sâmbătă, 25 iulie 2009

de la lume adunate

Serghei Esenin - Cântecul Căţelei

"Spre ziuă, sub căpiţa de secară,
Pe auriul snopilor plecaţi,
Căţeaua, în viforniţa de-afară,
Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.

Până-n amurg, veghind încovoiată
I-a răsfatat, lingându-i neîntrerupt.
Şi se topea ninsoarea spulberată
Pe fierbinţeala pântecului supt.

Iar seara, când găinile s-aşează
Stăpânul casei a ieşit posac
Şi unde mama pâlpâia de groază
El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă
Căţeaua dă-n nămeţii de pe drum
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scâncea curgând sub botul ei acum."


Mulţi se pot recunoaşte în această poezie, în persoana stăpânului.

Chiar zilele trecute mi-am reîntâlnit o fostă prietenă din copilărie. Plină de încântare îmi spunea ce bine se simte de când s-a mutat la ţară, unde e linişte şi bine. Am întrebat-o dacă are câini şi mi-a spus:
"O, da. Avem o căţea tare prolifică. Fată de două ori pe an".
"Şi ce faceţi cu puii?
", am întrebat-o eu.
"Păi îţi dai seama că nu-i putem ţine. Dar nici să-i omor nu mă lasă sufletul. De obiecei îi duc undeva, pe câmp, le las ceva de mâncare şi apoi... Dumnezeu cu mila".
"Dar de ce nu sterilizaţi căţeaua?", am întrebat-o
"A, păi deja e bătrână. Nu mai fată".

Cam asta e mentalitatea românului. De aici şi mai departe, Dumnezeu cu mila. Câinii ajung pe străzi (care ajung), se înmulţesc, oamenii îi reclamă la primărie că fac gălăgie şi sunt periculoşi, etc. Pot să bag mâna în foc că acei oameni care reclamă sunt genul de oameni care ar recurge la gestul de mai sus în cazul în care căţeaua lor ar făta. Fără să se gândească la consecinţe. Dar când se lovesc de aceste consecinţe, ei sunt primi care reclamă şi cer eutanasierea câinilor de pe străzi. Cum pot fi ei numiţi: inconştienţi, ignoranţi şi ipocriţi.

Din acest motiv este mare nevoie de un recensământ al animalelor. Să se păstreze o evidenţă a animalelor din gospodării, să se urmărească animalele care sunt pe punctul de a făta şi apoi, unde au ajuns puii. Legea pedepseşte abandonarea animalelor. Dar de unde să se ştie cine şi-a abandonat animalul?
Nu e mai simplu să se sterilizeze animalele în loc să se ajungă la pui nedoriţi şi aruncaţi te miri unde? Şi din nou ajungem la schema înmulţir
ii la câine:

Profesionalism de baltă

Spuneam în urmă cu vreo două luni că Freddy al meu este din nou îndrăgostit. După câteva reprize de iubire pasională, tocmai am fost anunţată că odorul meu este din nou tătic. Cred că pentru a cincea oară.
De data asta, căţeluşa cu care s-a iubit s-a dovedit a fi mamă eroină. A fătat 8 pui. Vă daţi seama că nu e uşor pentru un căţel din rasa Teckel să fete un număr atât de mare de pui. De obicei sunt 4-5, cel mult 6. Şi căţeluşa respectivă nici măcar nu a fost mare.
Pe lângă ineditul faptei, stăpânul căţeluşei îmi spune că naşterea a fost foarte grea. Primul pui a ieşit mort, iar următorii păreau să nu mai vrea să iasă. Abia a doua zi, un (vestit) medic veterinar din Turda a încercat să scoată afară un pui. Ce a rezultat? A tras cu un forceps de capul acestuia şi i-a tăiat botul. Apoi s-a declarat în imposibilitate de a mai continua. Pe semne că pe vremea când făcuse el şcoala, nu se auzise de cezariană. Sau lipsise de la cursurile alea.
Cert e că stăpânul căţeluşei şi-a dus animalul la Cluj, la CLinica din cadrul USAMV, unde s-a recurs imediat la cezariană şi s-au scos puii fără nici o problemă. Medicul care a operat căţeluşa însă nu s-a putut mira ce neprofesionist a putut lucra veterinarul din Turda. A cusut botul puiului retezat de nepriceperea colegului său, doar că acesta nu şi-a mai putut folosi boticul pentru a suge.


