marți, 29 noiembrie 2016

Ne-am făcut cu o altă noutate și multe alte probleme

La sfarșitul lunii august am fost "cadorisiți” cu un pui de cățel, în cel mai nedorit mod, dar foarte frecvent. A fost aruncat în curtea noastră, ghidați după românescul principiu ”unde sunt mai mulți câini, mai încape încă unul”. Doar că binevoitorii ăștia neștiutori, habar n-au că a arunca un pui pe teritoriul unor adulți este similar cu a arunca o pradă în gura lupului. Noroc că i-am auzit urletele disperate ale puiului înainte de a ieși gașca noastră în curte, așa că l-am salvat la timp.
Puiul era de fapt o fetiță, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu câinii abandonați. Și complet neagră, adică exact pe (ne)gustul românului.

              

Gălușca s-a instalat rapid în căminul nostru, făcându-se confortabilă imediat. N-a avut frică de ceilalți câini, din contră, a început să-i ia pe rând (=să-i fugărească prin casă). Cu excepția lui Piky, care deja și-a asigurat titulatura oficială de ”baby-sitter”, restul încercau să se ascundă pe unde puteau de noua mogâldeață, în speță pe fotolii sau în pat.
Afară se juca, fugea, era în lumea ei, liberă și parcă nici câinii nu mai fugeau așa de ea, ci aveau chef de joacă.
          
Ca toti noii veniți, și asta mică a dat dovadă de istețime din primele momente. Îi urmărea pe ceilalți căței și le copia obiceiurile. Noi am numit-o Zoe, Zoița, Zoyi etc.

Perioada următoare nu mi-a fost prea propice sănătății, am tot avut diverse ”escapade” pe la spital, iar înaintea unui astfel de episod am decis să o ducem la vet, pt vaccinare. Norocul a făcut sa-mi treacă prin minte ca să cer înainte cate un test de parvo și jigodie, iar șocul mare a fost când cel de jigodie a ieșit pozitiv. Deja pierdusem 3 pui din cauza jigodiei, anii trecuți. și nu mai voiam să trec din nou prin așa ceva. Ajungi să te atașezi de ei cu mare viteză, iar pierderile lor în defavoarea virușilor, chinurile prin care trec total neputincioși, îți lasă răni adânci, ce se cicatrizează greu.
Zoe a fost internată la clinica veterinară din Cluj in aceeași zi cu mine. Și, chiar dacă apoi eu am ajuns acasă epuizată, în urma unei intervenții chirurgicale, am avut puterea să mă bucur că Zoe a fost primul caz de puiuț ținut în foster-care la noi, care a reușit să învingă o boală atât de grea.
Iar ciudățenia coincidenței a făcut ca eu să mă întorc acasă cu o răceală zdravănă, iar Zoe cu tuse de canisă. Și nu ne-am dat seama cu siguranță decât când și Piky a început să facă urât. Acesta era prețul pe care îl plătise pentru că o îngrijise pe Zoe ca și cum ar fi fost puiuțul ei. Iar mie mi se rupea inima când o vedeam ce chinuită era de tusea urâtă. Pe lângă asta aveam emoții că se vor molipsi, din nou, pe rând, și ceilalți câini, așa că am urgentat treburile și am ajuns să-i vaccinez pe toți. Veterinarul chiar avusese dreptate, vaccinul funcționează foarte bine ca tratament, în timpul bolii! Păcat că doar în cazul tusei de canisă. În cazul celorlalte boli, vaccinul poate fi letal.   
După câteva zile, cele două cățelușe și-au revenit, iar spre marea mea ușurare, nici un alt cățel al familiei nu contactase boala, ceea ce mă face să cred că totuși, imunizările din anii trecuți și-au făcut efectul. Și asta nu doar în cazul tusei de canisă, ci și a jigodiei.

Lunile au trecut, iar micuța Zoe a crescut, dovedindu-se un cățel hiperenergic, uneori cam greu de stăpânit. Iar soțul meu a avut ghinionul să rămână singur cu toți în grijă, pentru că ”escapadele” mele au continuat.



Cu toate astea, printre picături, am avut posibilitatea să ne bucurăm de progresele făcute de ”mica țigăncușă”, dar mai ales că, după atâtea probleme de sănătate, e în sfârșit sănătoasă și se bucură de viață. În curând va veni vremea să își ea și ea zborul din cuibul nostru, spre un nou cămin, în UK. Voi reveni la momentul potrivit, cu alte noutăți.

 








marți, 12 iulie 2016

Torsiunea gastrică - o afecțiune ce-ti poate ucide rapid animăluțul dacă nu ești pe fază

În termeni medicali este numită gastropexie, dar toată lumea (medicală sau nu) folosește termenul de ”dilatație sau torsiune gastrică (dacă vreți să aflați mai multe, dați clic).

