Ochișor - o iubire de câine

Mă pregătesc de ceva vreme să scriu despre un alt capitol important din viața mea. Ca intro aș dori să fac o mențiune: în toți anii de rescuerit, ciobăneștii de turmă s-au detașat simțitor ca fiind cei mai inteligenți, loiali, speciali câini, care și-au lăsat puternic amprenta în inimile noastre! E aproape ciudat să descoperi că acei uriași fioroși, pe care nimeni nu dorește să-i întâlnească în plimbările prin natură, odată rupți din mediul lor, devin cei mai lipicioși și iubibili câini! Pe lângă asta, loialitatea lor întrece imaginația omului! 

Iar una din poveștile astea este cea a lui Ochișor ❤️

Începutul

Pe Ochisor l-am zărit, pentru prima dată, în toamna lui 2010, în stația de unde obișnuiam să iau autobuzul spre casă, seară de seară. Era un câine mare, alb cu negru, solid, foarte frumos. Mi-a sărit în ochi pentru că nu-l mai văzusem prin zonă și, în plus, avea celebrul jujeu prins la gât, ceea ce mi-a dat de înțeles că era un câine ciobanesc. Fiind toamnă, erau multe șanse ca turma să fi coborât de undeva, de la munte, iar - așa cum se întâmplă de multe ori la noi, unii câini ciobănești sunt ”concediați” la sfârșit de "sezon". M-am uitat bine la el, dar părea să nu-l intereseze nimic din jur. Stătea gânditor, retras pe spațiul verde, în spatele stației de autobuz. Așteptând.

Au trecut luni de zile și frumosul ciobănesc nu se mișcase din spațiul acela. După un timp am observat că-și mutase culcușul puțin mai în sus, spre blocuri. Am băgat de seamă că era hrănit de câțiva locatari de acolo, iar bărbații ce-și petreceau vara lenevind pe băncile din fața blocului l-au acceptat ca fiind câinele zonei. 

De fiecare data când treceam pe acolo îl mângâiam, recunosc ca la început cu oarecare reținere, dată fiind statura lui impozantă, dar pe parcurs am observat că el de fapt era un câine extrem de afectuos. Dragul de el, stătea toată ziua tolănit pe iarbă. M-am gândit că poate era bătrânior pentru că nu l-am văzut niciodată să fugă după mașini, să zburde cu ceilalți câini din zonă. Stătea cuminte în colțul lui. Pe parcurs însă mi-am dat seama că el, de fapt, continua să-și aștepte stăpânul. A rămas luni de zile în locul în care fusese abandonat, așteptând întoarcerea omului pe care-l slujise. Era un câine tânăr, avea aproximativ 1,5 - 2 ani.

Apoi, în vara lui 2011, mai precis în luna august, trecând prin zonă și căutându-l cu privirea, am observat că un ochi îi era umflat, albit și aproape că-i ieșea din orbită. Norocul a făcut ca atunci să fiu împreună cu o voluntară din Olanda, venită să ne ajute la adăpost, iar ea închiriase o mașină ca să putem transporta mai ușor câinii la veterinar, în Cluj. Când l-am vazut mi-am dat seama imediat că nu mai e de lăsat! L-am vârât în mașină și direcția la Cluj cu el!

La veterinar am aflat că ochiul umflat putea fi urmarea unei lovituri. I s-a prescris un tratament de probă, timp de două săptămâni. Dacă în această perioadă umflatura nu avea să se retragă, ochiul trebuia scos. 

Problema era că nu aveam unde să-l țin. La adăpost nu era nici un țarc liber, iar laolaltă cu alți câini nu-l puteam pune. 

Am găsit o soluție ce părea bună la început.

 O cunoștință a uneia dintre colegele de adăpost își căuta un câine de pază la casă, fiind deseori ”vizitat” de țiganii din zonă, care-l ”ușurau” de tot felul de obiecte metalice de prin curte. Am dus ciobănescul cu mașina următorilor voluntari olandezi, iar omul l-a băgat într-o șură. Acesta mai avea încă 3 căței, de talie mică însă, unul legat în lanț și extrem de prietenos și jucăuș. Mi s-a rupt inima când l-am văzut. L-am întrebat pe om de ce ținea legat un câine atât de mic, iar el a răspuns senin: "pentru că trebuie să latre dacă sare cineva gardul din spate, că altfel vine în față (unde era casa) și stă toată ziua pe prag". Deci bietul cățel era ”angajat” pe post de sonerie vie! 

Omului îi era cam frică de ciobănescul nostru, dat fiindcă el nu mai avusese câini atât de mari și, am observat că, nici nu știa cum să se apropie de el, să interacționeze cu un câine de acest tip. L-a închis în șură, unde erau paie întinse peste tot și, prin crăpătura ușii, îi vâra rapid o oală cu resturi ramase de la masa lui. La atât se reducea interacțiunea omului cu câinele, lucru care pe mine m-a deranjat. Mult.

