sâmbătă, 4 iunie 2016

Foiletonul adopțiilor în străinătate, episodul 2 - Dolly

O altă poveste reușită este a unei cățelușe care a ”aterizat” pe aleea mea, într-o seară de iunie. Fetița vecinilor m-a sunat să-mi spună că avem un cățel nou prin zonă, că e de talie mică și foarte speriat, adică un fel de cod care s-ar traduce ”hai jos cu ceva papa de căței”. Am descoperit o cățelusă de mărimea teckeliței mele, galbenă cu alb, delicată și într-adevăr foarte sperioasă. I-am pus mâncarea jos și m-am așezat la ceva distanță de ea, să nu o stresez mai tare decât era deja. După cum înfuleca, dar și după urmele de sfoară de la gât, mi-am dat seama că  erau șanse mari să-și ducă traiul prin vreo comunitate de țigani. Odată ce și-a umplut burtica, s-a apropiat de noi mai cu încredere, arătându-mi o deschidere mare spre afecțiune umană. Nu o puteam lăsa în stradă, aia era clar, așa că am riscat și am dus-o în casă. Doar că s-a cam speriat de haita mea și a trebuit să-i țin la distanță de ea, până se mai acomoda cu noul mediu. În casă s-a instalat imediat în fotoliu și de acolo nu s-a mai dat jos degrabă. Însă mârâia la fiecare cățel care trecea pe lângă ea. Primul nume care mi-a venit în minte pentru ea a fost Dolly. Deja parcă intuiam că va ajunge în altă țară și avea nevoie de un nume cu o rezonanță mai internațională.


 Dolly a fost destul de tensionată în primele zile, încercând tot timpul să găsească o ieșire din curtea noastră. Dar nu am lăsat-o nici o clipă nesupravegheată și am pus și o ”stavilă” în fața portiței (uscătorul de haine), să nu cumva sa-i treacă prin minte să încerce să se furișeze printre gratii și să se accidenteze. Cel puțin în primele zile. Asta e o regulă în cazul tuturor câinilor adulți, noi veniți, pentru că aproape tuturor le stau în obicei tentativele de evadare.


Ca nu cumva să intre în călduri și să apară probleme între masculii mei (chiar dacă erau castrați), am dus-o rapid la vet pentru sterilizare. Perioada post-operatorie a fost destul de solicitantă, Dolly fiind una din femelele care au încercat să facă tot posibilul să-și scoată firele. Având deja experiență cu astfel de cățele foarte agitate post-operator, a trebuit să îi leg mijlocul și să o țin sub supraveghere continuă până la cicatrizarea inciziei.

Cel mai bun mod era să stea cât mai liniștită și într-un mediu cât mai restrâns, pentru a-i limita mișcarile, așa că am lăsat-o câteva zile să stea în cușca de transport, de unde-i dădeam drumul doar la masă și apoi o duceam în brațe, afară, să-și facă nevoile.  La fel ca teckelița noastră, Lucy, a durat ceva până să se restabilească și nu contenea să ne arate că este suferindă. Unii căței, îndeosebi teckelii / cățeii de talie mică, au ”talentul” de a arăta în exterior o durere mai mare decât e în realitate. Le place mult să fie răsfățați și nu precupețesc nici un efort de a face tot posibilul să obțină ceea ce-și doresc.
                                                                                                                           

Cu timpul s-a acomodat, aș putea spune că de-a dreptul s-a instalat și părea super încântată de noua familie. Era extrem de afectuoasă cu oamenii, îi plăcea să doarmă în pat, alături de noi, doar că deja era cam îmbulzeală și nu ne mai puteam odihni. Plus că intrasem în perioada cea mai fierbinte a verii și orice plus de ”calorifer natural” în pat, devenea un motiv de nesomn pentru noi.



Dolly se arăta mai interesată de soțul meu, deși eu eram cea care o hrănea și o îngrijea. Dar e o chestiune cu care ne-am obișnuit deja, poate e vorba de o chimie ce ține de natura animăluțelor (sau poate de hormoni) și care le face pe femelele ce ne tranzitează căminul să se atașeze la început de soțul meu, iar pe masculi de mine.
În vara aceea (2012) am avut multe cazuri serioase, atât acasă, cât și la adăpost. Am ajuns, la un moment dat, să avem 10 căței în casă. Acum dacă stau și privesc înapoi, mă întreb de unde mi-a dat Dumnezeu atâta putere ca, pe lângă soțul proaspăt revenit din paralizie după o perioadă lungă de recuperare, să mai am grijă și de atâtea suflețele. Dar pur și simplu nu m-am gândit atunci. A fost nevoie să mă implic în salvarea lor și am făcut-o fără alte planuri, fără să am timp să rumeg situația. Pe de altă parte, pentru soțul meu, prezența acestora în casa noastră a fost o adevărată terapie, luându-i gândul de la boală, de la pensionarea precoce, izolarea de viața socială, etc.

