miercuri, 30 septembrie 2009

Dear Lorenza

My name is Lucy. I am a medium size dachshund from Transylvania, Romania. I am 8 years old.




My son, Freddy, who is a large size Dachshund, is 6. He was the biggest puppy (actually a huge one) from a group of 4. After one year of living with our mom's nephew, Freddy decided to come back at the place where he was born. It was a very hard time for me while he was a very energetic male, but now we love each other very much and our mom spoils us a lot.



 


 Last year, in October, or mom decided to rescue 3 stray dogs and 2 of them, Zguby and Patrunjel (Parsley),  forced our mom's hand and after they enter our yard, they entered our house, too.



We become very jealously and Freddy started to feel that he loose his dominant male's place in the family. In order to enforce respect, he often squabbled with Parsley, who was only 1 y.o. After our mom neutered Parsley, he started to become jealous on Freddy's masculinity and each time my son get close to him, Parsley fall over Freddy. We had a few very stressful months, but starting from this summer, the conflict extincted. So, we become friends now, but still I'm not very happy when Zguby slips in my armchair.



Although we are proud that our mom founded an animal protection organization (Three Spotted Brothers), we cannot help ourselves to feel jealous when she takes care of stray dogs, feed them and pet them every day. We have the feeling that she breaks down the love she use to give only to us. Is it hard, but we try to understand her because she's our mom and we love her.

Dear Lorenza, I have to confess that I adore your dresses. I never had such beautiful clothes, even if I adore to wear any female accessories. I intercepted Freddy while he took a squint at you.



I'm sure he was thinking that you would we the perfect mother to his puppies, even if he already has 4 generations from 3 different female Dachshund.


 

But he consider himself a Don Juan because all of our human friends tell him that. He walks very proudly, wearing his chest as a very valuable jewel. (Well, actually he wears something else too as very valuable ..., well, you know... balls. Sorry for daring to bring this up, but that's the true).

Hope this little story helped you to figure out who we are and maybe we'll meet some day personal.

Love, Lucy

duminică, 27 septembrie 2009

Trei Fraţi Pătaţi la Turda Fest

 S-au folosit deja multe cuvinte pe tema ediţiei de anul ăsta a Turda Fest-ului. E uşor să critici şi să te dai atotştiutor când priveşti festivalul ca un simplu vizitator. Dar să te lupţi cu greutăţile, să depăşeşti provocările ce apar în construcţia unui proiect atât de amplu, să stai ore în şir, zi şi noapte muncind la fiecare detaliu, atunci vezi totul cu alţi ochi.

Opiniile mele sunt ale unui om care a cunoscut festivalul de la bun început, de la masa "proiectantului", de când era doar o simplă idee şi care s-a bucurat să fie martorul unei creaţii ce a prins formă şi a crescut an de an. Am fost în echipa organizatorilor timp de 3 ediţii şi Turda Fest a rămas în sufletul meu ca un proiect drag. Sunt sigură că la fel gândesc toţi foştii mei colegi, indiferent de relaţiile care le-au avut cu fundaţia. Acum mă bucur de festival de pe poziţia unui simplu participant, fără să resimt efortul istovitor, şi mă uit cu compasiune la cei din echipa organizaţională. Le văd cearcănele, le simt frustrările şi dezamăgirile şi mă bucur alături de ei. de orice reuşită, cât de mică. Vreau să cred că susţinerea mea morală înseamnă ceva pentru ei. Lăsând la o parte supărările mele legate de fundaţie la momentul în care mi-am dat demisia, nu voi putea niciodată să arunc cu pietre în acest eveniment, să îmi bat joc de efortul depus de oamenii din echipă. E o muncă titanică, făcută cu suflet, din suflet.