 Au trecut repede și cele două săptămâni de tratament, însă nici urmă de îmbunătățire a ochiului. Așa că vet-ul ne-a chemat la operație. După ce a fost anesteziat, doctorul a descoperit că suferea și de o otită veche, cronicizată. Erau șanse mari ca acesta să fi fost de fapt cauza umflăturii ochiului, adică infecția de la ureche să se fi tras la ochi. Norocul lui a fost că nu s-a tras la creier. Atunci i-ar fi fost fatală! 

Vestea asta m-a cam dat peste cap. Nu știu cum, dar în cele câteva dăți cât mă ocupasem de acest uriaș blând, se declanșase ceva între noi. O legătură de suflet, tăcută, dar puternică. Și s-a întâmplat aproape pe nesimțite, doar stând unul lângă celălalt, în mașină. Eu mângâindu-i creștetul mare, lăboacele de urs, iar el privindu-mă recunoscător și abandonându-se total în încrederea pe care mi-o acorda. Avea să fie prima dată când simțeam atât de puternic așa ceva!

Complicațiile medicale

După control, vet-ul a decretat: ”nu doar ochiul trebuie scos, ci și urechea!”. 

Iar eu având mare încredere în experiența și capacitatea sa, am zis OK!

Operația a fost extrem de laborioasă, a durat mult și a curs foarte mult sânge. Stând acolo și așteptând, tehnicianul veterinar mă întreabă la un moment dat dacă i-am dat vreun nume câinelui. După câteva minute scurte de gândire, primul nume care mi-a venit în minte a fost Ochișor.

Nici nu mai țin minte cât a durat totul, a fost mult oricum. Vet-ul mi-a explicat că nu i-a cusut de tot orificiul urechii, lăsându-i un canal prin care să-i administrez tratamentul, dar și cu rol de drenare. Olandezii (studenți în ultimul an la medicină veterinară) au ținut să-mi explice în plus că o eventuală închidere totală a urechii și în lipsa unui canal pentru drenajul în exterior, singura cale ar fi rămas spre creier. 

 Atunci mi-am dat seama că Ochișor devenise un caz serios și că șura bărbatului care avea nevoie doar de un câine mare care să-i păzească lui gospodăria, nu mai era un loc potrivit pentru el. Așa că, pe mașină, am luat hotărârea să-l duc la adăpost și să-l țin într-una din încăperile din vechea clădire a fostei fabrici de bere, în curtea căreia funcționa adăpostul. 

Pe drum am simțit din nou, și de data asta mult mai puternic, fiorii acelei legături înfiripată pe sub piele, direct în înimă. Întins pe banchetă, lângă mine, în toată masivitatea lui, dar total nepuntincios, cu ochiul scos și cu pleoapele cusute, cu urme de sânge pe blăniță, l-am luat în brațe și l-am strâns la piept. I-am jurat că nu o să-l părăsesc niciodată și că voi face tot ce-mi stă în putință pentru ca să-i fie bine! Apoi lacrimile mi-au pornit șiroaie, la fel ca și acum, când scriu rândurile astea. 

Cei doi studenți olandezi mă priveau discret prin oglinda retrovizoare, dar mi-au respectat emoțiile tăcând tot drumul până acasă.

Îngrijirea post-operatorie a lui Ochisor a fost lungă și grea. Vet-ul ne avertizase că va avea dureri mari și ne-a dat și un opiaceu cu efect de calmare. A fost însă foarte greu să-i introducem în ureche picăturile, pentru că din cauza durerilor nu suporta să fie atins. I-am pus și un guler ca să-i opreasca tentativele de-a se scărpina atunci când vor începe mâncărimile. 

Dificultăți locative și noi complicații medicale

După vreo lună de zile, au (re)început problemele la adăpost, iar proprietarii locației (fosta fabrică de bere / vin-alcool din Turda), prin directorul firmei, ne-au interzis să mai folosim spațiile interioare clădirii, sigilând-o. Un moment cum nu se putea mai prost, pentru că, pe lângă Ochișor, mai aveam și alți câini operați acolo. 

O nouă provocare a fost să găsesc, din nou, o soluție rapidă pentru Ochișor. Singura găsită într-un timp atât de scurt a fost în curtea unei școli de șoferi din oraș, într-un țarc mic de fier, împărțit în două. Pe Ochisor l-am dus acolo împreună cu colega lui de suferință, Jennie, un metis de ciobanesc german care suferise o operație de cezariană. Sărăcuța de ea stătuse câteva zile pe spațiul verde din fața unui bloc, urlând de durere. Locatarii crezuseră că fusese bătută sau otrăvită, așa că ne-au chemat pe noi. Cum am văzut-o, mi-am dat seama care era cauza. În viața mea nu mai văzusem un câine atât de chinuit de durerile facerii, urlând și stând doar pe spate. Mă implora din priviri să o ajut! Tot drumul până la Cluj am mângâiat-o pe burtică și i-am vorbit pe un ton liniștitor.

Din păcate puii nu au supraviețuit operației de cezariană, iar cățelușa negăsindu-și puii la trezirea din anestezie, a intrat în depresie. Era pentru prima dată când mă loveam de un astfel de caz! Până atunci nu știusem că și animalele pot suferi de depresie! În timp, și cu multă afecțiune, și-a revenit.

Reîntorcându-mă la subiectul ”curtea școlii de șoferi” - chiar dacă spatiul din țarcuri era foarte mic pentru doi câini mari, era totuși singura soluție. Acasă la mine nu-l puteam lua pentru că mai aveam 5, dintre care 3 masculi, care nu ar fi fost deloc încântați de încă unul.

Așa că, timp de două luni, am fost nevoită să fac naveta casă - școala de șoferi, pe jos, cu sacul de mâncare la mine și cu bucăți de spate de pui, o ”delicatesă” care să le facă șederea lui Ochisor și lui Jennie mai ușoară. Doar că la școala de șoferi își duceau veacul și alți câini, liberi prin curte, iar de fiecare dată când apăream, toți făceau cerc în jurul meu pentru a primi și ei din bunătățile pregătite pentru Ochișor și Jennie. Ca să nu mai spun că pe atunci o aveam la mine și pe Sasha, cățelușa paralizată abandonată de niște țigani din vecini. Și pentru că nu o puteam lăsa singură acasă, eram nevoită s-o car peste tot, după mine. O prietenă din Italia îmi trimisese o geantă pentru transportat câini pentru ca s-o pot duce cu mine. Însă era un adevarat chin pt că, fiind paralizata, Sasha nu-si putea controla echilibrul în balansul ce se crea în mers. Și se agita mult, iar mânerele genții îmi tăia umărul. Trebuia să mă tot opresc, să pun geanta jos, s-o las pe Sasha să se mai liniștească, apoi porneam din nou la drum.

 Cel mai greu din tot episodul ăsta era momentul când trebuia să-mi iau rămas bun de la Ochișor și Jennie. Ochișor scotea niste urlete sfâșietoare, pe care le auzeam pe tot drumul, în timp ce mă îndepărtam. Înțelegeam că striga după mine să nu plec, să nu-l las acolo. Simțeam la propriu cum mi se rupe inima. Și din nou mă năpădeau sentimente de uriașă frustrare. De ce nu pot mai mult, de ce nu am posibilitatea să-i ofer niste conditii adecvate!?

Recunosc că a fost o perioadă cumplită, ca să nu mai amintesc și de cheltuielile la care mă înhămasem în acea perioadă cu îngrijirea Sashei, cu asigurarea hranei pentru Ochișor si Jennie, plus cățeii-pofticiosi de la școala de șoferi.

Când a început să dea frigul, mi-am dat seama că dacă va veni iarna, eu nu voi mai putea să fac acest drum zilnic, pe jos, cu Sasha după mine. În plus de asta, țarcurile acelea cu beton pe jos aveau să fie total nesănătoase pentru Ochisor, iar tratamentul la ureche trebuia continuat. Era un chin să-i pun picaturile prin ochiurile sârmei de la tarc, iar afară nu-l puteam scoate din cauza haitei din curtea școlii.

 Of Doamne, dacă stau să mă gândesc retrospectiv, mă mir că am reușit să fac toate astea!

 Dar un lucru e cert! Dumnezeu îți dă putere ca să poți să ajuti pe cei ce au nevoie de asta!

Până la urmă, cu chiu cu vai, colegele mele au despărțit un țarc mai mare de la adăpostul nostru, creând un loc pentru Ochisor și Jennie. Oricum era triplu ca mărime, comparativ cu cel în care-și petrecuseră ultimele două luni, însă s-a dovedit a fi mult mai periculos. Degeaba au întins fetele pe deasupra porții și pe la margini un fel de opritoare din plasă de rabiț. Pentru puterea lui Ochișor nu a contat! Le-a rupt în încercarea de a se elibera și de a fugi după mine. Așa a ajuns să sară în țarcul vecin, unde erau două femele-surori cam sălbaticuțe din fire. 

Am fost nevoite (din nou) să găsim rapid o altă soluție pentru el. Din păcate, singura la îndemână a fost legarea lui cu un lanț, lângă căsuță.

 

Solutia a ținut o perioadă, dar fiind iarnă lanțul îngheța și se bloca la o lungime foarte mică, aproape sugrumându-l. 

Ca să nu mai vorbesc că reîncepuseră problemele la urechea operată, așa cum mă avertizase medicul. Infecția își făcea din nou de cap, așa că iarăși începe tratamentul cu antibiotic, anti-inflamatoare, picături în ureche, etc. Si era foarte greu pentru că nu stătea o clipă locului, mai ales de fericire că eram acolo. 

Pe lângă asta, mă îngrijora că, după ce-l adusesem la adăpost, nu mai mânca atat de bine. Pentru un câine de marimea lui, mi se părea că mânca chiar puțin. Și pentru că deja primise multe antibiotice, m-am gandit că nu-i strica să-i dau și niște iaurt amestecat cu praf de probiotice special pentru câini. Așa am reușit să-l păcălesc să mănânce și boabele, turnandu-i iaurtul pe deasupra. 

Cu Jennie nu aveam nici o treaba! Îi plăcea la adăpost, mânca bine, își arată mereu recunoștința, doar că sărea pe mine de cum intram în țarcul lor și eram nevoită s-o leg deoparte, ca să-i pot face tratamentul lui Ochișor. 

Credeti că a ținut mult faza cu țarcul de la adăpost? Nici vorbă! Ochișor - băiatul mamei a găsit el modalități ca să evadeze. Pentru el nimic nu mai conta, voia neapărat să fie cât mai aproape de mine. Cum adică mă ocupam și de alți câini din adăpost, în loc să stau doar cu el!? Mă vedea că sunt acolo și hăulea încontinuu, ca să-mi atragă atenția. 

Într-o noapte a sărit din nou în țarcul femelelor sălbaticute, însă nu a rămas acolo ci, a sărit și mai departe, afară. Adică în exteriorul țarcului, în curtea adăpostului. Nu mai țin minte de nu m-am putut duce în acea zi la adăpost, așa că fetele împreună cu portarul l-au dus pe Ochișor într-o altă clădire, micuță cu două încăperi mici, din spatele curtii și l-au închis acolo, ca să fie în siguranță. În curte nu-l puteau lasă, pentru că firma avea doi dulăi de pază, care noaptea erau eliberați și erau cam killeri. (Locația era mereu luată în vizorul căutătorilor de fier vechi, iar patrupezii liberi erau suficient de descurajatori pt orice potențial hoț). Așa că, chiar dacă pentru Ochișor nu era deloc cea mai fericita soluție să fie din nou închis într-un spațiu mic, cel putin era safe. 

Era ianuarie 2012. Dar cum necazurile vin întotdeauna la pachet, după toate întâmplările înșirate aici, urechea lui Ochisor a început din nou să facă figuri. Vă întrebați poate cum îmi dădeam seama? Când începea să-și scuture capul. Des și nervos. Ăsta era primul semn. Apoi începea să se scarpine cu lăbuța și să se tăvălească pe jos, încercând să-si scarpine partea cu urechea. De data asta însă era foarte agitat, iar tratamentul nu dădea rezultate. Așa că am ajuns înapoi la medic, iar acesta a decis să-l deschidă din nou și să-l chiureteze. A urmat o nouă operație, o nouă curățire, de data asta și mai profundă, scotandu-i-se și urechea internă. (Sper sa nu gresesc aici, scriu doar din amintire, un medic stie mai bine despre ce e vorba). 

Doar că după operație nu puteam să-l aduc înapoi, la adapost, pentru că avea nevoie de un spațiu curat și căldură.

 În același timp, un medic veterinar tânăr se mutase din Cluj, la Turda, unde deschisese un cabinet nou, cu ajutorul unei doamne din Italia (mare iubitoare de câini), aproape de adăpostul nostru. Pentru noi acest lucru a însemnat foarte mult! Ne scutea de efortul navetei la cabinetul din Cluj, de apelurile disperate către prieteni, cunoștințe pentru mașina. Înțelegerea cu italianca a fost ca el să se ocupe și de adăpost. Doamna a fost extrem de amabilă și mi-a oferit un birou gol la firma pe care o administra, într-o comună de lângă Turda. Singura problema era (din nou) transportul. Dar cum noul veterinar oricum trebuia să-l trateze postoperator pe Ochișor, a ajuns să mă ducă el cu mașina. Dupa încheierea tratamentului, mă duceam cu ce apucam: microbuz, ocazie, etc. 

Să vă mai spun ce fericire pe chipul lui Ochisor? Îl scoteam zilnic la plimbare, fusese o iarnă cu multă zăpadă, iar el pur și simplu o adora! Câteodată mă însoțea și soțul meu, iar eu, uneori, la vederea zăpezii aceleia albe și pufoase ca o plapumă groasă, zici că mi se trezea copilul din mine. Și numai ce mă pomeneam trântită pe jos, încercând să las urme de îngerași în zăpadă. Doar că Ochișor când mă vedea, se punea cu toată

 greutatea lui peste abdomenul meu și nu se mai mișca de acolo. Parcă voia să mă tintuiasca locului cât mai mult timp, să nu cumva să mai plec și să-l las din nou singur. 