(Dacă doreşte cineva să cumpere pui de teckel, mă puteţi contacta. Omul doreşte să-şi scoată cele 2 milioane şi jumătate cât l-a costat operaţia. Sunt 7 femele şi un mascul. Majoritatea sunt de culoare ciocolatie, ca tăticul Freddy, şi au 2 zile. Peste 6 săptămâni sunt numai buni de dat)

Veterinarul respectiv se ocupă şi de Asociaţia Chinologică. Un prieten bun de-al meu a fost la el anul trecut să-şi înscrie căţelul (tot pui de-al lui Freddy) la concurs. Prima dată însă trebuia să treacă prin mâinile veterinarului, pt un "test de imagine". Înaintea lui însă a mers un alt stăpân de teckeli, timp în care prietenul meu aştepta la rând. Suficient însă pentru ca să vadă la ce tratamente au fost supuşi căţeii dinainte, cum trăgea medicul de ei şi ce înjurături scotea pe gură pt că sărmanele animăluţe speriate nu stăteau în poziţia în care el le punea. Ei bine, prietenul meu - om mare la stat - abia s-a abţinut să nu-l ia pe sus pe veterinar şi să-l dea de tot pereţii. A preferat să iasă şi să-şi ia câinele cu el. Dacă prin aşa ceva trebuie să treacă un câine pentru ca să participe la concurs, mai bine nu.

Atenţie deci pe ce mâini vă lăsaţi animăluţul preferat. Eu o recomand cu toată încrederea pe d-ra dr. Margareta Udvary. De mare ajutor mi-a fost şi medicul Lucian Podariu, doar că el a preferat să ne părăsească în căutare de mai bine.

vineri, 24 iulie 2009

De ziua mea

Toată lumea care m-a felicitat azi, cu ocazia împlinirii a 42 de anisori, mi-a urat "să ţi se îndeplinească toate dorinţele". Cred că o să fiu mult mai atentă la acest capitol, pentru că am observat că într-adevăr se întîmplă ce îmi doresc. La început de an am dedicat anul 2009 animalelor, din toată inima. Dar am uitat un aspect important, încărcătura emoţională puternică şi stresul resimtiţe în urma unei lupte inegale.


Lumea îmi spune "mai lasă animalele, fă şi tu un copil". De ce oare oamenilor li se pare că a te ocupa de soarta animalelor e o pierdere de timp?

Aşteptând autobuzul în staţia din centru, spre Oprişani, am văzut un căţel negru căutând disperat apă în gropile din asfalt. Lumea se uita la el, dar nimeni nu a înţeles că sărmanul negruţ suferea cumplit de căldură. Am renunţat la autobuz şi am intrat într-un magazin, de unde am cumparat o sticlă de apa plată. Am desfacut-o, l-am strigat şi în căuşul palmei am lăsat să curgă apa din sticlă. Căţelul a început să bea cu o poftă de neoprit. Se descurca de minune. O femeie s-a oprit lângă mine şi mi-a zis că a văzut căţelul, dar nu s-a gândit că i-ar fi atât de sete. După ce a băut, căţelul a început să-mi caute prin plasă. Mi-am dat seama că odata potolindu-şi setea, a rămas cu foamea. Am intrat în măcelărie şi i-am cumpărat cremvuşti. I-a devorat într-o clipită. Lumea se uita la mine ca la circ. Unii zâmbeau, alţii ridicau din sprâncene.