Îmi voi exprima însă marea dezamăgire pentru pierderea acestui eveniment mult aşteptat pentru oraşul în care m-am născut. După ce timp de 3 ani, luând parte la construcţia lui, am simţit mândrie şi bucurie pentru că se întâmplă ceva frumos, cu totul deosebit, în urbea noastră, acum, după 3 zile nu pot să nu fiu extrem de decepţionată că nu mă mai pot bucura de Turda Fest în oraşul meu. Am fost la Cluj şi m-a durut sufletul să văd lumea puţină ce se plimba în perimetrul festivalului, întrebându-se ce se întâmplă acolo. Mi-a plâns sufletul la ritualul tradiţional de nuntă, când la trecerea cailor şi a căruţei, am văzut doar câţiva curioşi şi mi-am amintit ce plin era centrul Turzii, anii trecuţi, când îşi făceau apariţia caii.  Apoi întreg spectacolul folcloric, cel românesc, dar şi cel internaţional, a fost atât de reuşit, dar pentru cine efortul???


 
 

 Turda a pierdut foarte mult prin mutarea festivalului la Cluj, la fel a pierdut şi festivalul!!!

Iar declaraţia celui căruia i-am dat 2 ani la rândul, din tot sufletul, votul meu, cum că: "Nu e o mare pierdere pentru Turda. Am demonstrat că suntem capabili să facem la Turda evenimente de mare ţinută", (aşa cum se redă în articolul de aici ) m-a jignit personal pentru că sunt un cetăţean al oraşului Turda care a depus eforturi considerabile pentru ca concetăţenii mei să se bucure de un eveniment de calitate.  Şi oricine ce ar insinua cu răutate gratuită, Turda Fest a fost cel mai de calitate eveniment ce a avut urbea noastră! Şi atât.


Acum am să mă desprind de emoţia şi amintirile organizatorului de Turda Fest şi am să reintru în "hainele" vicepreşedintei asociaţiei "Trei Fraţi Pătaţi", pentru care ediţia din acest an a Turda Fest a însemnat o mare victorie. Am reuşit să dăm spre adopţie 9 căţei abandonaţi şi să strângem o sumă frumuşică de bani, parafrazând sloganul "Un leu pentru Ateneu".  Iar din banii aceştia, săptămâna viitoare, vor beneficia de sterilizări şi vaccinari o parte din femelele abandonate pe străzi, care nu vor mai contribui la sporirea numărului de câini. 


Pozele de mai jos vorbesc de la sine despre prezenţa noastră la Turda Fest:














- ultimul puiuţ adoptat, Blanche, este un pui de ciobănesc, femelă, extrem de sensibilă, găsită de una din colege fugind speriată pe şosea, printre roţile maşinilor, în micro I. Când a ajuns la noi era atât de speriată şi traumatizată, încât tremura încontinuu şi nu îndrăznea să-şi deschidă ochii. Am pus-o alături de ceilalţi pui, iar cei de talie mică s-au cuibărit imediat lângă ea, căutând să sugă. Total dezorientată, i-a acceptat (deşi ca vârstă îi despărţea cel mult 2 luni) şi i-a încălzit cu trupul ei.
Noul stăpân al lui Blanche este un tânăr din CLuj, care în momentul în care a văzut-o, s-a şi îndrăgostit de ea. Ne-a mărturisit că a avut un pui de ciobănesc german, care a murit otrăvit şi după pierderea suferită, el şi prietena lui şi-au revenit extrem de greu. După ce a zărit-o pe Blanche, şi-a sunat prietena şi i-a spus că a văzut la expoziţie o căţelusă superbă, cerându-i voie să o aducă acasă. Iar prietena i-a răspuns că dacă lui îi place, e sigură că o va adora  şi ea imediat. Ne-a emoţionat profund şi ne-am bucurat pentru pufoşenia mică care, după ce a fost abandonată de un om fără suflet, a fost atât de norocoasă să fie aleasă de un om cu suflet mare.


marți, 8 septembrie 2009

Animalele de companie nu sunt jucării

Am auzit, din păcate, de prea multe ori poveşti de genul: "am dat căţelul/pisica pentru că avem un bebeluş şi nu e igienic să ţi copilul alături de un animal". Chiar şi mie unii prieteni îmi spuneau "sper că dai căţeii (teckelii) dacă vei face un copil".