 Spre primăvară l-am dus înapoi la adăpost. Deja îmi creasem un obicei, primul lucru când ajungeam acolo, îl scoteam pe Ochișor la plimbare. Frumos, în lesă, ne plimbam prin curtea fabricii, iar el se juca, sărea pe mine, fugeam împreună în curtea mare, bucurie - ce mai! Spre seară îl băgam înapoi în căsuța din spate, cu eforturi mari însă și mereu trebuia să recurg la tot felul de șiretlicuri. Îl ademeneam cu mâncare și, în timp ce el papa, eu ieșeam repede pe ușă și o închideam. Doar că n-am ținut mult figura. Ochisor - băiat isteț s-a prins de trucul ăsta și pe când dădeam să ies, se întorcea dintr-o mișcare de la farfuria cu mancare și se vâra cu toata puterea prin deschizătura ușii, tansnind afară. Ține-te apoi fugareala prin toată curtea, să-l prind și să-l duc înapoi. El se distra de minune, eu nu mai puteam să respir! Și uite așa o țineam într-o veselie, seară de seară!

Revelarea adevăratei personalități a uriașului blând

În luna martie am participat la Expo Transilvania, în Cluj, la un eveniment organizat pentru iubitorii de păsări și animale domestice, un fel de târg cu vânzare. A fost o ocazie perfectă  pentru noi să ”scoatem în lume” frumusețile ascunse din adăpostul nostru. În speță pui și catelandri. Dar pentru că Ochișor devenise deja dependent de prezența mea și eu de-a lui, l-am luat și pe el. 

Ei bine, în cele 2 zile, Ochișor a devenit mascota standului nostru. Cum se opreau vizitatorii în fața standului, Ochișor mă trăgea în afara și se înghesuia printre ei, făcând tot ce-i stătea în putință să fie băgat în seamă. Așa am observat că-i plăceau foarte mult copiii. Iar aceștia la rândul lor au prins drag de el, de nu mai voiau să se dezlipească de standul nostru. Iar părinții erau depășiți de situație când copiii lor începeau să urle că ei nu vor să plece mai departe.

Cu această ocazie am descoperit adevarata personalitate a lui Ochișor! Iubea atentia, iubea oamenii și adora copiii. Au fost două zile  extrem de obositoare, pentru că a trebuit să stăm de dimineața până seara la stand, cu o grămadă de căței care trăgeau în toate părțile, papau, se jucau, își făceau nevoile, iar noi trebuia să fim mereu cu ochii pe ei și să curățăm imediat. Dar a fost foarte frumos! 

 

 

Apoi ne-am întors la rutina zilnică din adapost, unde Ochișor se simțea din nou singur. 

Într-o zi mă sună portarul să-mi zică că Ochișor a evadat. Din nou! De data asta părea incredibil. Pe unde evadase el, prin locul fostului geam (fără sticlă) erau gratii. Iar el, ditamai câinele, s-a facut mic și s-a strecurat printre gratii. Mie nu-mi venea să cred nici la Dumnezeu ca așa ceva e posibil! Până într-o seara când, după ce l-am bagat din nou în căsuță, m-am îndepărtat câțiva pasi, cu direcția poartă, și numai ce mă trezesc cu Ochișor lângă mine! El nu mai putea de încântare, sărea pe mine, se juca, mă chema să intru-n joc cu el! Dar eu eram nervoasă pentru că era târziu și acasă mă aștepta familia pentru cină. Așa că i-am pus lesa și l-am tras spre căsuță. Ușa însă era cum o lăsasem, închisă. L-am băgat din nou în încăpere și m-am îndepărtat, dar de data asta cu ochii spre căsuță. Și l-am vazut! 

Ditamai câinele se vâra cu toată puterea printre gratiile de sus, unde spațiul era ceva mai mare datorită faptului că lipsea o porțiune. Nu mi-a venit să cred! Stăteam năucită și priveau la el cum se forța să iasă. Și a reușit! Și, mai încântat de prima dată, a reînceput să sară de fericire în jurul meu, voind parcă să-mi spună: "orice faci nu mă poți ține departe de tine!".  Dragul de el. Imi era așa de drag de el! Îmi dădeam seama perfect ce voia și, din nou, m-au năpădit sentimente puternice de frustrare. La naiba! Săa nu pot eu să găsesc o soluție ca lumea pentru sufletul ăsta de cățel minunat! 

Apoi, într-o zi, m-am gandit că dacă tot îl plimb eu pe Ochișor prin curte, ce ar fi să-i fac o cușcă a lui și să-l leg cu lanț acolo! În acest fel era și mai liber, putea vedea tot ce se întâmplă prin zonă, dar era și ferit să nu se aventureze spre cuștile dulăilor de pază. Zis și făcut! 

De atunci Ochișor nu a mai fost închis în căsuța din spate, ci a stat în curte, lângă locul unde se gătea mâncarea pentru câini în două oale uriașe, pe foc cu lemne. 

Și tot de atunci s-a schimbat!

S-a linistit complet! Am realizat că, de fapt, el era foarte fericit să stea în preajma oamenilor. Așa că toți au început să-l îndrăgească.

