Iar entuziasmul în crescendo a lui Zguby se exprima printr-un lătrat ascuțit, în conformitate cu personalitatea sa. Pe care Sasha, aflată la vârsta când absorbea tot din comportamentul cățeilor din jur, a început să o copieze. Pe atunci nu aveam să realizăm că acest lătrat avea să fie transformat în „semnătura” ei distinctă și folosit în orice ocazie și în țara ei de adopție.  

 

Cu cel de-al cincilea cățel din gașcă, Pătrunjel, relația nu a fost atât de reușită. El întotdeauna fusese un outsider, arătându-ne clar că nu-și găsea locul într-o familie mare și numeroasă. Ceea ce m-a făcut ca, după un timp, să-l cedez fetiței unor vecini, unde a trăit singur și fericit, ca unic stăpân de curte. Până atunci însă, Sasha, în curajul ei nebunesc, a încercat să se apropie și de grumpy-ul familiei, dar s-a ales cu o mușcătură de avertizare. Ei bine, după acest incident, nu l-a mai avut la suflet pe Pătru. De cum își făcea apariția în camera noastră, era imediat alungat printr-un lătrat virulent. La atât se rezuma relația lor, de unde și expresia: dragostea cu forța nu funcționează în niciun regn!

Încheiere

Sasha a plecat în Scoția pe 15 ianuarie 2012, cu un microbuz de transport special, pe ruta România - Uk. Fiecare cățel din acel microbuz trăsese un loz norocos, spre o viață mai bună. 

Plecarea Sashei ne-a lasat un gust bitter-sweet. După ce ne intrase adânc în suflet și se fixase puternic în casa și în familia noastră, ne venea greu să-i dăm drumul, deși rațiunea ne spunea că este pentru binele ei. I-am lăsat păturica ei și jucării în cușca din microbuz, să aibă alături de ea lucruri cu miros cunoscut, în mijlocul acelui mare necunoscut. Ochii ei transmiteau entuziasm pentru noua aventura în care se îmbarcase, dar și confuzie. Se uita când la câinii necunoscuți din jur, când la mine, parcă întrebând: „mama, ce se întâmplă? Doar nu mă abandonezi?”. I-am vorbit, am asigurat-o că totul e spre binele ei. Nu știu cât a înțeles, dar ceva din tonalitatea vocii mele tot a priceput. În mod ciudat, nu a lătrat deloc, ceea ce era de-a dreptul contrastant cu personalitatea ei gălăgioasă. De acolo mi-am dat seama că era prinsă într-un vârtej de emoții haotice pe care încerca să le înțeleagă, agățându-se de privirea mea. Pe dinăuntru simțeam că se rupe ceva, dar încercam să oglindesc un optimist încurajator, pe dinafară. A fost foarte greu, dar a meritat totul! 

Sasha a trăit mult și bine, întrecând așteptările medicilor veterinari. Iar asta i s-a datorat priceperii mamei Gail. Aventurile ei au fost mereu cap de afiș pe pagina dedicată, de Facebook, Rina and Sasha The dinamic wheeled Duo, unde Gail ne-a ținut la curent cu trecerea Sashei prin viață. De la adolescenta rebelă, la adultul plin de pretenții și până la bătrânica mofturoasă. O viață în care personalitatea ei puternică și foarte ”demanding” i-a atras porecla de „The Princess”, iar omul a devenit slujitorul de nădejde 

Tablouaș pe care i l-am făcut cadou mamei Gail, la celebrarea prințesei. 

                                     Nu vei fi uitată! Vei rămâne mereu în inimile noastre. 💞