E inuman să consideri că un câine e în plus când apare o nouă viaţă în familie şi că nu mai are ce căuta în casă, alături de un copil. Eu îmi doresc nespus un copilaş, dar îl văd crescând alături de căţei. Singurul lucru ce m-ar îngrijora ar fi siguranţa animalelor în momentul în care copilul ar creşte şi ar începe "torturarea". Când aud însă astfel de "sfaturi" îmi vine să urlu.

Pentru cei care cred că animalul de companie e o jucărie ce poate fi uşor aruncată, postez mai jos o povestire de pe site-ul asociaţiei "A doua şansă":


Cum ai putut?

Autor: Jim Willis, 2001

"Cind am fost un catelus, te-am binedispus cu impleticelile mele, si te-am făcut sa rizi. Ziceai ca sunt copilul tau, si indiferent de cite perechi de pantofi ti-am distrus si de cite perne am smotocit, am devenit prietenul tau cel mai bun. Ori de cite ori am fost ‘rau’, imi aratai degetul si ma intrebai ‘Cum ai putut?’ Apoi te uitai in ochi mei nevinovati, te cuceream si ma rostogoleai, ne jucam si ma mingiiai pe burtica. A durat ceva mai mult timp pina am invatat ca treburile se fac afara, dar eram primul tau catel si tu erai teribil de ocupat. Intr-un final, am inteles despre ce era vorba, chiar daca nu ai stiut cum sa-mi spui, astfel ca, pina la urma, impreuna, am reusit sa depasim granitele comunicarii existente intre noi. Imi amintesc acele nopti in care ma strecuram linga tine in pat si iti ascultam confidentele si visele secrete. Era tot ce-mi doream, sa fiu linga tine, chiar si in momentele in care tu nu erai constient de acest fapt. Erau clipele in care credeam ca viata e perfecta.

Am strins atitea amintiri placute alaturi de tine, incit au sa-mi ajunga pentru mai multe vieti. Tin minte plimbarile lungi prin padure, alergarile prin parc, excursiile cu masina, imi amintesc chiar si clipele cind mincam impreuna inghetata (eu rontaiam cornetul, deoarece ‘inghetata este rea pentru caini’ asa ziceai). Dupamasa motaiam cumintel la soare asteptind sa vii acasa, chiar daca de cele mai multe ori, apareai doar la sfarsitul zilei. Apoi, treptat, ai inceput sa petreci tot mai timpul mai mult la locul de munca, intrucit trebuia sa-ti cladesti o cariera. Ai inaintat in virsta, si ai inceput sa-ti cauti perechea. Te-am asteptat cu rabdare, ti-am stat alaturi si te-am consolat cind veneai cu inima zdrobita de dezamagiri. Nu ti-am judecat niciodata deciziile, nici chiar atunci cind, chiar si tu erai constient ca te-ai inselat. Chiar daca si eu sufeream alaturi de tine, incercam sa ma arat vesel cind te intorceai acasa, imi doream sa pot pune un zimbet pe fata ta. Una din cele mai fericite zile din viata mea, a fost cind ai venit acasa cu ea. Am stiut de cum v-am vazut ca ea este aleasa.. Chiar daca am mirosit ca nu este o persoana iubitoare de caini, nu mi-am facut probleme. Am primit-o in casa noastra, am indragit-o si am ascultat-o. Eram fericit, pentru ca si tu erai fericit, si pentru mine, doar asta conta. Apoi, au aparut si copilasii vostri. M-am bucurat alaturi de voi, ca si cum ar fi fost ai mei. Eram fascinat de culoarea lor rozulie, de mirosul lor, de scincetele firave care se auzeau din patuturi. Vroiam sa-i ingrijesc asa cum ii ingrijeati voi, doar ca erati ingrijorati sa nu-i ranesc cumva. Asa ca, imi petreceam timpul inchis in cealalta camera, sau in cusca pe care mi-ai construit-o in curte. Stateam cu botul pe labe, si visam cu ochii deschisi. Visam ca sunt cu voi linga puiutii vostri, ca sintem o familie numeroasa si fericita. Numai eu stiu cum ii iubeam si cum imi doream sa fiu linga ei, asa ca am devenit un ‘prizonier al iubirii’.