 Când mergeam eu la adăpost, mă zărea de cum pășeam pe poartă. Și era o distanta considerabilă! Dar Ochișor începea să se agite, și să scoată un latrat ascuțit. După ce îmi luam hainele de lucru, primul lucru mergeam la el, îl dezlegam și-l scoteam la plimbare. Ah, si ce efort trebuia să depun să-l pot dezlega și să-i prind lesa! Pentru că el era în culmea fericirii și sărea când pe mine - când jos, apoi iar pe mine și tot așa. Cu o mână încercăm să-l țin, iar cu cealaltă să desfac și să prind.

Fiind deja vară, verdeața era în pârg, vremea frumoasă, dar canicula ne dădea bătăi de cap. Am observat că suportase infinit mai bine zăpada și frigul decât soarele torid de vară! Așa că am început sa-l scot în parcul din apropierea adapostului, unde era mai ferit la umbra copacilor mari și bătrâni. Canicula devenea o problemă tot mai arzătoare! Ochisor devenea apatic cât timp era legat lângă cușca lui din curtea adapostului. Dar în timpul plimbărilor noastre parcă învia! Adora să iasă în parc. Când mă îndreptam cu lesa spre el, sărea ca un Jack Russel, plin de entuziasm. Nu-i trebuia mancare, doar apă. Mergea frumos în lesă, dar mă trăgea hotărât spre poarta adăpostului, cu direcția parc. Ajunși acolo, dacă vedea oameni stând pe bănci, îndeosebi tineri sau copii, imediat mă tragea spre ei. Aceștia se cam speriau de apropierea unui câine de dimensiuni mari și dădeau să se retragă. Dar când le explicam că iubește mult copiii și atenția oamenilor și că tot ce dorește este să fie mângâiat, se înmuiau imediat și-i acordau lui Ochișor atentia dorită de el. Iar Ochișor al meu, câine cu personalitate, era în culmea fericirii!

Se impune un nou cămin pentru Ochișor

Încet-încet mi-am dat seama că viața din adăpost nu era cea mai fericită opțiune pentru metisul meu de Ciobănesc de Bucovina! Cred că acest lucru m-a convins că era momentul să-i caut un cămin doar pentru el.

 Doar că îmi era extrem de greu să renunț la el. Deja se născuse o legătură foarte puternică între noi. Mi-e greu să explic, dar uneori simțeam că trăiam doar unul pentru celălalt, că restul vieții își diminuase importanța sub greutatea acestei conexiuni puternice. Am luat totuși legatura pe FB cu scoțianca care o adoptase între timp pe Sasha, si am rugat-o să mă ajute să-i găsesc și lui Ochișor o familie frumoasă. Recunosc însă că, după asta, am avut numeroase momente când am vrut să revin asupra hotărârii și să spun: ”nu-l mai dau! E al meu și e fericit cu mine, iar eu cu el!”. Dar canicula din vara aceea m-a convins că Ochișor se chinuia, iar condițiile din adăpost nu erau ce-mi doream pentru un câine pe care-l iubeam cu toată ființa mea. Și atunci am înțeles că iubirea înseamnă și să renunți, să cedezi, să lași să plece, pentru un bine mai bun.

 

Și așa, într-o bună zi, mesajul de care mă temusem sosise! Se găsise un adoptator pentru Ochișor! În Anglia. Sentimentele care m-au invadat atunci au fost foarte confuze: bucurie, tristețe, îndoială, suspiciune. ”Daca cumva nu sunt oameni de încredere? Dacă cumva nu sunt ceea ce are nevoie Ochișor? Dacă se îmbolnăvește din nou și vor alege să-l eutanasieze?” Toate scenariile negative posibile și imposibile puneau stăpânire pe mine și îmi creau o stare de agitație și de neliniște interioară. Au urmat nopți nedormite, multe lacrimi, senzații de inimă strânsă etc. 

Dar a venit și ziua când a trebuit să-l iau pe Ochișor din adăpost și să-l duc spre Sibiu, locul de întâlnire cu van-ul britanic, autorizat pentru transportul câinilor. 

Odată cu el au mai plecat de la mine, din foster, încă două cățelușe, Annie si Jackie - două cazuri speciale, una cu fractură de bazin, trecută prin operații grele și-o recuperare lungă, iar cealaltă suspectată de a fi dezvoltat epilepsie în urma extracției danturii de lapte, care nu căzuse în mod natural. 

Tot drumul până la Sibiu, Ochișor mi-a stat în brațe, iar eu l-am mângâiat și i-am spus să nu fie supărat pe mine că-l trimit, dar eu încerc să fac ce e mai bine pentru el. Dar el părea că n-are treabă! Sinceră să fiu m-a intrigat calmul său. Știam că înțelegea ce se întâmpla, înțelegea ce-i spuneam și cu toate astea era prea calm. Nu-mi venea să cred că nu se mai agăța de mine, de privirea mea, așa cum o făcea de obicei!

