joi, 28 mai 2009

Ursu

Acu' 2 ierni, am ieşit din curte să dau de mâncare pisicilor din vecini, iar când m-am întors în casă am auzit un plânset de câine. Imediat i-am căutat pe ai mei, erau ok, deci nu din casă proveneau sunetele. Mă întrebam cum de nu le auzisem până atunci, din moment ce fusesem afară. Era iarnă, era frig, nu era tocmai o plăcere să te tot plimbi de la căldură la răcoare. Însă plânsetul acela nu îmi dădea pace nicicum. Am ieşit în faţa uşii şi, în lumina slabă de la stâlp, am reuşit să văd un câine mare întins pe asfaltul din faţa dispensarului medical de peste drum de casa noastră. La o privire mai atentă, mi-am dat seama că nu el plângea. Am coborât câteva scări şi am privit mai atentă. Era vorba de un alt câine, care fusese închis, din greşeală, în curtea dispensarului. Iar cel de afară, pesemne că era mama sau prietena acestuia, şi îi ţinea de urât. Am pus într-o tăviţă de plastic câteva grăunţe de mâncare uscată pentru câini şi am coborât. Am vârât tăviţa pe sub poarta dispensarului, dar fiind întuneric, nu am reuşit să văd bine câinele. Am simţit doar o limbă caldă cum îmi lingea mâna, iar la o privire mai atentă mi.am dat seama că era vorba de un câine de talie mare. La venirea mea, femela care îl păzea în faţa porţii s-a retras. Pe semne că nu era obişnuită cu apropierea de oameni. Am stat o vreme ghemuită şi am mângâiat câinele prin spaţiul îngust de sub poartă, însă după un timp simţeam că îmi îngheaţă picioarele. M-am ridicat şi am dat să plec, dar câinele a reînceput să plângă mai cu amar ca până atunci. Ei, ce să fac acum, mi-am zis eu. Era vreo 11 noaptea, nu aveam la cine să apelez să vină să deschidă poarta. Am încercat să-l încurajez, să-i zic să dormă că dimineaţă va fi eliberat şi am plecat. A continuat să plângă până la un moment dat, dar apoi s-a oprit.
Dimineaţa, dispensarul se deschide pe la ora 6.30-7.00, aşa că nu am reuşit să fiu martoră la eliberarea patrupedului trist. Au trecut 2 săptămâni şi nu l-am mai văzut.
Până într-o seară, când am ieşit din nou să dau mâncare pisicilor. Stăteam ghemuită şi le priveam cum mănâncă, le vorbeam şi încercam să le mângâi. Eram concentrată asupra lor dar, la un moment dat, am simţit că mai era cineva lângă mine. Mi-am întors privirea şi am dat de o grămadă mare de blană, pitită în spatele meu. Când m-am uitat mai bine, mi-am dat seama că era vorba de câinele care fusese inchis. Era mare şi blănos, dar încerca să se facă mic, parcă cumva să nu mă sperie şi să nu deranjeze nici pisicile de la masă. I-am vorbit şi imediat s-a lăsat pe spate, dând din labele mari, parcă vrând să mă cheme la el. Normal că nu am putut rezista şi m-am apropiat de el, fără să mă gândesc că ar putea fi periculos. Am început să-l mângâi, continuând să-i vorbesc. Era atât de fericit. După câteva clipe a trebuit să mă retrag în casă, frigul din iarna aceea nu te lăsa să stai prea mult afară. Cred că era luna februarie.
De la geamul camerei noastre am observat că blănosul a rămas la poarta noastră. Toată noaptea a dormit acolo. A doua zi am decis că era timpul să-l prezint teckelilor noştri, aşa că l-am poftit în curte. Să fi văzut fericire pe ochii lui când i-am deschis portiţa. A intrat tot sărind. Era tare caraghios cum sărea. Părea un luptător de sumo care încearcă să facă giumbuşlucuri. Când au apărut Lucy şi Freddy, blănosul s-a lăsat imediat pe spate. Era clar că le ceda conducerea. El nu vroia decât să fie primit cu prietenie. Avea doar gânduri paşnice. Era de-a dreptul amuzant să vezi un câine atât de mare cum se "preda" în faţa a doi câini mult mai mici în dimensiuni. Pe semne că nu era conştient de mărimea sa.