Pentru mine era o informație ce-mi trecuse superficial pe lângă ureche, de pe Face Book sau internet, dar nu credeam ca voi ajunge să o cunosc mai îndeaproape. Dar ca un fel de avertisment, în urmă cu câteva luni, mă împrietenisem cu o doamnă pe F.B. (tot mare iubitoare de teckelași), care-mi povestise despre batrânica ei de 16 ani cum, de bucurie că doamna revenise acasă după o operație și spitalizare, sărise din pat, iar această săritură îi fusese fatală. Nu imediat, dar a doua zi, pentru că făcuse torsiune gastrică și nimeni nu știa de ce cățelușei îi e rău. Și pentru că nu au putut acționa imediat, cățelușa s-a stins în drum spre veterinar. Povestea asta mi s-a întipărit puternic în minte, ca un semnal de alarmă. De fiecare dată când teckelașii mei vroiau să sară din/în pat, interveneam rapid. Doar că, din lipsa unor informații complete nu știam că torsiunea gastrică poate apărea și în alt mod sau ca urmare a altui motiv. Iar zilele trecute mi-a fost dat să aflu asta în cel mai solicitant mod cu putință. 

Freddy, masculul nostru bătrânior, de câțiva ani încoace a devenit un pofticios din cale afară. Cum ne-au tot tranzitat casa tot felul de animăluțe flămânde, cred că s-a format în subconștientul lui un sentiment de competiție pentru hrană. De fiecare dată înfulecă de parcă nu a mâncat cu zilele, iar dacă cumva bunica uită pe masă resturi de mâncare, Freddy se urcă pe scaunul ei și fură tot. În cazul ăsta ne ia mai mult timp ”dresajul” bunicii, pentru a o face să nu mai lase nimic comestibil pe masă, după ce se ridică de acolo. Că oricum, când ea mănâncă, toți se adună în jurul ei știind că (în mod sigur și cu totul accidental) îi cad resturi în poală sau pe jos. La poală are acces Rocky, el fiind cel mai înalt, iar ceilalți stau cuminți jos și așteaptă ”pleașca”. 


Ei bine, de câteva zile am observat că de fiecare dată când mânca sau bea apă, din stomacul lui Freddy ieșeau niște sunete, bolboroseli. Nu, nu sunt cele obișnuite auzite la toti câinii, motiv pentru care îi vezi apoi cum mănâncă iarbă și pe care le poți liniști cu o juma de pastilă de Dicarbocalm. Acum suna altfel, ca și cum aerul ingerat vroia să iasă afară dar Freddy, deranjat de senzație, încerca să-l bareze, înghițind des sau bând apă multă. Animăluțele nu se știu ajuta, așa nici Freddy nu știa cât de important e să regurgiteze ca să ușureze stomacul de aer. Și nici eu nu am știut la ce complicații poate duce aerul odată cuibărit în stomacul câinilor. 
După vreo două zile, dimineața, soțul meu a sesizat că Freddy era cam de mult timp în curte, singur, lucru neobișnuit pentru el. Eu, ocupată cu alte treburi, nu am știu că Freddy e afară, iar când am coborât să-l caut, am fost șocată de starea în care l-am găsit. Stătea întins ca o broască, sub un scaun, cu gura larg deschisă și având dificultăți mari de respirație. Apoi am observat că era extrem de umflat la abdomen și, fără să știu ce poate fi, am intuit că e grav și că trebuie să ajungem cât de urgent cu el la veterinar. Doar că, la cazuri grave, noi mergem direct în Cluj, adică un drum de 30 km. Am început să sun, pe rând, veterinarii. Mă gândeam că are nevoie de o radiografie pentru a se vedea ce e cu abdomenul acela umflat, am facut programare la o clinică, dar apoi mi-am zis hai să-l sun și pe cel mai în vârstă și experimentat dintre medicii cu care colaborez, măcar să mă sfătuiască ce e de făcut. Când i-am descris simptomele, mi-a zis ”haideți urgent cu el că e torsiune gastrică și e foarte grav!”. Când am auzit aceste cuvinte, din subconștient au dat năvală toate informațiile pe care le adunasem cu ceva timp înainte, iar tensiunea cred că mi s-a dublat brusc. Tot drumul pănă la clinică a fost un stress enorm și pentru mine și pentru soțul care conducea, iar teama că am să-l pierd pe Freddy mi s-a înfipt în inimă, ca un spin dureros. Am invocat toti sfinții și îngerii protectori pentru ca să facă un miracol și să-l salveze pe bătrânelul nostru. M-am rugat continuu, tot drumul, făcând eforturi mari ca să îmi controlez emoțiile. Freddy era în cușca de transport, în spatele mașinii, mi-era și frică să mă uit spre el, să nu cumva să fi murit. Doar la un moment dat am simțit un miros puternic și am crezut că vomase. Nici nu știam ce mare lucru se întâmplase de fapt!

Când am ajuns cu el la vet, l-am dus direct cu cușca în cabinet, iar eu am dat să fug la toaletă, de emoții. Însă medicul s-a uitat la el și a zis: ”Stai, unde te duci! Câinele nu mai are nimic! Și-a revenit!”. Mie nu-mi venea să cred ce aud, deși vedeam și eu cu ochii mei că nu mai e umflat și stă normal, în picioare. Imi trebuia urgent la baie, dar eram și în extaz la auzul cuvintelor medicului. I-am spus că, la un moment dat, am simțit un miros puternic pe mașină și am crezut că vomase, la care el îmi spune că sigur atunci a regurgitat, ajutat de balansul mașinii, fapt ce a produs eliminarea aerului din stomac și implicit salvarea lui. Iar la sfârșit a conchis: ”E un miracol! Cazurile de torsiune gastrică, mai ales la câini bătrâni, pot fi letale. Dacă nu și-ar fi revenit singur, trebuia operat, dar nici așa nu era sigur că și-ar fi revenit după intervenție. Ca să nu mai vorbim de anestezia la vârsta lui”.

Pe drum spre casă încercam să mă dezmeticesc. Tocmai trecusem toți prin cel mai puternic șoc, începând cu Freddy și terminând cu noi. Fusesem la un pas să-l pierdem și nu eram pregătită pentru așa ceva. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că, așa cum a zis și medicul, a fost un miracol! Un miracol pentru care nu contenesc să mulțumesc Acolo-Sus, pentru tot ajutorul trimis către Freduțu nostru și implicit, către noi. Numai cei ce își iubesc animăluțele ca pe proprii lor copii pot să înțeleagă prin ce trece un om când își vede ”puiul” suferind.  
Acasă, tot restul zilei, Freddy a fost extenuat. Respira destul de greu, iar medicul mi-a spus ca torsiunea gastrică are ca implicații și aritmia cardiacă, mai ales la un cățel bătrân. Mi-a recomandat un calmant și, pentru viitor, să-i dau porții de hrană mai mici și mai dese. 
Zis și făcut. Acum Freduțu al nostru papă bobițele doar din mâna mea și în ritmul impus de mine, iar când bea apă stăm lângă el și după 4-5 lipăieli, îi spunem ”destul, gata!”. Și dragul de el se conformează, ca și când știe că trebuie să fie atent la asta, să nu mai repete episodul traumatic prin care a trecut. Iar noi îl felicităm de fiecare dată. Și-a revenit complet, este tot el, dar cu siguranță nu va uita niciodată spaima prin care a trecut. Și nici noi!

Am scris această postare pentru toți proprietarii de animăluțe, ca un semnal de alarmă, să fie atenți la cățeii lor și să încerce să prevină înainte de a se întampla așa ceva! 
Mai jos este un filmuleț ce arată foarte explicit ce se întâmplă în cazul torsiunii gastrice.

video

Ideea e că se poate întâmpla foarte repede, iar pentru că se sugrumă alimentarea cu sânge a organelor (motiv pentru care organele cedează pe rând, iar câinele moare în final din cauza aritmiei cardiace), trebuie acționat rapid. Am citit pe net că 2 ore ar fi timpul de acționare necesar pentru ca animăluțul să poată fi salvat. Noi am reușit să ne conformăm. Norocul lui Fredyy (și al nostru) a fost că a trebuit să parcurgem acel drum de 30 km cu mașina, până la veterinar. Altfel poate nu ar fi reușit să elimine aerul, pentru ca stomacul să revină singur în poziția normală, și ar fi fost supus unei intervenții chirurgicale grele și extrem de riscante pentru un bătrânel ca el. 

Și ca să concluzionez, în cazul lui Freddy a fost vorba de ingerare de aer odată cu hrana și apa, dar motivul cel mai întâlnit - mai ales în cazul câinilor de talie mare - este hranirea cu porții mari, urmată de mișcare excesivă: fugă, sărituri, etc. Deci lăsați-vă animalele să se odihnească după ce mănâncă și, mai bine dați-le două porții pe zi, decât una și consistentă!

Dacă vreți să aflați mai multe, căutati pe google ”torsiune gastrică la câini” sau în engleză ”bloat on dogs”.

Aveți grijă de animăluțele voastre și nu vă bazați niciodată că ”se descurcă ele și singure”!

sâmbătă, 4 iunie 2016

Foiletonul adopțiilor în străinătate, episodul 2 - Dolly

O altă poveste reușită este a unei cățelușe care a ”aterizat” pe aleea mea, într-o seară de iunie. Fetița vecinilor m-a sunat să-mi spună că avem un cățel nou prin zonă, că e de talie mică și foarte speriat, adică un fel de cod care s-ar traduce ”hai jos cu ceva papa de căței”. Am descoperit o cățelusă de mărimea teckeliței mele, galbenă cu alb, delicată și într-adevăr foarte sperioasă. I-am pus mâncarea jos și m-am așezat la ceva distanță de ea, să nu o stresez mai tare decât era deja. După cum înfuleca, dar și după urmele de sfoară de la gât, mi-am dat seama că  erau șanse mari să-și ducă traiul prin vreo comunitate de țigani. Odată ce și-a umplut burtica, s-a apropiat de noi mai cu încredere, arătându-mi o deschidere mare spre afecțiune umană. Nu o puteam lăsa în stradă, aia era clar, așa că am riscat și am dus-o în casă. Doar că s-a cam speriat de haita mea și a trebuit să-i țin la distanță de ea, până se mai acomoda cu noul mediu. În casă s-a instalat imediat în fotoliu și de acolo nu s-a mai dat jos degrabă. Însă mârâia la fiecare cățel care trecea pe lângă ea. Primul nume care mi-a venit în minte pentru ea a fost Dolly. Deja parcă intuiam că va ajunge în altă țară și avea nevoie de un nume cu o rezonanță mai internațională.


 Dolly a fost destul de tensionată în primele zile, încercând tot timpul să găsească o ieșire din curtea noastră. Dar nu am lăsat-o nici o clipă nesupravegheată și am pus și o ”stavilă” în fața portiței (uscătorul de haine), să nu cumva sa-i treacă prin minte să încerce să se furișeze printre gratii și să se accidenteze. Cel puțin în primele zile. Asta e o regulă în cazul tuturor câinilor adulți, noi veniți, pentru că aproape tuturor le stau în obicei tentativele de evadare.


Ca nu cumva să intre în călduri și să apară probleme între masculii mei (chiar dacă erau castrați), am dus-o rapid la vet pentru sterilizare. Perioada post-operatorie a fost destul de solicitantă, Dolly fiind una din femelele care au încercat să facă tot posibilul să-și scoată firele. Având deja experiență cu astfel de cățele foarte agitate post-operator, a trebuit să îi leg mijlocul și să o țin sub supraveghere continuă până la cicatrizarea inciziei.

Cel mai bun mod era să stea cât mai liniștită și într-un mediu cât mai restrâns, pentru a-i limita mișcarile, așa că am lăsat-o câteva zile să stea în cușca de transport, de unde-i dădeam drumul doar la masă și apoi o duceam în brațe, afară, să-și facă nevoile.  La fel ca teckelița noastră, Lucy, a durat ceva până să se restabilească și nu contenea să ne arate că este suferindă. Unii căței, îndeosebi teckelii / cățeii de talie mică, au ”talentul” de a arăta în exterior o durere mai mare decât e în realitate. Le place mult să fie răsfățați și nu precupețesc nici un efort de a face tot posibilul să obțină ceea ce-și doresc.
                                                                                                                           

Cu timpul s-a acomodat, aș putea spune că de-a dreptul s-a instalat și părea super încântată de noua familie. Era extrem de afectuoasă cu oamenii, îi plăcea să doarmă în pat, alături de noi, doar că deja era cam îmbulzeală și nu ne mai puteam odihni. Plus că intrasem în perioada cea mai fierbinte a verii și orice plus de ”calorifer natural” în pat, devenea un motiv de nesomn pentru noi.



Dolly se arăta mai interesată de soțul meu, deși eu eram cea care o hrănea și o îngrijea. Dar e o chestiune cu care ne-am obișnuit deja, poate e vorba de o chimie ce ține de natura animăluțelor (sau poate de hormoni) și care le face pe femelele ce ne tranzitează căminul să se atașeze la început de soțul meu, iar pe masculi de mine.
În vara aceea (2012) am avut multe cazuri serioase, atât acasă, cât și la adăpost. Am ajuns, la un moment dat, să avem 10 căței în casă. Acum dacă stau și privesc înapoi, mă întreb de unde mi-a dat Dumnezeu atâta putere ca, pe lângă soțul proaspăt revenit din paralizie după o perioadă lungă de recuperare, să mai am grijă și de atâtea suflețele. Dar pur și simplu nu m-am gândit atunci. A fost nevoie să mă implic în salvarea lor și am făcut-o fără alte planuri, fără să am timp să rumeg situația. Pe de altă parte, pentru soțul meu, prezența acestora în casa noastră a fost o adevărată terapie, luându-i gândul de la boală, de la pensionarea precoce, izolarea de viața socială, etc.

Doar că, atunci când se ivește o situație, la scurt timp apare încă una și tot așa, de parcă-s legate în serie. Pe lângă cățeii familiei, 5 la număr, mai luasem acasă două cățelușe cu probleme serioase (una lovită de mașină, apoi operată la bazin și lăbuță, iar alta cu crize de epilepsie); plus un pui adus de la țară după ce mamei lui îi fusese retezate lăbuțele de către un vecin. 

Colac peste pupăză, într-una din nopțile călduroase de iulie, prin geamul larg deschis, un plânset de pui a ajuns la noi, trezindu-ne din somnul și așa foarte fragil. Imediat am ieșit cu lanterna, am tot căutat prin beznă, dar n-am găsit sursa zgomotului. Când mă apropiam - înceta, iar cum mă departam - începea din nou. Mi-am dat seama că nu am nici o șansă pe întuneric, așa că m-am întors în casă și am așteptat să se crape de ziuă.  Dimineața am ieșit din nou și am descoperit un puiuț superb, negru cu pete maronii, ascuns între garaje. Am încercat să ajung la el, dar se afunda tot mai mult în locul strâmt dintre cele două construcții de tablă. A mai venit și un băiat din vecin, iubitor de animale, dar fără nici un rezultat. Am încercat apoi să-l momesc cu hrană. dar nici așa nu am reușit. Mi-am dat seama că puiuțul se teme de oameni și nu voi avea șanse să pun mâna pe el, așa că am recurs la un truc. 
Am adus-o afară pe Dolly și am legat-o cu lesa de un stalp de langă unul din garaje, iar eu m-am ascuns. Cum mă așteptam, puiuțul a ieșit imediat la Dolly, extrem de încântat de prezența unei posibile mămici adoptive, iar Dolly a fost foarte calmă, parcă știa că nu trebuie să-l sperie. Așa am reușit și eu să-l prind și să-l aduc acasă. Cred că bietul de el a avut niște experiențe care l-au făcut să nu se încreadă în oameni, noroc cu animăluțele din casa noastră, ele au fost cele care l-au ajutat să iasă din carapacea sa. Când încearcam eu să mă apropii de el, se retrăgea speriat sub mobilă. Dolly, în schimb,a fost mereu ca un baby-sitter atât pentru el, cât și pentru puiuțul orfan Steluțu aka Dante (povestea lui într-una din postările viitoare). Noroc cu ea, altfel nu reușeam să ajung să am acest puiuț minunat, pe nume Rocky, care îmi bucură și azi viața cu blândețea caracteristică copoilor ardelenești. 


Zilele treceau, iar Dolly era tot mai puternic ancorată în viața familiei noastre. Participa activ la absolut toate evenimentele familiei, făcându-și simțită prezența indiferent de ocazie. Și, profita de orice ocazie ca să se instaleze comod în brațele musafirilor, fie că a fost vorba de copii din vecini, în vizită la citit povești în grup, fie că a fost sora mea, în vizita ei anuală, prin tară. Când nu aveam musafiri, stătea cu bunica, în curte, dar păstrând o distanță regulamentară, impusă de neacceptarea din partea acesteia a patrupezilor în casă. Dar când nu era nimeni în jur, domnișoara profita și încerca și alte ”locuri de șezut” la soare, chiar dacă nu erau destinate pentru așa ceva, adică direct pe masă.



Totul părea ok, cu o mică excepție: Dolly dădea dovadă câteodată de dominanță. Iar dacă cu puii îi mergea, cu Pătrunjel - unul din cățeii adulți (pe atunci ai familiei noastre) - cu siguranță că nu ținea figura. Așa că izbucnit un conflict iminent care, din când în când, degenera în bătaie. Fapt ce mă solicita să fiu mereu cu ochii pe ei, dar practic imi era imposibil. În plus de asta, de fiecare dată când Pătrunjel trecea pe lângă ea, Dolly făcea un gest nemaiîntâlnit la femelele-câini și anume, își ridica o lăbuță din spate și însemna locul lângă care se afla și pe unde tocmai trecuse Pătrunjel. Practic își marca teritoriul, urinând indiferent de locație, ajungând să ”însemne” scaune, fotolii, pat, uși etc. Mi-am dat seama că situația devine tot mai încordată între cei doi, așa că am apelat (din nou) la prietenii de pe Face Book, să mă ajute să-i găsesc un cămin potrivit. Era cert că avea nevoie de o casă mai puțin aglomerată, fără atâtea suflete în jur.                  
                                                                                                                     
Și mare mi-a fost bucuria când Jana - rescuer din Uk (cea care găsise căminul ideal și pentru scumpul meu Ochișor), mi-a spus că are un potențial adoptator pentru ea, dacă mă interesează. Și bineînțeles că am acceptat. Acest anunț a coincis cu alt eveniment fericit, o altă prietenă feisbukistă, tot din Anglia, care adoptase o cățelusă cu trei lăbuțe din adăpostul nostru, fusese extrem de impresionată de povestea mamei puiuțului luat la mine acasă, Dante (Steluțu), încât a decis să-l adopte și pe el. Așa că Dolly a plecat, de la noi, în aceeași zi cu puiuțul pe care-l îngrijise pe timpul șederii în familia noastră. Ziua aceea a fost o zi plină, deoarece odată cu cei doi cățeluși ”fosteriți” de mine, au mai plecat spre Anglia încă două cățelușe de la adăpostul nostru. Și a fost prima și ultima dată când compania britanică de transport a venit până la noi în oraș, în fața adăpostului, ca să preia cățeii, în mod normal noi trebuia să-i ducem până la Sibiu. 

 Toți patru dintre cățeii plecați în acea zi au ajuns în familii foarte bune. Mai jos redau textul original scris chiar de Gilly, doamna care a adoptat-o pe Dolly:


”I will be forever grateful that you saved Dolly and that I have had the joy and privilege of having her in my family. Dolly originally came to live with my Mum after we contacted Jana who runs the Matching Canine partners Rescue in Cumbria in the UK. Dolly is a very sweet and loving little lady and Mum absolutely adored her from the start. Unfortunately Dolly has one tiny flaw - she loves to escape! I think she sees it as her mission in life to prove that she can escape from anywhere. Mum made her garden as escape-proof as possible but Dolly always found a way through. This really worried my Mum as she is an elderly lady and not able to chase after her. However, Dolly had established herself as part of our family, so we could not bear to let her go. That's when she came to live with me and my Black Lab Dixie. There was a tiny bit of jealousy between the two girls at first, but that soon passed and now they are best friends. Not long after that I told Jana I would like to foster dogs for her as part of the process of finding them permanent homes. That turned out to be a complete failure - because I fell completely in love with my very first foster - and couldn't bear to let him go! He is a tiny little chap called Paddy - with a personality at least a hundred times bigger than his size. The three get on brilliantly together. Dolly is sweet-natured, very affectionate, sometimes stubborn, always playful and I absolutely love her to bits”.


adică:

”O să fiu veșnic recunoscătoare că ai salvat-o pe Dolly și că am avut bucuria și privilegiul de o a avea în familia mea. Inițial, Dolly a locuit cu mama mea. Dolly e o domnișoară micuță foarte dulce și iubitoare, iar mama mea a adorat-o din start. Din păcate Dolly are un singur defect - îi place să evadeze! Cred că vede în acest lucru misiunea vieții ei și ține să dovedească că o poate face în orice condiții. Deși mama a luat măsuri anti-evadare în curtea sa, Dolly a găsit întotdeauna modalități să scape. Acest lucru a îngrijorat-o foarte mult pe mama, mai ales că ea este o femeie în vârstă și nu putea să fugă tot timpul după Dolly. Dar pentru că domnișoara și-a stabilit deja un loc important în familia noastră, nu puteam să o las să plece. Așa că a ajuns să locuiască cu mine și cu labradorița mea neagră, pe nume Dixie. La început au fost semne de gelozie între cele două fete dar au trecut repede, iar acum sunt cele mai bune prietene. La scurt timp după asta, i-am spus Janei că mă ofer să țin câini în foster (n.p. aduși în Uk prin organizația ei), ca parte din procesul de găsire a căminelor permanente pentru ei. Acest lucru a fost să fie un eșec total pentru mine, pentru ca m-am îndrăgostit iremediabil de primul cățel ținut în foster și nu i-am mai putut da drumul. E un flăcău micuț, pe nume Paddy, dar cu o personalitate de o sută de ori mai mare decât mărimea lui. Cei trei se înțeleg de minune. Dolly este o fire dulce, foarte afectuoasă, câteodată încăpățânată dar tot timpul jucăușă, iar eu o iubesc total.”.


marți, 31 mai 2016

Foiletonul adopțiilor în străinătate, episodul I - Pinky

Ma pregătesc de mult să scriu o poveste-foileton despre istorioarele cățeilor îngrijiți la mine acasă (în foster-care). Unii dintre acești căței i-am luat la mine fiindcă erau prea mici sau prea bolnăviori pentru a sta în adăpost, alții mi-au fost aduși la poartă de persoane ce mă cunosc, iar alții au ajuns la mine parcă ghidați de forțe nevăzute, atunci când aveau mai mare nevoie de ajutor. Toți aceștia, după câteva luni de îngrijire, și-au revenit din problemele ce le aveau (boli, răni, traumatisme psihice), au învățat (în mare parte de la cățeii mei) cum se trăiește într-o familie, iar acum duc o viață fericită în alte țări, în familii minunate.

Poate dacă nu aș fi ajuns să am propria organizație și adăpost, nu aș fi înțeles mare lucru despre complexitatea adopțiilor. Aș fi continuat să cred în cuvântul oamenilor, în speță a compatrioților mei, să cred că toti cei ce iși doresc un animăluț, îl vor îngriji, respecta și iubi la fel de mult cum o fac eu sau colegele mele. Doar că în realitate lucrurile stau diferit și de aceea poveștile cu final fericit sunt încă foarte puține pe aici, pe meleagurile noastre. Așa că, experiențele neplăcute (pe unele le-am amintit deja în acest blog) ne-au învățat să nu mai riscăm și să căutăm mai departe căsuțele ideale pentru protejații noștri, adică în alte tări. De ce tocmai acolo? Pentru că ceea ce aici este considerat de multă lume un comportament nesănătos, exagerat sau nebunie, acolo atitudinea respectuoasă pentru sufletele necuvantătoare este un lucru firesc. Iar animalele de companie și-au câștigat de mult locul de membru important al familiei.

Fără să respect ordinea cronologică a sosirii lor în căminul nostru, azi am să încep cu povestea lui Pinky. O altă poveste cu happy-end, devenită deja celebră în rândurile salvatorilor feisbukiști internaționali este cea a Sashei, o puteți citi AICI (se va deschide o nouă pagină). Tot din seria ”adopții reușite” este cea mai recentă poveste despre șederea scurtă, dar foarte eficientă a unei teckelițe tot cu numele de Sasha, care se poate citi AICI.

Și acum despre Pinky:
Pinky a ajuns la mine adusă de 3 băieți de vreo 14-16 ani, care au văzut-o în mâinile unor copii de țigani ce cerșeau în față la magazinul Billa, din centrul orașului nostru. Le-a atras atenția că, pe lângă faptul că era extrem de mică (cam 14-20 zile), era vopsită în roz (de aici și numele care i l-am dat, Pink = roz). Băieții au intuit că bietul animăluț se află în pericol și pur și simplu au luat-o din mâinile copiilor si mi-au adus-o acasă.

A urmat o perioadă extrem de solicitantă. Trebuia (ca în cazul oricărui pui mic) să mă trezesc din 3 în trei ore, să o hrănesc dar mai ales să reușesc să-i potolesc cât mai repede țipetele ce deranjau toată casa și cred că și vecinii. În momentul în care îți intră-n casă un pui, toată viața familiei este dată peste cap, iar tu devii ”cal de bătaie” atât din punct de vedere al sacrificării odihnei proprii etc, dar și dinspre ce vine de la membrii familiei mai puțin maleabili în a-și sacrifica orele de odihnă, liniștea și comfortul căminului. Plus de asta, intervine la mijloc și un sentiment de gelozie din partea celor care se bucură zilnic de ”serviciile tale”; li se pare că, ocupându-te mai mult de un nou venit, îi lezezi pe ei de un drept doar el lor. De aceea mă înfurii foarte tare când primesc telefoane de la așa-ziși binevoitori ce ”culeg” pui mici și apoi le ”predau” asociațiilor, de parcă noi am avea oameni plătiți speciali să îngrijească astfel de cazuri. Ei cred că dacă îi iau din locul abandonului și apoi pasează resposabilitatea altuia, au făcut un lucru creștinesc și au mai ”dobândit” o steluță albă, în contul lor, Acolo-Sus. Doar că realitatea e cu totul alta!

Pinky fusese luată din cuib mult prea devreme și trebuia să-i ofer condiții-surogat. Așa că am pus-o într-o cușcă de transport, pe o perniță pufoasă și moale cu chip de cățel. Alături i-am pus câteva sticle cu apă caldă, mai precis i-am făcut un nou cuib, in interiorul propriului nostru cuib. S-a acomodat extrem de repede noului loc și a devenit foarte atașată de perniță, iar atunci când era deja prea udă și trebuia să o spăl, plângea serios până o simtea din nou sub ea. 
Practic, pot sa afirm că Pinky a crescut în cușcă, în sensul că aici obișnuia să se retragă de fiecare dată când vroia să doarmă, chiar și după ce ajunse să depășească mărimea cuștii. Pentru ea cred că reprezenta un fel de marsupiu. 


Nu știu dacă din cauză că a trecut prin mâinile brutale ale acelor copii needucați sau pur și simplu așa era personalitatea ei, dar Pinky a fost un puiuț extrem de gălăgios și agitat. Știu că majoritatea puilor sunt așa, însă ea parcă avea ceva mai mult decât ”normalul”. În plus, parcă dimensiunea capului era mai mare decât s-ar fi potrivit corpului ei (nu, nu e vorba de hidrocefalie!), iar ochișorii mi se păreau prea mici. Era un pui cu o înfățișare destul de bizară. Dar nu puteai să nu o îndrăgești, cu tot cu ”defectele” ei. Până la urmă era o ființă mică, total neajutorată și dependentă de noi.                                                         

După ce a mai crescut, trăsăturile ei au început să se armonizeze, iar pe chipul ei a apărut acea drăgălășenie specifică puilor. Rozul din blăniță însă a ținut-o mult, ceva mai decolorat, dar tot prezent. Nu am aflat niciodată cu ce a fost vopsită, ca să nu mai spun că postând pe facebook poze cu ea, am devenit ținta atacurilor unor tipe din străinătate care au crezut că eu mi-am bătut joc de sărmanul pui și mă și laud cu asta. Noroc cu prietenele care mă cunoșteau, că au sărit să-mi ia apărarea. 