 La Sibiu, așteptarea van-ului a durat foarte mult. Așa că am petrecut multe ore împreună cu cățeii, iar la un moment dat, sătui de așteptarea sub soare, am pornit-o la plimbare prin parc. Acolo, Ochisor și-a lăsat din nou amprenta. Se lipea de oameni, vroia cu tot dinadinsul să iasă din nou în evidență. Spre finalul plimbării, grăbind pasul spre ieșirea din parc, am zărit un băiețel la vreo 11-12 ani, stând retras pe un butuc. Părea trist, cu fața ascunsă între genunchi, rupt de toată forfota din jur. Deși nu ne mai plimbam, ci ne grăbeam spre ieșirea din parc, Ochisor m-a tras ferm spre băiat. S-a oprit în dreptul lui și nu s-a mișcat de acolo. Copilul și-a ridicat capul surprins, nu părea speriat, doar mirat, s-a uitat întrebător la mine, iar eu i-am explicat că Ochișor iubește mult oamenii și dorea ca el să-l mângâie. A fost ca și când acele cuvinte i-ar fi apăsat niste butoane ascunse copilului, că acesta imediat s-a luminat la față, și-a ridicat mâinile și a început să mângâie uriașul din fața lui cu o deosebită plăcere. La final, l-a strâns recunoscător la piept, cu un gest larg. În doar câteva minute Ochișor reușise să-i șteargă supărarea de pe chip, dar și din sufletul acelui copil! Și nu-și mai încăpea în piele de încântare! 

Iar eu mi-am spus că am lângă mine un câine ideal de terapie, mai ales pentru copii cu probleme!

Surprize la îmbarcare sau mâna destinului

Van-ul britanic a sosit doar seara târziu, pe la ora 23. Soferul a început să verifice documentele, microchipurile celor trei căței, iar când a ajuns la pașaportul lui Ochișor, mi-a atras atenția că era o problemă. De la data administrării vaccinului antirabic nu trecuseră cele 21 de zile, așa cum prevedea legea pentru intrarea în UK, ci numai 20! Nu-mi venea să cred că-mi scăpase așa ceva! Îmi făcusem un obicei din a verifica personal pașapoartele câinilor, de a calcula cu exactitate administrarea tratamentelor medicale, însă de data asta îmi scăpase! Cu o zi!  Dar suficient ca Ochișor să fie refuzat la îmbarcare!

 Îmi părea rău că bătusem atâta drum cu el pe degeaba. Mă uitam la el cum deja se lăfăia în cea mai mare cușcă din van, prea obosit ca să mai reacționeze. Și am avut revelația, am înțeles de ce fusese atât de calm tot drumul. Sunt sigura că el a simțit că nu va pleca în ziua aceea!

 

 Tot drumul până acasă mi-a dormit cu capul în brațe, nici nu s-a mișcat. Iar eu l-am îmbrățișat recunoscătoare pentru că aveam să mă mai bucur de prezența lui încă două săptămâni, până la următorul transport. Doar că pe lângă toată bucuria asta, un presentiment neplăcut mi se insera în suflet. Simteam că aveam să descopăr curând motivul întârzierii plecării.

În perioada celor două săptămâni, mi-a fost foarte greu să mă mai duc la adapost și să mă ocup de Ochișor. Simteam că reușisem cumva să mă dezleg de el, iar dacă aveam să mă duc la adăpost, legăturile vor prinde a se reînnoda și mai puternic decât înainte, ceea ce ar fi pus în primejdie adopția lui. Îmi era teamă să nu fiu pusă în postura de a-mi călca promisiunea făcută prietenei din Scoția. Asa că am ales să rămân acasă și să mă ocup doar de ai mei, oameni și câini. 

Asta până ce colegele m-au anunțat, într-o zi,  că Ochisor e bolnav, că refuză mâncarea, și că din ochiul operat începuse să-i curgă puroi. Atat mi-a trebuit! Nici nu am mai stat pe gânduri și, la recomandarea tânărului nostru vet, l-am dus pe Ochișor înapoi la vet-ul de la Cluj, cel care-l operase. Ochiul operat al lui Ochișor făcuse un abces, cel mai probabil din cauza unui corp străin rămas în timpul operației - îmi spuse veterinarul. Posibil firul resorbabil nu se dizovase. Așa că l-a deschis din nou.

 Problema însă a fost alta! Un țesut necrozat, care ar fi trebuit scos la prima intervenție, însă din cauza hemoragiei, a scăpat neobservat. Dar am fost asigurată că de data asta avea să fie totul bine. Din nou a trebuit să-l punem pe Ochisor pe antibiotice, ceea ce nu-mi surâdea defel!  

Între timp a început să-i apară pe corp semnele unei alergii, așa că a trebuit să fie pus la dietă specială. O prietenă din Cluj i-a cumpărat mâncare hipoalergenica, foarte scumpă (300 lei/10kg), ceea ce eu n-aș fi fost în stare să-i asigur, însă femeia de la adapost, care hrănea câinii, nu pricepuse nicicum valoarea și importanța acelor boabe pentru Ochișor și a început să împartă din ea și altor caini.