Ce-mi doresc?
  • Ca oamenii să se oprească lângă un animal, să-i vorbească şi să-l ajute? Nu e greu defel, din contră. Bucuria care-ţi creşte în suflet văzând ochişorii fericiţi, care nu ştiu cum să-ţi mulţumească pentru că i-ai oferit apă când nu o găsea nicăieri, e de neînlocuit. Încercaţi şi nu veţi regreta. Încercaţi să daţi apă animalelor singure, mai ales în zilele astea de caniculă. Daţi-le ceva de păpică, vorbiţi-le şi nu o să vă pară rău.
  • Ca animalele să nu mai fie tratate ca un lucru lipsit de importanţă.
  • Căţeii adunaţi de pe străzi, la reclamaţiile necunoscătorilor şi neiubitorilor, să fie cazaţi în adăpost, nu să fie ucişi şi aruncaţi. În haitele câinilor vagabonzi, care trezesc locuitorii sau îi înspăimântă pe alţii, se poate ascunde prietenul tău. Un prieten adevărat. Doar că, în haită, instinctele vorbesc, iar lumea care nu-i cunoaşte zice "un grup de câini periculoşi îşi fac veacul pe strada mea", iar hingherii îi adună şi îi omoară.
  • Doresc un adăpost adevărat, cu clinică veterninară, cu program de evaluare a comportamentului animalelor, cu program de adopţie, un adăpost cu voluntari iubitori.
  • Doresc ca autorităţile să nu se mai ascundă după minciuni de genul: "Conform Legii 9, nu avem voie să eutanasiem câinii, pt că e caz penal. Tot ce putem face e să-i ţinem maximum 25 de zile în adăpost, după care să-i returnăm în locul de proveninţă.". Bull-sheet, minciună sfruntată. Câinii nici măcar nu ajung la adăpost, darmite înapoi în locul de provenienţă.
  • Doresc o Poliţie a animalelor care să-şi facă treaba şi să ia la modul serios reclamaţiile privind abuzurile animalelor.
  • Doresc să apară stăpâni pentru cei 5 câini de lângă curtea mea, pentru că merită să trăiască şi să li se dea prilejul de a-şi dovedi capacităţile.
  • Doresc să înceteze vecinii să mai recurgă la acţiuni de intimidare cu ajutorul pilelor din primărie. Traficul de influenţă este ilegal şi se pedepseşte.

... şi lista ar putea continua, dar mă opresc aici.

sâmbătă, 18 iulie 2009

De durere...

Iubesc...
... iubesc România şi nu am să vorbesc nicioadată urât despre ţara mea. Chiar şi când am locuit 6 ani în altă ţară am avut doar cuvinte de laudă la adresa tării mele.

Detest...
... detest expresia foarte uzată deja şi folosită cu o mult prea mare uşurinţă: "Avem o ţară frumoasă, păcat că e locuită".
... detest să aud ce uşor îşi denigrează unii, şi în mod constant, ţara.

Când am ieşit pentru prima dată din România, după Revoluţie, am putut vedea cu ochii unui tânăr de 23 de ani diferenţele între români şi alte naţii. Am avut şansa (datorită limbilor străine pe care le-am învăţat atât de bine în şcoală) să lucrez ca şi receptioneră într-un hotel dintr-o mare capitală europeană. Aşa am venit în contact cu aproape toate naţiile din lume, de unii nici nu auzisem până atunci că existau. Şi am tras o concluzie pe care o păstrez şi în ziua de azi: "Sunt mândră că sunt româncă".

Mi-am dorit cu ardoare să mă întorc acasă şi să pun în aplicare, aici, ceea ce am învăţat dincolo. În primul rând, în 1997, nu multă lume dispunea de personal computer (PC) şi nu mulţi ştiau să opreze pe un aparat ce azi ni se pare că ar fi cel mai apropiat prieten. Şi am fost fericită să pot fi instructor PC pentru mulţi oameni dornici să se apropie de acest mare necunoscut, dar şi să lucrez într-o redacţie de ziar, în care să pot scrie ceea ce văd, simt, etc. A fost unul din visurile mele vechi.

După trecerea anilor, păstrez în suflet încă sentimentul de patriotism, iar cel de patriotism local cu precădere. Iubesc oraşul în care trăiesc şi de aceea am refuzat ofertele de muncă care impuneau schimbarea locaţiei. Bucureştiul nu mă atrage de nici o culoare!!! (Deci nu mai insistaţi). Şi nici alte oraşe mari.
E în mine o dorinţă vie de a face ceva pentru locul în care m-am născut, de a mă implica activ în viaţa comunităţii din care fac parte. Iar munca la care m-am oferit voluntar, chiar cu preţul scăderii confortului personal din motive financiare, o fac din două mari motive:
1. pentru că Cineva mi-a sădit în inimă o sămânţă ce a încolţit cu trecerea anilor, iar acum a ajuns ca un stejar voinic - dragostea faţă de animale
2. pentru că aş dori ca acest oraş să poată fi un exemplu, între celelalte, de rezolvare a unei probleme extinse şi grave - animalele fără stăpân.
Dar pentru asta ar fi nevoie de pus mână de la mână, aşa cum obişnuiau odată românii să o facă, crezând cu tărie în "unde-s doi puterea creşte". Şi nu ţin la ideea de a deveni mâna principală în această situaţie, dar ca să pot face ceva împreună cu asociaţia din care fac parte sunt conştientă că e nevoie de o bună colaborare cu administraţia locală. Mă întreb dacă se va întâmpla vreodată aşa ceva?