Doar că, atunci când se ivește o situație, la scurt timp apare încă una și tot așa, de parcă-s legate în serie. Pe lângă cățeii familiei, 5 la număr, mai luasem acasă două cățelușe cu probleme serioase (una lovită de mașină, apoi operată la bazin și lăbuță, iar alta cu crize de epilepsie); plus un pui adus de la țară după ce mamei lui îi fusese retezate lăbuțele de către un vecin. 

Colac peste pupăză, într-una din nopțile călduroase de iulie, prin geamul larg deschis, un plânset de pui a ajuns la noi, trezindu-ne din somnul și așa foarte fragil. Imediat am ieșit cu lanterna, am tot căutat prin beznă, dar n-am găsit sursa zgomotului. Când mă apropiam - înceta, iar cum mă departam - începea din nou. Mi-am dat seama că nu am nici o șansă pe întuneric, așa că m-am întors în casă și am așteptat să se crape de ziuă.  Dimineața am ieșit din nou și am descoperit un puiuț superb, negru cu pete maronii, ascuns între garaje. Am încercat să ajung la el, dar se afunda tot mai mult în locul strâmt dintre cele două construcții de tablă. A mai venit și un băiat din vecin, iubitor de animale, dar fără nici un rezultat. Am încercat apoi să-l momesc cu hrană. dar nici așa nu am reușit. Mi-am dat seama că puiuțul se teme de oameni și nu voi avea șanse să pun mâna pe el, așa că am recurs la un truc. 
Am adus-o afară pe Dolly și am legat-o cu lesa de un stalp de langă unul din garaje, iar eu m-am ascuns. Cum mă așteptam, puiuțul a ieșit imediat la Dolly, extrem de încântat de prezența unei posibile mămici adoptive, iar Dolly a fost foarte calmă, parcă știa că nu trebuie să-l sperie. Așa am reușit și eu să-l prind și să-l aduc acasă. Cred că bietul de el a avut niște experiențe care l-au făcut să nu se încreadă în oameni, noroc cu animăluțele din casa noastră, ele au fost cele care l-au ajutat să iasă din carapacea sa. Când încearcam eu să mă apropii de el, se retrăgea speriat sub mobilă. Dolly, în schimb,a fost mereu ca un baby-sitter atât pentru el, cât și pentru puiuțul orfan Steluțu aka Dante (povestea lui într-una din postările viitoare). Noroc cu ea, altfel nu reușeam să ajung să am acest puiuț minunat, pe nume Rocky, care îmi bucură și azi viața cu blândețea caracteristică copoilor ardelenești. 


Zilele treceau, iar Dolly era tot mai puternic ancorată în viața familiei noastre. Participa activ la absolut toate evenimentele familiei, făcându-și simțită prezența indiferent de ocazie. Și, profita de orice ocazie ca să se instaleze comod în brațele musafirilor, fie că a fost vorba de copii din vecini, în vizită la citit povești în grup, fie că a fost sora mea, în vizita ei anuală, prin tară. Când nu aveam musafiri, stătea cu bunica, în curte, dar păstrând o distanță regulamentară, impusă de neacceptarea din partea acesteia a patrupezilor în casă. Dar când nu era nimeni în jur, domnișoara profita și încerca și alte ”locuri de șezut” la soare, chiar dacă nu erau destinate pentru așa ceva, adică direct pe masă.



Totul părea ok, cu o mică excepție: Dolly dădea dovadă câteodată de dominanță. Iar dacă cu puii îi mergea, cu Pătrunjel - unul din cățeii adulți (pe atunci ai familiei noastre) - cu siguranță că nu ținea figura. Așa că izbucnit un conflict iminent care, din când în când, degenera în bătaie. Fapt ce mă solicita să fiu mereu cu ochii pe ei, dar practic imi era imposibil. În plus de asta, de fiecare dată când Pătrunjel trecea pe lângă ea, Dolly făcea un gest nemaiîntâlnit la femelele-câini și anume, își ridica o lăbuță din spate și însemna locul lângă care se afla și pe unde tocmai trecuse Pătrunjel. Practic își marca teritoriul, urinând indiferent de locație, ajungând să ”însemne” scaune, fotolii, pat, uși etc. Mi-am dat seama că situația devine tot mai încordată între cei doi, așa că am apelat (din nou) la prietenii de pe Face Book, să mă ajute să-i găsesc un cămin potrivit. Era cert că avea nevoie de o casă mai puțin aglomerată, fără atâtea suflete în jur.                  
                                                                                                                     