Problema a apărut ulterior, când a sosit Flaviu şi l-a văzut în curte. "Să-l laşi afară, că o să se obişnuiască la noi şi nu o să mai vrea să iasă", mi-a spus el. Dar eu am cerut să-l mai ţinem vreo zi până găsesc o soluţie. Greu a acceptat Flaviu, dar s-a îndurat de el în noaptea aceea. Undeva după miezul nopţii însă ne-au trezit nişte urlete ca de lupi. Răcnea de ţi se făcea pielea de găină. Cum era de aşteptat. Flaviu s-a enervat, reprosându-mi că o să avem probleme cu vecinii din cauza lui şi dimineaţa să îi dau drumul.
Noaptea aceea nu am mai închis ochii. M-am tot zbuciumat, m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea o soluţie pentru blănos. Nu aveam inima să-l pun în drum după ce am văzut bucuria din privirea lui când i-am dat drumul în curte. La un moment dat mi-a venit o idee şi abia am aşteptat să se facă dimineaţă să i-o împărtăşesc şi lui Flaviu. Dar aveam mari emoţii că o va respinge.
Spre uşurarea mea, după mai multe discuţii, Flaviu a acceptat. Dar ne-am înţeles să-l ducem înainte la medic, să-l vaccinăm şi să-l deparazităm. Pentru că prietenul nostru Lucian plecase în Irlanda, nu mai aveam medic care să vină la domiciliu. Aşa că trebuia să-l ducem la un cabinet, cu maşina. Prima dată i-am luat o zgardă, ca să avem de ce-l prinde. Să vezi încântare pe el când i-am pus zgarda la gât. A început să alerge de bucurie în toată curtea. Zgarda însemna pentru el intrarea în rândul câinilor cu stăpâni şi acest lucru îl făcea nespus de fericit.
L-am mai lăsat puţin să se simtă bine, apoi ne-am îndreptat spre el cu gândul să-l ducem la maşină. E, atunci a simţit că vrem să-l scoatem din curte şi s-a pitit în colţul opus porţii. Parcă vroia să zică "eu nu plec de aici. Eu vreau să rămân aici". Din păcate nu se putea acest lucru, aşa că Flaviu l-a luat pe sus, vreo 30 de kg, şi l-a suit cu greu în maşină. La doctor nu a vrut să intre, aşa că s-a oprit în sala de aşteptare. Acolo a şi primit tratamentul şi botezul. I-am pus numele Ursu.
Doctoriţa ne-a zis că e un câine foarte tânăr, de vreun an doar. De aceea era atât de sperios şi docil.
Noul cămin avea să fie sediul unde lucra Flaviu. O curte mare aştepta să fie cercetată de marele blănos. Acolo mai era o căţelusă mică, mai mică decât teckelii noştri. Când l-am dat jos din maşină, căţeluşa pe nume Ana l-a şi luat în primire. S-au împrietenit imediat, iar lui Ursu locul i s-a părut minunat. A şi început să alerge de parcă era acolo de când lumea. Şi avea spaţiu berechet. Nici nu s-a mai uitat la noi când am plecat. Era fericit.
Din păcate, anul ăsta am aflat că acel spaţiu se va desfiinţa şi că trebuie să-i găsim un nou cămin lui Ursu. Asta e o problemă la care încă nu am găsit o rezolvare.
Ursu a crescut, dar a rămas acelaşi blănos, blând şi docil. A adoptat o căţelusă şi mai mică decât Ana şi sunt prieteni de nedespărţiti.
Aş vrea mult să-l pot lua cu noi, dar aş avea nevoie de o curte mult mai mare. Cine ştie?
Doamne ajută!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare