A venit rândul lui Zguby

Timpul trece peste toți și toate, dar parcă peste animăluțele noastre o face mult prea repede. Dacă mă uit în urmă, cu vreo 21 de ani mai exact, atunci când primul cățeluș își făcea intrarea în familia noastră, totul mi se părea o poveste frumoasă, un vis împlinit al copilului din mine. Pe timp ce înaintam în această energie, ușile spre misiunea de salvare a animalelor se tot deschideau. Noi și noi cazuri apăreau în cale. Iar eu eram foarte încântată și hotărâtă că iubirea mea pentru animăluțe va avea puterea să mute munții. Căci, nu-i așa, când faci ceva din suflet și cu pasiune, n-are cum să nu reușească!

 Pe parcurs însă, realitatea avea să-mi arate că propria perspectivă idealizată nu avea suficientă energie cât să mute niște munți vechi și înțepeniți. Acum însă sunt convinsă că am făcut tot ce se putea la acele vremuri, iar din efortul activiștilor din acea vreme se văd roadele azi. Hrăniți din plin cu acele roade, generația micilor noștri învățăcei de atunci au preluat ștafeta și continuă aceleași idealuri. Mai curajoși și mai bătăioși de cum am fost noi. 

După ce ai ars etapele înflăcărării în pasiune și totul devine mai domolit, inclusiv propriile-ți forțe, începi să apreciezi echilibrul și să încerci să nu te mai aglomerezi ca pe vremuri. Iar aici mă refer la numărul de animăluțe pe care le iei sub aripa ta. Dacă înainte, după ce un membru patruped părăsea familia, rămânea un gol pe care simțeam că trebuie imediat să-l reumplu, ei bine, acum nu. Acum am ajuns să apreciez liniștea, să-mi dau timp să-mi jelesc despărțirile, să mă hrănesc din liniște, din ordinea lucrurilor și din timpul pentru propria-mi ființă. 

Rând pe rând, au îmbătrânit și „copilașii” noștri. Dar mult mai repede decât noi. Din 2 în doi ani am tot spus câte un adio patrupezilor din gașca noastră. Dacă în toamna lui 2020 ne-am despărțit de Buliță, care (credem noi) că ar fi avut o vârstă identică sau apropiată lui Zguby, anul acesta i-a venit rândul ei să-l urmeze.

  

 Nu pot să spun că nu ne așteptam. După ce ating o vârstă înaintată devi conștient că inevitabilul poate urma imediat după următorul colț. Cu toate astea nu devine mai ușor. Și, la naiba, nu s-a descoperit o metodă prin care să poți dai „skip” unui episod dureros, degeaba expresia „a trece peste”, așa că te vezi obligat să o iei de la capăt și să accepți, din poziția de martor neputincios, deznodământul, trecând „prin”. Și chiar dacă deja ai trecut prin mai multe episoade asemănătoare, și chiar dacă ai avea așteptări de „călire” emoțională, când vine vorba de suferința ființelor dragi și de neputința în fața bolii, răspunsul organismului e același. Dacă ceva te învață timpul,  e să dezvolți un mecanism de coping în care să lași durerea să-ți traverseze corpul, fără să mai încerci să o blochezi.

 Cred că nu voi uita niciodată durerea sfâșietoare pe care am resimțit-o la pierderea teckelașului meu, Freddy. A fost prima lovitură mare, pe care nu am știut cum să o gestionez. Din păcate nu te învață nimeni. Unii ar spune că te învață viața, hai, mă lași; nici vorbă de așa ceva! Totul ține de psihicul fiecăruia, puternic sau nu. La asta se rezumă capacitatea fiecăruia de a se raporta la durere. În rest, fiecare trece prin același proces de „amorțire”, de funcționare pe pilot automat. Diferența constă în cât de repede reușești să-ți revii. 

Cam așa s-a întâmplat și în episodul cu Zgubița noastră. De ceva timp am observat un soi de „criză” ce părea să aibă rădăcina în coloana vertebrală. Am fost cu ea la ortoped, i s-au făcut investigații, dar pe radiografie nu se vedea ceva deosebit. Mi s-a arătat un punct, undeva între zona vertebrelor cervicale și toracice, ca fiind sensibil. Atât. Crizele ei apăreau din senin, dar mai ales când dădea să se ridice în două lăbuțe după recompense, deși eu i le dădeam jos tocmai ca să o fac să nu mai sară. Uneori apărea la urcarea treptelor. Cert e că odată criza declanșată, o ținea vreo două săptămâni până să-și revină. Cu tratament antiinflamator și Milgamma. Iar ca simptome: îmi arăta din priviri că suferă, că avea dureri, și avea probleme în a-și controla o lăbuță din spate. Dar, după tratament și „odihnă”, își revenea.

Până în decembrie, anul trecut, nicio criză nu a părut atât de serioasă. Înainte de sărbători, într-o seară, în euforia reîntoarcerii mele acasă, de la muncă, prinsă în înghesuiala grupului de patrupezi, cumva a alunecat pe primele trepte, iar la reîntoarcere am sesizat că depunea efort, iar privirea îi era chinuită. Următoarele minute le-a petrecut nemișcată, în mijlocul bucătăriei, cumva blocată și cu o privire rătăcită. Am luat-o în brațe și am pus-o la ea în pătuț. A stat ce a stat, dar apoi a început să se agite, ca și cum voia să se ridice. Am ridicat-o, dar nu se putea ține pe picioare. Am așezat-o în alt pătuț, a stat câteva minute, apoi din nou a început să se agite. Am pus-o apoi în fotoliu, să o am mai aproape de patul meu, dar noaptea și-a scăpat trenul posterior și a rămas așa atârnată, până am rearanjat-o eu. Mi-am dat seama că nu e ok, așa că am luat-o lângă mine, în pat. Spre deosebire de restul câinilor noștri, Zguby și Buliță au fost singurii cărora (nu știu de ce) nu le plăcea să sară/stea în pat. De data asta a fost singura soluție ca să o pot supraveghea mai bine. Și am observat că, în agitația trupului ei, se învârtea pe loc, schimbându-și poziția cumva târându-se. A urmat o noapte lungă și albă, în care nu am făcut altceva decât să o tot păzesc și să-i rearanjez trupul într-o poziție comodă. 