Mă doare...
... mă doare că persoanele ignorante şi cu rele intenţii pot să convingă că animalele sunt periculoase
... mă doare că nu găsesc un loc unde să duc animalele pt. ca să nu cadă în mâini ucigaşe
... mă doare că, din cauza unor orgolii puternice şi a setei lor bolnăvicioase de a fi mereu mângâiate, în loc să se dorească să se facă o treabă cu adevărat bună, se preferă minciunile
... mă doare că nu se conştientizează importanţa prezenţei animalelor pe acest pământ, rolul lor lăsat de divinitate
... mă doare de îmi vine să urlu cât de uşor sunt ucise nişte fiinţe vii, nevinovate
... mă doare că realizez eu şi nu ei ce mare păcat îşi iau asupra lor ucigând; vai de karma lor
... mă doare că am pierdut un prieten drag în care aveam un sprijin puternic
.
.
.
dar
... nu mă voi opri din drumul meu şi asta chiar cu preţul unui "cutremur"!
În curând îmi sosesc şi ajutoare.

vineri, 17 iulie 2009

si tot despre devotament...

Când mi-am făcut acest blog mi-am propus să păstrez originalitatea. Însă pentru că mă lovesc tot mai des de răutatea oamenilor, nu pot să nu amintesc aici anumite poveşti peste care dau în diverse publicaţii online sau pe grupuri de discuţii.
Aşa e şi cea de azi, pe care am găsit-o în Libertatea. Redau articolul semnat de Ion Ciobanu:

"Caz cutremurător în satul vasluian Dumbrăveni, unde devotamentul unui animal pentru stăpânul său a întrecut orice limite. Elena Crăescu (83 de ani), dispărută de acasă din data de 3 iulie 2009, a fost găsită moartă în apropierea satului. Uluiţi, sătenii au descoperit lângă trupul femeii şi leşul câinelui-lup Blackie, care a murit alături de stăpâna pe care a păzit-o până la ultima suflare.

Se pare că bătrâna a plecat de acasă la începutul acestei luni, să caute ciuperci în pădure, fiind însoţită de câinele ei lup. Însă, pentru că era încălţată cu papuci, femeia a alunecat, s-a prăbuşit într-o râpă şi nu s-a mai putut ridica. Câinelei ei, Blackie, de 12 ani, care o însoţea, şi-a dat seama imediat că stăpâna este în mare pericol.

A stat 10 zile lângă trupul neînsufleţit

A încercat din răsputeri să o ajute, însă nu a reuşit. Simţind că femeia îşi dă duhul, animalul s-a aşezat la capul acesteia, parcă pentru a-i arăta cât de mult o iubeşte. Dar Elena Crăescu şi-a dat ultima suflare… Trupul neînsufleţit a fost descoperit zilele trecute.
La capul femeii, cu botul pe labe, a fost găsit şi leşul câinelui-lup al bătrânei, Blackie, care se pare că şi-a păzit stăpâna până în ultima clipă a vieţii. Medicii legişti spun că animalul a murit în urmă cu trei zile, deci a stat fără apă sau mâncare, la capul stăpânei, timp de aproape 10 zile.
"

marți, 14 iulie 2009

Adevăratul devotament doar la animale există

Pe unul din grupurile de discuţii ale iubitorilor de animale cineva a trimis azi mesaj despre un câine al cărui stăpân murise în urmă cu 2 ani de zile, iar de atunci căţelul nu se dezlipeşte de pe mormântul omului. I se duce mâncare acolo, rudele au încercat să-l ia acasă, dar de fiecare dată câinele se întoarce la mormântul stăpânului său, unde stă indiferent de vreme şi anotimp.



Apoi s-a amintit de un câine celebru în Japonia, pe nume Hachiko, după a cărui poveste s-a făcut chiar şi un film în 1987, iar americani au scos anul ăsta un remake. E vorba despre un japonez, Hidesaburō Ueno, profesor în cadrul Universităţii Agricole din Tokyo, care în anul 1924 a adoptat un pui din rasa Akita.



Profesorul locuia într-o suburbie şi pentru ca să ajungă la facultate trebuia ca, în fiecare dimineaţă să ia trenul din staţia care nu era departe de locuinţa sa. Hachiko îl conducea în fiecare dimineaţă, iar când se apropia ora de întoarcere a stăpânului,el era deja prezent la gară. Rutina asta a continuat timp de un an de zile, însă într-o bună zi profesorul a făcut o comoţie cerebrală la locul de muncă şi a murit. Hachiko l-a aşteptat în aceea zi până târziu, s-a întors şi dimineaţa următoare, dar nimic. A continuat să-şi aştepte stăpânul, în acelaşi loc, timp de 10 ani. Toată lumea îl cunoştea deja, s-a încercat chiar şi fie adoptat de către alte familii, dar câinele mereu se întorcea la gară, sperând că stăpânul său va apare până la urmă. Pentru japonezi, acest câine este un simbol naţional de devotament, loialitate şi compasiune. Corpul său se păstreză şi azi în cadrul Muzeului Naţional de Ştiinţele Naturii al Japoniei. În onoarea lui, japonezii i-au ridicat şi o statuie.



Mai jos puteti urmari trailerul producţiei americane, deşi cei ce au văzut originalul spun că e mare diferenţă.

duminică, 12 iulie 2009

ignoranţa naşte monştri

În DEX, definiţia pentru ignoranţă este trecută ca: 1. Lipsă de cunoştinţe (elementare), de învăţătură; incultură. 2. Faptul de a ignora, de a nu şti ceva.

Sincer, mă îngrozeşte câtă ignoranţă voită întâlnesc la oamenii zilelor noastre. Pentru că blogul meu face referire la animale, am să subliniez doar ignoranţele oamenilor vizavi de acestea. Din păcate, cei pe care îi vizez eu nu citesc acest blog şi nici nu ascultă ceea ce vreau să le spun. Dar oricum...

Câinii sunt animale născute să vâneze. La cei crescuţi în casă, instinctele se află în stand-by, dar în natură acestea se pot trezi în mod cu totul surprinzător.
Câinii fără stăpân au nevoie de aceste instincte pentru a supravieţui. În momentul în care le folosesc, unii oameni le pun imediat eticheta de "câini agresivi, câini periculoşi".
De nenumărate ori întâlnim pe stradă biciclişti care atrag ca un magnet câinii după ei. Pentru patrupede, orice se mişcă cu viteză le trezeşte instinctul de vânătoare. Chiar şi maşinile, din nefericire pentru ei. Mulţi o sfârşesc în acest mod sub roţile autoturismelor.

Pisicile nu reprezintă altceva decât o pradă. Prieteniile dintre câini şi pisici se nasc doar când ori unul ori altul au apărut în acea casă la stadiul de pui. Sau când au crescut împreună de pui. Câinii comunitari se mai hrănesc şi cu pisici (spre necazul meu şi a altor iubitori de pisici). Dar oricât mă îngrozeşte, încerc să-mi spun că aşa le-a lăsat Dumnezeu. În clipele alea însă îmi doresc ziua în care oamenii nu vor mai ucide animale şi nici animalele nu vor mai ucide alte animale.


Un câine pentru că fuge după biciclete sau vânează pisici nu poate fi, doar pentru asta, catalogat ca şi câine agresiv/periculos. Vă imaginaţi teckelii cât de agresivi pot să fie pentru că le place să fugă după biciclete, iar Freddy al meu adoră să urmărească pisicile, doar că ele nu ştiu că el vrea să se joace. Murdărici însă a crescut pe stradă şi a învăţat de la alţii, mai mari, legile străzii. Fuge lătrând după biciclete şi căruţe, pândeşte pisicile dar nu cu gândul de a se juca cu ele (spre fericirea mea nu a ucis nici una în prezenţa mea, cred că şi leşinam). Aşa i-a "educat" şi pe cei 4 pui, doar că aceştia sunt mult mai fricoşi şi nu îndrăznesc să meargă prea departe de locul în care stau. Dar dacă apare în zonă vreun biciclist, vârsta şi sexul nu contează, corul de lătrături e dat pe volumul maxim.

Pentru câini, copiii sunt un element de mare stres. Ei fug, ţipă, îşi agită mâinile. Aceste gesturi sunt echivalente cu apăsarea butonului de vânătoare pe on. Dar copiii nu ştiu, iar unora (mai curajoşi ?! din fire) le place să vadă câinii alertaţi şi îi provoacă în mod intenţionat. Adulţii văzând doar câinii care fug după copii, lătrând nervoşi, decretează imediat: "bestiile alea au vrut să atace copiii. Sunt periculoşi. Trebuie să facem ceva cu ei". Problema în cazul asta sunt copiii needucaţi sau lăsaţi nesupravegheaţi. Acolo apar accidentele.


Cam ăsta e rezultatul ignoranţei despre care vorbeam. O ignoranţă severă şi brutală. Să nu se înţeleagă din asta că aş declara că nu există câini agresivi care atacă. Din nefericire, cei care sunt cu adevărat agresivi, atacă fără nici un semn în prealabil. Sunt şmecheri şi imprevizibili. Să nu uităm expersia: "câinele care latră nu muscă".

Am mai observat (şi sunt sigură că nu doar eu) că patrupezii ar avea ceva cu unii ceţăţeni de culoare. Nu mă refer aici la câinii din comunităţile în care trăiesc aceştia, ci la câinii din curţile oamenilor care, în momentul în care trece un ţigan pe stradă, latră ca şi cum ar vrea să rupă poarta. Nu ştiu de ce, dar când voi ajunge să înţeleg limbajul animalelor, am să-i întreb.

Un alt aspect, câinii simt persoanele bolnave, în special pe cele cu probleme psihice şi când sunt în haită, îi atacă. O astfel de scenă am văzut cu ochii mei, când un client frecvent al Smurd-ului datorită deselor crize pe care le face, trecea prin parcul din Micro I, iar nişte câini care până atunci stăteau foarte linistiţi în iarbă, au sărit dintr-o dată să-l atace. Cu restul lumii nu aveau nimic, dar pe el parcă vroiau să-l elimine. Eu m-am băgat, am strigat la ei şi i-am îndepărtat într-atât încât bietul om să poată pleca. Atunci mi-am dat seama că era vorba de legea junglei, cel slab trebuia eliminat.

Ca să facem diferenţa, trebuie să înţelegem animalele şi să le respectăm. Altfel omul, din cel mai bun prieten al câinelui, devine cel mai de temut duşman. Adevărul e însă că doar câinele e cel mai bun prieten al omului, nu şi invers.

sâmbătă, 11 iulie 2009

paranoia si bolile animalelor

Lipsa de informaţie, dar şi ignoranţa conduce foarte uşor la comportamente paranoice din partea oamenilor vizavi de animalele de companie. Un astfel de exemplu l-am văzut de curând. Ruda unor prieteni apropiaţi s-a îmbolnăvit brusc după ce lucrase într-o canalizare. Doctorii l-au diagnosticat cu leptospiroză. Din toate explicaţiile medicului, el a reţinut doar partea în care spunea că această boală este transmisă de către câini. Din acest motiv, oridecâte ori vede un câine, el retrăieste chinurile prin care a trecut. Mai mult de atât, nu mai face nici o diferenţă între câinii vaccinaţi, ţinuţi în casă şi cei comunitari. Pentru el toţi înseamnă pericol.
Pentru el, dar şi pentru alţii ca el, am să redau mai jos un articol pe care asociaţia noastră l-a publicat în urmă cu câteva luni în ziarul Obiectiv:

"Mulţi dintre dvs îşi amintesc poate cazul celebrului gimnast român, Dan Grecu, care în anul 1997 s-a îmbolnăvit subit, la început totul punându-se pe seama unei toxinfecţii alimentare. Medicii nu îşi dădeau seama de ce starea acestuia se înrăutaţea de la oră la oră, până când veterinarul la care mergea cu câinele său, le-a zis acestora că s-ar putea să fie vorba de leptospiroză.

Leptospiroza este o boala infecţioasă comună omului şi animalelor, cauzată de "leptospira" (leptos=foarte subţire şi spira=spirală). Leptospirele sunt bacterii care se reproduc în sistemul sanguin şi lezeaza vasele de sânge prin intermediul toxinelor care le produc. Sângele aduce leptospirele la nivelul diferitelor organe, cele mai afectate fiind ficatul şi rinichii, unde produc leziuni grave. Infecţiile urinare induc o secreţie a bacteriei în urină.



Rezervorul principal de leptospire este reprezentat de şobolan, şoarece şi unele animale domestice bolnave sau aparent sănătoase (ex. porcul), care conservă pe timp nelimitat în organismul lor leptospirele patogene; în mod frecvent animalele domestice se contaminează atât între ele, cât şi de la şobolan.

Câinii care au contact cu rozătoare sălbatice, sunt hraniţi cu carne sau organe crude şi au acces la surse de apa stătătoare (bălţi), pot ingera leptospire, prezentând apoi simptome caracteristice mai multor boli, cum ar fi: febra, anorexia, voma, diaree uneori însoţită de sânge. Pe parcurs mai apar ulceraţii bucale şi tulburări nervoase. Leptospirele pot provoca, în egală măsură, hepatita, care determină o colorare în galben a mucoaselor bucale, oculare şi genitale. Mai rar pot apărea leziuni oculare şi meningite. Animalele care au depăşit această boală pot, totusi, dezvolta în lunile următoare insuficienţe renale cronice sau hepatite cronice. Câinii sunt foarte sensibili la leptospiroză, evoluţia acesteia fiind rapidă şi, deseori, mortală. Boala este contagioasă şi transmisibilă la om! Leptospirele sunt prezente în urină şi orice corp infectat de aceasta poate fi un focar de infecţie.

Deci aceste bacterii supravieţuiesc în cadavrele de animale care au fost infectate şi în apa stătută, de aceea câinii nu trebuie lăsaţi să bea, vara, apă din bălţi, iar apa din vasul câinelui trebuie schimbată tot mereu!!!

Omul se poate îmbolnăvi atât prin contactul direct cu animalele sau cu produsele acestora, cât şi prin intermediul apelor de suprafaţă şi a solurilor mlăştinoase contaminate cu urina provenită de la animalele excretoare de leptospire. Poarta de intrare a leptospirelor în organismul omului este constituită atât din pielea lezată, cât şi de cea intactă. Aceste modalităţi de îmbolnăvire sunt caracteristice pentru pescari şi persoanele care se scaldă în apele de suprafaţă contaminate, muncitorii din irigaţii şi de la instalaţiile canal-apa, gunoierii, îngrijitorii de animale, măcelarii, chiar şi gospodinele în perioada sărbătorilor de iarnă.
Pentru a preîntâmpina îmbolnavirea animalului dvs de companie şi punerea în pericol a propriei dvs sănătăţi, Asociaţia “Trei Fraţi Pătaţi” recomandă vaccinarea animalului din casa/curtea dvs de către un medic veterinar".



miercuri, 8 iulie 2009

reacţii

În urma apelului meu disperat la prieteni şi cunoscuţi, în speranţa că se va găsi cineva care va dori să salveze aceşti câini, am primit doar încurajări şi sfaturi. Le mulţumesc tuturor, le mulţumesc şi foştilor colegi de presă pentru sprijin. Eu însă nu vreau să port nici o luptă, nu vreau să dovedesc nimănui că sunt mai rea sau mai puternică. Tot ceea ce vreau e să găsesc stăpâni pentru aceşti câini, care să le ofere spaţiu, hrană şi iubire.
Mi se rupe inima când mă uit la ei de pe geam şi îi văd cât sunt de speriaţi. S-au lipit de locul din faţa dispensarului şi stau aproape nemişcaţi toată ziua, ca nu cumva să deranjeze pe cineva, ca şi cum ar vrea să fie invizibili. Doar ochii îşi mai ridică, din când în când, să vadă cine trece pe lângă ei. Din păcate nu am văzut pe nimeni să încerce să le vorbească sau să le dea atenţie, deşi zeci de persoane trec zilnic spre dispensarul medical. Când ies eu, parcă încep să se trezească la viaţă. Dau din coadă, ochii le prind viaţă şi vin la mine să mă miroase, să vadă ce le-am adus bun de papa. Dar eu nu pot să le acord prea mult timp. În plus, mai sunt şi cei 5 ai mei, care mă urmăresc de fiecare dată când ies din curte şi urlă. Apoi e vorba şi de banii care-i dau pentru a hrăni 10 câini. Pe cei 5 din casă îi hrănesc de 2 ori pe zi, dar lor chiar nu-mi permit mai mult de o porţie de mâncare uscată la zi. Şi aşa, un sac de 10 kg mă ţine doar o săptămână.
Aseară un vecin le-a aruncat un iepuraş mort. Pe semne creşte el pe la ţară, pe undeva, iepuri. Dar am ieşit repede şi l-am aruncat la container, pentru că începeau să se mârâie între ei, deşi nu dădeau semne că ar vrea să-l mănânce. Îl ţineau însă ca pe o jucărie. Am mai observat că, deşi containerul de gunoi e aproape de ei, niciodată nu merg acolo, aşa cum fac câinii vagabonzi, în căutare de mâncare. Le e frică să se îndepărteze prea mult. Deşi au crescut, curajul le-a rămas încă la stadiul de pui. Doar când iese Murdărici la plimbare, i se alătură ei. În rest, nici o mişcare. Şi mă gândesc la alţi câini cum fug, cum sunt scoşi la plimbare, fac mişcare. Mă tem că ăstora li se vor atrofia muşchii. Nu se mişcă aproape deloc. Doar noaptea, dar fără să se îndepărteze mult. Asta nu e viaţă, iar locul ăsta nu e bun pentru a se stabili aici.
Aşa că, încă aştept, sper. Sunt câini frumoşi, mai ales Buliţă şi Frumuşelul, cu siguranţă ar face pe oricine fericit. Buliţă e teribil. Are o figură de câine agresiv, dar el e cel mai prietenos cu oamenii. Abia aşteaptă să fie mângâiat. Când mă vede se mişcă exact ca şi caii din concursurile de dresaj. Mă refer la probele din sală, cele în care calul trebuie să execute anumite mişcări ritmate, de dresaj. Exact aşa face şi Buliţă. Aşa îşi exprimă el bucuria că mă vede.


Ceilalţi dau din coadă, fostul Şchiopăţel a prins şi el curaj de sare pe mine, însă doar prin spate, de zici că îi e jenă să mă privească. Se lasă şi mângâiat şi îşi ridică capul de plăcere.
Sunt frumoşi, sunt cuminţi, şi pe zi ce trece mă ataşez mai mult de ei şi ei de mine, ceea ce nu e bine. Dar parcă, când îi privesc în ochi, văd altceva decât nişte simpli câini. Şi asta mă macină. Le înţeleg tristeţea şi dorinţa de a avea şi ei un stăpân al lor şi o casă pe care să o păzească. Vor şi ei să arate ce pot . Vor avea oare şansa asta?

luni, 6 iulie 2009

de ce la unii se poate si la noi nu

Am primit azi un mail care este mai mult decat grăitor despre Omenie şi subliniază încă o dată relaţia care ar trebui să existe peste tot între om şi animal. Îl redau mai jos:

"La 38 de grade Celsius in AUSTRALIA , a fost atat de cald, incat ursuletii Koala au iesit sa le ceara oamenilor apa. Pana acum nu s-a mai vazut asa ceva!".



În urmă cu câteva minute am fost să le dau apă căţeilor de afară dar, pentru a doua oara, vasul pe care, în urmă cu câteva zile, l-am pus pt apă a dispărut.

Australia este o ţară cu deficit serios de apă. Totuşi oamenii o dau animalelor.
La noi plouă zilnic, apă există din belşug şi cu toate astea, oamenii refuză să o împartă cu animalele. Asta spune mult despre omenia noastră.

Postări populare