 Toate aceste aspecte m-au convins că Ochișor trebuia să fie îngrijit într-un cămin, nu în adăpost! Tot atunci am realizat că de fapt scăparea din pașaport a avut rolul de a împiedica plecarea lui pentru ca să poată fi tratat aici. E cert că totul se întâmplă cu un rost, iar Ochișor a simțit de la bun început că drumul până la Sibiu avea să fie o simplă excursie de relaxare și nu de despărțire. 

După alte două săptămâni, Ochisor a plecat definitiv spre Anglia!

 De data asta despărțirea nu a mai fost atât de grea, aveam deja în minte zeci de motive pentru care adăpostul nu mai era potrivit pentru Ochișor. Sentimentele pentru el nu aveau să dispară odată cu mărirea distanței, oricum! 

Anglia - The End

 Ochișor a ajuns în familia unei doamne pe nume Maxine, fost psiholog care lucrase toată viața cu copii bolnavi de autism și alte probleme.

   Maxine are doi copii ai ei, o fată și un băiat.  Sam, în vârstă de 12 ani, a devenit rapid preferatul lui Ochișor. Se joacă împreună, dorm împreună. Deja se iubesc ca frații!

 

 Maxine suferă de scleroză multiplă, fiind pensionată de boală. De când s-a retras din activitatea de psihoterapeut, s-a reorientat spre terapii holistice, în speță Reiki. Amprenta ei energetică mi se potrivește ca o mănușă, de aceea sunt convinsă că Ochisor - acum redenumit Osho - s-a lipit imediat de ea. Doar că, ajuns câine de casă, stimabilul s-a transformat într-un ”couch potato”, lenevind în patul mare. Cu greu mai poate fi convins să iasă la plimbare, nu-i prea place când plouă sau după ploaie (aici nu-i păsa de asa ceva), nu-i place nici măcar cu mașina! În schimb adoră viața de familie. S-a îngrășat, a ajuns la greutatea normală pentru talia lui, blănița i-a crescut superb, arată ca un câine de familie, îngrijit și iubit.
La ureche a mai avut o singură recidivă, dar a fost curățat de veterinarul de acolo. În continuare este la dietă specială, doar că primeste ceva mult mai bun decât Royal Canin. Are și o prietenă acum, cășelușa familei pe nume Lucky, care îi seamănă mult, doar că în loc de petele negre, ea are pete maronii și este de statură mai mică. Și ea este un câine adoptat, dar dintr-un adăpost din Anglia.

În loc de încheiere

Ei da, Ochișor este unul din cățeii speciali sufletuluui meu. Este un exemplu de caz fericit, o poveste pe care mi-aș dori s-o văd multiplicată la cât mai mulți câini abandonați. Adăpostul nostru este o pepinieră de astfel de cazuri, iar aceste povești cu happy-end sunt locomotiva care ne ajută să mergem mai departe într-o activitate extrem de grea, atât fizică, dar cu o foarte mare încărcătură emoțională.
Dacă stau să mă gândesc ce s-ar fi ales de Ochisor/Osho dacă nu-l descopeream la timp? Mai bine nu. Oricum sunt, pe zi ce trece, tot mai convinsă că în jurul nostru există prezențe nevăzute care contribuie la aceste întâlniri. Mulți dintre cățeii pe care i-am salvat personal, au apărut la poarta mea. Dintr-o dată, de niciunde și ghidati parcă de forțe necunoscute, spre persoana care-i poate ajuta. Iar toți acești căței se bucură acum de un mediu cald și iubitor, în țări ca Anglia, Scoția și Suedia. Iar de fiecare dată când primesc poze și vești despre ei, satisfacția mea sufletească crește și-mi umple sufletul de bucurie. De bucuria că ai fost o verigă importanta în acest lanț în care, niște ființe vulnerabile și abandonate au fost salvate. Ce poate fi mai frumos? Atât Gail, scoțianca care a adoptat-o pe Sasha, cât și Maxine, cenglezoiaca lui Ochișor, sunt acum prietenele mele de suflet. Și din nou sunt convinsă că nimic nu este întâmplător. Sper ca, într-o bună zi, să ajung să scriu despre călătoria în UK și Suedia, intitulată ”În vizită la cățeii noștri”. Până atunci o să încerc să salvez alte suflețele și să găsesc timp să le scriu aici poveștile cu final fericit.

 

UPDATE 1, azi 01.03.2014

Ochisor/Osho a primit certificat de caine-terapeut! 
Am sărit în sus de bucurie la primirea veștii! E ca un vis devenit realitate!
Ceea ce scriam în urmă cu un an de zile s-a adeverit. Ochisor este cu adevărat un câine special, cu aptitudini de câine terapeut, iar el nu a contenit să arate oamenilor de lângă el acest lucru. Cu adevărat o minune de cățel!

Update2:  8 Martie 2018: 

”Pentru că viața nu e așa cum ți-o imaginezi tu”:   https://dashalovinganimals.blogspot.ro/2018/03/incercand-sa-ma-gandesc-doar-la-partea.html