Dupa ce au inceput sa creasca, am devenit prietenul lor. Se agatau de blana mea, si se sprijineau pe spinarea mea, ca sa-si poata tine echilibrul pe piciorusele lor micute. Imi bagau degetele in ochi, imi cercetau curiosi urechile, imi dadeau sarutari pe nas. Ma simteam la fel ca la inceput, prin atingerea lor simteam parca mingiielile tale de cind eram mic. Iubeam atingerile lor, intrucit, ale tale erau din ce in ce mai rare. Simteam ca viata mea are din nou un rost. Simteam ca traiesc un nou inceput. Am fost primul care i-a vazut facind primii pasi, asa ca, am sters cu buretele toate suferintele. Am simtit ca rabdarea si stradaniile mele de a va fi pe plac, au fost rasplatite. Ma strecuram in patul lor si le ascultam respiratia usoara si le vegheam visele, la fel cum ma strecuram linga tine cind eram puiandru. Asa te asteptam sa te intorci de la servici, si i-as fi aparat cu pretul vietii mele daca ar fi fost nevoie.

A fost o perioada in care, cind altii te intrebau daca ai caine, scoteai mindru o fotografie cu mine din portofel si le povesteai cit de bine ne intelegem. In ultimul timp, insa, raspundeai ‘da’ si schimbai subiectul. Cind nu te mai ajungeai cu banii, jucariile mele si zgarda pe care o primeam in fiecare primavara, erau primele taiate de pe lista.La inceput eram ’cainele tau’ acum eram ‘doar un caine’. Acum, ti s-a oferit sansa de a te muta cu serviciul in alt oras pentru un job mai bine platit. Te vei muta, impreuna cu familia, intr-un apartament, in care nu este voie cu animale de companie. Ati luat aceasta decizie, pentru ca asa este cel mai bine pentru ‘familie’, desi a fost un timp cand eu eram singura ta ‘familie’. Am fost incantat de plimbarea cu masina pina am ajuns la adapostul de animale.Odata ajuns acolo, am simtit ca mirosea ciudat, a caini, a pisici .... a frica. Parea un loc lipsit de speranta, un loc uitat pina si de Bunul D-zeu. Ai completat documentele si le-ai spus tinerilor de acolo ‘stiu ca veti gasi o casa buna pentru el’. Au dat din umeri si au coborit privirea in pamint. Ei stiu greutatile cu care se confrunta cu un caine de varsta mijlocie, chiar si unul cu ‘acte’, asa ca nu au promis nimic. A trebuit sa-i rogi pe copiii sa dea drumul zgarzii, apoi a trebuit sa te chinui sa le desfaci degetelele inclestate pe lesa. Tin minte cum strigau, cum te rugau, cum implorau "Nu, tati!Te rugam nu-i lasa sa ne ia cainele!" Atunci, m-am ingrijorat pentru ei, pentru modul in care vor intelege mai tirziu in viata, ce este prietenia, loialitatea, dragostea, responsabilitatea si respectul pentru orice forma de viata. Tu ... m-ai mingiiat usor pe cap, de bun ramas, mi-ai evitat privirea, asa ca am plecat si eu capul in pamint, in timp ce, politicos, ai refuzat sa pastrezi ca ultima amintire zgarda si lesa. Aveai o intilnire la care trebuia sa ajungi, asa cum aveam si eu una ...