Și mare mi-a fost bucuria când Jana - rescuer din Uk (cea care găsise căminul ideal și pentru scumpul meu Ochișor), mi-a spus că are un potențial adoptator pentru ea, dacă mă interesează. Și bineînțeles că am acceptat. Acest anunț a coincis cu alt eveniment fericit, o altă prietenă feisbukistă, tot din Anglia, care adoptase o cățelusă cu trei lăbuțe din adăpostul nostru, fusese extrem de impresionată de povestea mamei puiuțului luat la mine acasă, Dante (Steluțu), încât a decis să-l adopte și pe el. Așa că Dolly a plecat, de la noi, în aceeași zi cu puiuțul pe care-l îngrijise pe timpul șederii în familia noastră. Ziua aceea a fost o zi plină, deoarece odată cu cei doi cățeluși ”fosteriți” de mine, au mai plecat spre Anglia încă două cățelușe de la adăpostul nostru. Și a fost prima și ultima dată când compania britanică de transport a venit până la noi în oraș, în fața adăpostului, ca să preia cățeii, în mod normal noi trebuia să-i ducem până la Sibiu. 

 Toți patru dintre cățeii plecați în acea zi au ajuns în familii foarte bune. Mai jos redau textul original scris chiar de Gilly, doamna care a adoptat-o pe Dolly:


”I will be forever grateful that you saved Dolly and that I have had the joy and privilege of having her in my family. Dolly originally came to live with my Mum after we contacted Jana who runs the Matching Canine partners Rescue in Cumbria in the UK. Dolly is a very sweet and loving little lady and Mum absolutely adored her from the start. Unfortunately Dolly has one tiny flaw - she loves to escape! I think she sees it as her mission in life to prove that she can escape from anywhere. Mum made her garden as escape-proof as possible but Dolly always found a way through. This really worried my Mum as she is an elderly lady and not able to chase after her. However, Dolly had established herself as part of our family, so we could not bear to let her go. That's when she came to live with me and my Black Lab Dixie. There was a tiny bit of jealousy between the two girls at first, but that soon passed and now they are best friends. Not long after that I told Jana I would like to foster dogs for her as part of the process of finding them permanent homes. That turned out to be a complete failure - because I fell completely in love with my very first foster - and couldn't bear to let him go! He is a tiny little chap called Paddy - with a personality at least a hundred times bigger than his size. The three get on brilliantly together. Dolly is sweet-natured, very affectionate, sometimes stubborn, always playful and I absolutely love her to bits”.


adică:

”O să fiu veșnic recunoscătoare că ai salvat-o pe Dolly și că am avut bucuria și privilegiul de o a avea în familia mea. Inițial, Dolly a locuit cu mama mea. Dolly e o domnișoară micuță foarte dulce și iubitoare, iar mama mea a adorat-o din start. Din păcate Dolly are un singur defect - îi place să evadeze! Cred că vede în acest lucru misiunea vieții ei și ține să dovedească că o poate face în orice condiții. Deși mama a luat măsuri anti-evadare în curtea sa, Dolly a găsit întotdeauna modalități să scape. Acest lucru a îngrijorat-o foarte mult pe mama, mai ales că ea este o femeie în vârstă și nu putea să fugă tot timpul după Dolly. Dar pentru că domnișoara și-a stabilit deja un loc important în familia noastră, nu puteam să o las să plece. Așa că a ajuns să locuiască cu mine și cu labradorița mea neagră, pe nume Dixie. La început au fost semne de gelozie între cele două fete dar au trecut repede, iar acum sunt cele mai bune prietene. La scurt timp după asta, i-am spus Janei că mă ofer să țin câini în foster (n.p. aduși în Uk prin organizația ei), ca parte din procesul de găsire a căminelor permanente pentru ei. Acest lucru a fost să fie un eșec total pentru mine, pentru ca m-am îndrăgostit iremediabil de primul cățel ținut în foster și nu i-am mai putut da drumul. E un flăcău micuț, pe nume Paddy, dar cu o personalitate de o sută de ori mai mare decât mărimea lui. Cei trei se înțeleg de minune. Dolly este o fire dulce, foarte afectuoasă, câteodată încăpățânată dar tot timpul jucăușă, iar eu o iubesc total.”.


Postări populare