A doua zi avea să fie sâmbătă și începutul weekendului meu de muncă (din vară până-n ianuarie am lucrat ca recepționeră de weekend, mai mult nu am reușit pt că încă mai am și bolnavi umani de îngrijit), așa că am mers cu ea la urgențe la Cluj, la USAMV, pregătită pentru un final. Acolo însă au spus că fără să încerce un tratament sub supraveghere, nu pot să se pronunțe. Însă costurile ar fi depășit posibilitățile, așa că am dus-o la clinica la care obișnuiam să mergem, Biovet. Același răspuns, drept pentru care am acceptat internarea și tratamentul. Zguby deja se ținea pe picioare, dar se învârtea în cerc - simptome clare ale unei afecțiuni neurologice, posibil AVC. 

După vreo 3-4 zile, am mers după ea. Mari îmbunătățiri nu am observat, tot rătăcită era, nu a reacționat la vederea mea, dar măcar umbla ceva mai bine. Așa că au urmat câteva zile de îngrijiri atente și de purtat pe brațe. Rămăsese și rotirea în cerc, dar încet-încet părea să-și recapete orientarea și forța în picioare. După vreo săptămână-jumate, două, mi-a arătat clar că se săturase să o duc în brațe, cred că îi era și ei foarte incomod, așa că numai ce m-am trezut cu ea țâșnind-o în sus, pe scări. Fericită că reușise, a și tras un „dansul bucuriei” prin bucătărie, în stilul ei inconfudabil. Totul părea ok, ceea ce ne-a oferit petrecerea unor sărbători liniștite, în familie. Timp de 30 de zile a primit Milgamma, ceea ce părea că a ajutat la refacerea completă. Era din nou jucăușă, interesată de mâncare etc. 

Dar după încă 2 săptămâni, o nouă criză. De data asta simptomatologia părea mult mai gravă și, până dimineața, m-a convins că nu mai existau șanse de recuperare. Deja făcea pe ea, avea spasme de vomă, iar tot trupul îi era înțepenit, cu lăbuțele în extensie maximă. Ochii nu-i mai închidea, parcă paralizase complet. Am sunat la clinică, am decis eutanasia, iar până am plecat de acasă, cred că deja intrase într-un soi de comă. Închise ochii, iar respirația îi era foarte gălăgioasă. 

Chiar dacă criza inițială pregătise oarecum terenul pentru ce a urmat, tot a fost greu. Și e vorba de durerea aceea a neputinței în fața suferinței. Așa că eutanasia a adus o liniștire din acest punct de vedere, însă ruperea care vine odată cu despărțirea de o ființă se simte greu și nicio injecție nu-i poate estompa efectul. 

Noi am aproximat că Zguby ar fi avut undeva la 16 ani. 15 i-a trăit alături de noi. Forțând intrarea în curtea noastră, în familia noastră, în sufletele noastre. A fost cea mai zgubilitică cățelusă pe care o cunoscusem până atunci, singura care sărea portița după bunul ei chef. Extrem de atașată de oameni, iubitoare, jucăușă cu alți câini, dar și feroce dacă era cazul. Mare vânătorească de pisici, ea i-a „educat” pe toți cățeii noștri să latre și să fugărească pisicile din vecini, pe lângă gard. Ei bine, năravurile vieții de maidanez i-au rămas toată viața. Spre bătrânețe s-a mai liniștit, a acceptat în cele din urmă - când am schimbat poarta - că trebuie să se supună traiului unui singur loc și că plimbările se fac în mod organizat, în lesă, după program. Până și culoarea blăniței i s-a schimbat spre a doua jumătate de viață, tonurile maronii au dispărut, rămânând mult mai pregnant „look-ul” de husky.  Și acum îmi aduc aminte când am tuns-o prima dată, doar din foarfecă. S-a simțit foarte ciudat, așa golașă, și a adoptat o poziție ghemuită. Apoi, vară de vară, vizitele la salon au devenit obișnuință, ceea ce a ajutat mult la suportarea mai ușor a căldurii. Mai greu de suportat au fost, atât pentru ea, cât și pentru noi, zgomotele focurilor de artificii / petărzi. Cum intram în perioada sărbătorilor, cum eram toți cu nervii întinși la maximum, pentru că Zguby lătra încontinuu, plângea și se agita foarte rău, încât îi molipsea și pe restul câinilor. După ani am ajuns să ne bucurăm de semnele îmbătrânirii ei, care i-au redus seminificativ auzul, așa încât niciun zgomot nu mai ajungea la ea. Asta da ușurare pentru toți. 

Zguby a fost și va rămâne o cățelusă cu personalitate. O cățelușă care ne-a învățat despre determinare, despre iubirea dăruită liber, despre loialitate, dar și despre voiciune și bucurie de viață. Amintirea ei va dăinui mult timp cu noi. Și poate, dacă e adevărat ce se spune..., poate ne vom reîntâlni, ”dincolo de curcubeu”. Rămas bun scumpa noastră zgubilitică, drum lin!