Apoi, ai plecat. Tinerii s-au apucat sa puna la loc hirtiile, si spuneau ca, probabil, tu stiai de mutarea asta cu ceva vreme inainte, dar ca nu ai incercat sa-mi cauti alta familie care sa ma vrea. Unul dintre ei, si-a intors capul intr-o parte, si in timp ce isi stergea o lacrima a intrebat ... ‘Cum ai putut?‘ Altfel, sunt foarte draguti cu noi. Incearca sa-si faca timp pentru fiecare dintre noi, sa ne aduca in fiecare zi cite o raza de speranta, desi programul lor este destul de incarcat. Cu mincarea nu e problema, doar ca de citeva zile nu mai am pofta de mincare. La inceput, saream in fata cind era zi de vizita. Speram sa fi si tu printre oamenii care veneau sa adopte un caine. Speram ca te-ai razgindit. Speram ca totul nu este decit un vis urit. Cind am realizat ca asta nu se va intimpla, am sperat ca printre oamenii aia, se va gasi unul caruia sa-i placa de mine, si care m-ar fi putut salva. Apoi, vazindu-i in jurul meu pe puiandrii care nu isi puteau face loc sa ajunga in fata, mi-am zis ca nu e corect sa concurez cu ei. Am vazut ca toti oamenii care veneau acolo, erau cuceriti de dragalasenia astora mici. Am hotarit sa le dau macar lor o sansa, ei aveau o viata intreaga inainte, asa ca m-am retras intr-un colt indepartat si am asteptat.

I-am auzit pasii .... stiam ca a venit dupa mine. Era la sfarsitul zilei ... am mers tacuti de-a lungul unui culoar intr-o camera separata. Era o camera goala, doar o masa, iar intr-un colt am zarit o carte de rugaciuni luminata de flacara jucausa a unei luminari. O camera goala, dar plina de o liniste binecuvintata. M-a ridicat pe masa, si, in timp ce-si plimba miinile pe capul si urechile mele, mi-a soptit sa nu am nici o teama. Inima mea a inceput sa zvicneasca, insa m-am linistit repede, anticipind clipele ce vor veni. Brusc, am fost invaluit de un sentiment de usurare, brusc, mi-am dat seama ca zilele mele de prizonierat in dragoste ... s-au terminat. Printre clipele de visare si aducere aminte, am simtit ca sufletul ei era plin de remuscari. Am simtit ca toate grijile mele le-a luat asupra ei. Mi-a strins pe un picior din fata un garou, in timp ce o lacrima i-a cazut de pe obraz. I-am lins lacrima de pe mina, asa cum te lingeam si pe tine cind cautai alinare. Am simtit o intepatura, si lichidul rece imprastiindu-se in corpul meu. Mi-am scapat capul intr-o parte, moment in care privirile ni s-au intilnit. Privind-o in ochi am murmurat ‘cum ai putut’. Ca si cum ar fi inteles limbajul meu, m-a imbratisat si mi-a raspuns ‘imi pare asa de rau’ si s-a grabit sa-mi explice ca rolul ei este sa se asigure ca voi ajunge intr-un loc mai bun, intr-un loc in care nu voi mai fi ignorat, sau abuzat sau abandonat. Rolul ei este sa ma trimita intr-un loc plin de dragoste, un loc plin de lumina, care nu seamana deloc cu tot ce cunosteam eu despre viata pamintesca. Cu ultimele farime de energie, am incercat sa-i transmit printr-o bataie din coada, ca acel ‘cum ai putut’, nu ii era adresat ei, .... ci tie. Iti era adresat tie, bunul si iubitul meu stapin. Chiar si in ultimele momente din viata, gindul meu a fost indreptat spre tine. Te voi astepta sa ne reintilnim in acea lume minunata, spre care eu ma indrept acuma, ma voi gindi la tine si te voi astepta pentru totdeauna. Fie ca toti cei dragi tie, sa te iubeasca si sa-ti fie loiali, cel putin pe cit te-am iubit si ti-am fost eu".

Nota autorului: Daca ‘Cum ai putut?’ ti-a adus lacrimi in ochi, pe masura ce ai citit-o, asa cum mi-a adus si mie pe masura ce o scriam, este pentru ca, aceasta este povestea milioanelor de animale de companie care mor in fiecare an in adaposturile de animale din toata lumea.
Oricine este binevenit sa distribuie acest eseu in scopuri necomerciale, atata timp cat este atribuit in mod corespunzator dreptul de autor.

Va rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, in buletine de stiri, la adaposturile de animale si in cabinetele medicale veterinare. Oamenii trebuie sa constientizeze ca decizia de a adopta un animal de companie este foarte importanta mai ales in ce priveste viata acestuia, ca aceste animale trebuie tratate cu dragoste, cu grija si cu bun-simt, ca aceste animale sunt in responsabilitatea dumneavoastra, si ca sunteti datori sa le oferiti conditii umane de viata. Viata este cel mai important lucru care l-a lasat Dumnezeu pe pamint, asa ca suntem datori sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a opri uciderea fiintelor necuvintatoare. - Jim Willis


joi, 3 septembrie 2009

Maidanezii şi setea lor de aventură

Oricât mă străduiesc să le ofer un cămin câinilor stânşi de pe străzi, ei preferă aventura şi pericolul necunoscutului.
După 3 zile în care m-am tot întrebat dacă îi voi mai revedea oare pe Murdărici şi gaşca ei, azi pe la amiază mă pomenesc "strigată" de la poartă. Era dânsa, în toată splendoarea ei şi cu "accesoriile" de rigoare, strânse din preumblările sale. Cu chiu cu vai mi-am făcut curaj să mă expun trecătorilor, tinând cont că de câteva zile mă confrunt cu o sinuzită pe care o credeam de mult apusă şi îmi pansez fruntea cu tot felul de cataplasme băbeşti. Dar ei ce ştiu, ce le pasă că mă deranjează într-un moment atât de nepotrivit şi de intim. Au făcut ciorchină la portiţă şi, oricât am încercat să mă fac nevăzută în faţa trecătorilor, un domn s-a oprit, s-a uitat la câini şi m-a întrebat dacă sunt ai mei. Bună întrebare. Nici eu nu ştiu cum să răspund la această întrebare când e vorba de Murdărici. E un câine independent şi nu prea cred că se simte acasă la noi în curte, ci consideră doar că aici e locul unde poate trage după lungile-i peregrinări. Am răspuns omului: "nu sunt ai mei, dar eu am grijă de ei", ceea ce era cel mai aproape de adevăr. La care el observă că sunt flămânzi tare, iar eu în gândul meu îi spun "normal că sunt flămânzi după 3 zile de hălăduit, aşa le trebuie dacă nu pot sta cuminte, acasă", dar bărbatul mă atinge: "înseamnă că aveţi un suflet bun". Ei, da! Aici m-a prins. E vorba de o slăbiciune a sufletului pe care stimabilii mei prieteni patrupezi o simt şi o exploatează la maximum, chiar şi când nu sunt tocmai în apele mele.

După ce a intrat în curte, Murdărici a golit castronul cu apă, i-am dat boabele de rigoare, dar nu prea s-a înghesuit la ele, ceea ce m-a făcut să înţeleg că mai degrabă e obosită şi ar trage-o pe dreapta ...sau pe burtă ... sau cum o vrea ea, iar la restul le-am dus afară păpică şi apă. Toţi 4 erau însetaţi de mama focului, dar nici de la mâncare nu s-au dat în lături. Acum că sunt cu toţii fericiţi şi după o tură bună de somnic, şi-au reintrat în drepturi şi fac pe paznicii aleii.


Bunica s-a uitat tare urât la mine cum de am ieşit afară bolnavă şi a bolborosit printre dinţi cu ciudă şi mânie. N-avea rost să-i explic că dacă nu le dau eu mâncare şi apă nu o face nimeni, pentru că numai aş fi redeschis un subiect vechi care pentru ea ar fi continuat cu ceea ce consideră ea normal: "lasă-i să-şi caute ei singuri şi nu le mai da atâtea", apoi cu celebra replică: "da' ei ţie ce-ţi dau?".

Revenind la obiceiurile câinilor maidanezi, oricât aş încerca să-i educ, ei iau din ceea ce primesc doar ce le convine lor şi păstrează tot ce le place sau le-a plăcut din viaţa de vagabond. Aşa face Murdărici, aşa fac şi Zguby şi Pătrunjel. Doar că la Zguby e mai simplu - atunci când are chef de mers în vizită, sare peste portiţă. Cînd te uiţi la ea şi vezi cât e de dolofană, nu ai zice că ar fi în stare de astfel de cascadorii, dar ea e excepţia care întăreşte regula.

În schimb Murdărici şi Pătrunjel s-ar putea angaja la demolări. Oricâte "construcţii" am încercat noi să ridicăm din bolovani pentru a împrejmui curtea, ei tot au găsit o ieşire. Aşa că acum ne putem mândri cu o colecţie minunată de pietre de toate mărimile, formele şi culorile, care pentru ei nu sunt altceva decât nişte cuburi de jucărie, pe care le face o adevărată plăcere să le mute din loc.



Chiar şi uscătorul de haine l-am pus pe post de oprelişte la "portiţa" pe care o făcuse Murdărici la gard. De atunci nu mai poate intra, doar ieşi, si asta pe dedesupt.
Pătrunjel însă e de neoprit. Dacă Murdărici e consecventă în a folosi ieşirea pe care a facut-o, Pătrunjel descoperă mereu noi "scăpări" in aranjamentul nostru.

Partea proastă din toată treaba asta e ca acum a prins gustul evadării si Freddy, masculul de teckel. În ultimele zile a întins-o de două ori deja şi a trebuit săă organizăm adevărate echipe de căutări pentru a-l găsi. Dacă foştii şi actualii maidanezi se descurcă şi singuri în lume, Freddy - căţel răsfăţat şi crescut la pieptul mamei - nu se ştie ferii de maşini şi alte-celea. Şi necazul nostru e că o ia fix spre malul Arieşului, pe unde obişnuim noi să ne plimbăm. Însă până la mal trebuie să treacă pe o şosea aglomerată şi el nu obişnuieşte să dea prioritate maşinilor. Şi uite aşa, toată familia stă cu dosul strâns de emoţie până la revederea masculului dornic de aventură.

Sper să reuşim anul asta să refacem gardul şi să turnăm o bordură de beton, pentru ca să nu mai aibă pe unde săpa. Până atunci însă, rutina zilnică.

miercuri, 2 septembrie 2009

Un vis pe care-l dorim realitate

Când eram mică şi apoi chiar şi adolescentă, nu îmi plăcea viaţa la ţară. Vedeam doar sărăcie, mizerie, miros specific de bălegar şi alte din astea. Vedeam totul cu ochi de copil care era prins în mreaja oraşului, a modernizării şi a evoluţiei tehnice care nu ajungea la ţară. Eram tare mâandră că eram fată de la oraş şi că aveam tot ce îmi trebuia. Pe parcurs însă, mai ales când auzeam vorbe gen "mă duc la ţară, la bunici", simţeam un fel de complex, de goliciune, dar nu înţelegeam ce poate fi. Oricum bunica mea, unica rămasă în viaţă (dintre cei 4 bunici ) până ce am împlinit 19 ani, avea o casă într-o locaţie ce ieşea din tiparul oraşului, iar curtea, grădina cu pomi fructiferi, animalele din jur, plus libertatea care ne-o lăsa, mă făceau să mă simt ca într-o vacanţă la ţară.

Bunica, deşi se născuse la ţară, când devenise învăţătoare a rămas o perioadă scurtă la şcoala din comuna Tureni, apoi s-a mutat împreună de soţul ei notar, la Turda. Ţin minte că uneori ne mai ducea tata în vizită prin Tureni, iar sătenii care o recunoşteau pe "d-na învăţătoare" se opreau şi îi sărutau mâinile într-un gest plin de gratitudine. Bunica era tare mândră, deşi era deja pensionată, iar tata fericit. Aşa am înţeles şi eu de unde mi se trage mandria de neam şi ţară. Dacă în cazul bunicii şi tatălui acest sentiment a fost legat de renumele câştigat în urma muncii depuse, la mine s-a extins asupra locului de provenienţă, fie acesta oraş sau ţară.

După ce amândoi au plecat din lumea asta, pe vremea când lucram ca ziaristă, am cunoscut un politician remarcabil, om de suflet şi de cuvânt, care mi-a aprins flacăra apartenenţei la originile tatălui. El se trăgea din acelaşi sat şi la fiecare conferinţă de presă o amintea cu mândrie. Apoi, mai în glumă mai în serios a început să-mi spună: "tu eşti micuşancă de-a mea", ceea ce - la acea vreme - nu însemna mare lucru pentru mine, dar cu trecerea timpului s-a accentuat în aşa măsură încât a devenit o dorinţă tot mai acută de a cunoaşte locurile de unde se trage jumătate din familia mea. Domnul Miclăuş, că de el era vorba, m-a dus şi la prima aniversare a "Fii satului", organizată de el prin puterea care i-o oferea poziţia de deputat şi acolo am cunoscut şi alte rudenii, fericite s-o cunoască pe "nepoata lui Faur". Din păcate, firul vieţii acestui om minunat s-a sfârşit anul acesta şi odată cu el am pierdut şi un prieten drag. Dar sămânţa trezită la viaţă de el a rămas vie şi încolţeşte pe zi ce trece, parcă cu o viteză mult mai mare în ultimii ani.
Aşa că, anul acesta, am vizitat de fiecare dată când am reuşit pământurile moştenite de la străbunicul. Miceştiul a devenit o locaţie la care visez, împreună cu soţul, pentru a ne construi căsuţa de vis. Acolo ar fi un loc minunat pentru animăluţele noastre. Doar că la acest moment, acest vis pare destul de îndepărtat. Drumul e destul de rău, nu prea ai ce căuta fără o maşină de teren pe acolo, gaz şi electricitate nu sunt decât în centrul satului, iar de apă nu ştiu.

Oricum, peisajul e mirific şi, în multe locuri, a rămas virgin.


Dacă vom reuşi să ne retragem acolo, în liniştea şi pacea oferită de natură, doar timpul o va spune. Până atunci, rămâne doar un vis pe care-l dorim transformat în realitate.

marți, 1 septembrie 2009

Şcenetă a la "Doamna şi Vagabondul"

Vă mai amintiţi de celebrul film de desene animate "Doamna şi Vagabondul"? Era vorba despre o căţelusă de casă, o adevărată Lady, care s-a îndrăgostit de un vagabond şi alături de el trăieşte cele mai extraordinare aventuri. Ei bine, la un moment dat, ei mănâncă împreună dintr-un bol cu spaghete şi coincidenţa face ca amândoi să prindă de aceeaşi spaghetti (să ştiţi că aşa sună singularul pt spaghete) şi boticurile lor să se întâlnească într-un sărut.
Ei bine, cunoscând afecţiunea deosebită a căţeluşei noastre Lucy pentru soţul meu, acesta a încercat să reproducă scena mai sus amintită.
Dacă a reuşit, rămâne să hotărâţi voi:



Da, da, a fost şi un pupic acolo. Iar răsfăţata familiei a fost super încântată. Oricum adoră pastele.

Postări populare