După ce a prins curaj să părăsească ”marsupiul”, a început să cerceteze tot mai mult în jur, să se joace cu ceilalți căței ai familiei, să-i urmărească, să-i copieze. Mai greu a fost cu scările, parcă cel mai greu test pe care un puiuț trebuie să-l treacă; la început cu teamă, nesiguranță, multe poticniri, dar odata ce  a prins gustul, nimic nu i-a mai stat în cale spre coborârea în curte, locul cel mai plăcut de joacă, cu iarbă moale și pufoasă și spațiu suficient de fugit. Era un adevărat deliciu să o urmărești cum se lupta cu fiecare treaptă. 
  

  Pe lângă creșterea ei, eu mă mai ocupam și de sarcinile normale din familie și adăpost. Când trebuia să mergem undeva cu mașina, mereu o luam și pe Pinky cu noi, bineînțeles cu marsupiu cu tot. Ca să nu mai spun că mai aveam o cățelușă în grijă, luată din adăpost când era foarte bolnăvioară și pe care am numit-o Mya. Deși era mai mare decât Pinky, au devenit prietene bune. Pinky a prins și câteva evenimente la care am participat impreună cu voluntarii asociației. Profitând de prezența unei drăgălășenii ca Pinky, o duceam peste tot cu mine, iar voluntarii au îndrăgit-o imediat. Iar ea părea foarte sociabilă cu toată lumea. Doar că după ce a crescut și s-a obișnuit mai mult cu cei ai casei, atitudinea ei vizavi de străni s-a schimbat. Nu mai părea dornică să socializeze, dacă cineva încerca să o atingă, dădea să muște. Nici câini necunoscuți nu era dornică să cunoască. Mi-am dat seama că dacă va mai rămâne mult timp în familia noastră, șansele de a fi adoptată și de a se acomoda într-un loc nou, vor scădea simțitor. Așa că am început o promovare insistentă a ei. Oricum, urma să fie sterilizată, avea deja aproximativ 6 luni.
Crescuse mult din acel puiuț ce-ți încăpea în palmă. Devenise un cățel de talie medie, cu un corp suplu si grațios, și lăbuțe lungi. Am observat că o jumătate o ochiului drept era albastru, ca la husky. Am înțeles de la un medic veterinar că acest lucru are și o denumire medicală, între timp am uitat-o.


Norocul a venit din partea unei suedeze care mai adoptase, în urmă cu un an sau doi, o altă cățelușă, de la adăpostul nostru. Acea cățelusă fusese adusă la noi cu capul spart, avea urma de lovitură de topor și pentru că i se vedea țeasta (în engl. skull), i-am dat numele de Skully. Suedeza de origine poloneză, Angelica, a fost extrem de impresionată de povestea ei și a decis imediat să o adopte.


Fiind deja prietene pe FB, a urmărit de la început povestea lui Pinky, iar când a văzut că e gata pentru adopție, s-a oferit să o ia în foster-care (îngrijire temporară), până la adopție. Pentru mine acest lucru a fost o mare ușurare, stresul trecerii timpului și semnele unei personalități destul de închise/reținute ale lui Pinky, îmi dădeau semnale puternice că se impunea o schimbare a mediului. De dresaj nu putea fi vorba pentru că nu aveam bani pentru a merge zilnic cu ea, la Cluj, dar oricum nici timpul nu-mi permitea. Așa că, de fiecare dată în cazul cățeilor ținuți in foster-care la mine, schimbarea locației după perioada de creștere și educare, era ideală în evoluția lor. Căminul nostru e locul porivit pentru o primă etapă în evoluția cățeilor tineri, dar pentru că deja avem full-house și timp prea puțin pentru a răspunde nevoilor unui cățelandru, m-am străduit întotdeauna ca după sterilizare/castrare să le dau drumul din ”cuib”, să-și poată ”desface larg aripile”.
Sunt foarte conștientă că dacă Pinky ar fi rămas cu noi, ar fi fost un câine-problemă, la fel cum e și Rocky al nostru, pe care nu-l pot scoate din zona lui de comfort, iar când trebuie neapărat să-l duc la vet, e nevoie de un efort epuizant.
Norocul lui Pinky a fost, ca în cazul multor căței, promovarea pe Face Book și, bineînțeles, ”oferta” Angelicăi. 

Ziua plecării și momentul despărțirii au fost foarte grele pentru noi. Pinky se atașase foarte mult de mine și de ceilalți căței, dând de înțeles că nu mai are nevoie de altcineva în viața ei, totul fiind perfect pentru ea. Când am pus-o în cușca din van-ul suedez, am văzut în ochii ei disperare dar și confuzie. Nu-i venea să creadă că cea pe care o considera ”mămica” ei o pune într-o cușcă, într-o mașină necunoscută, cu mai mulți căței necunoscuți. Se agăța de privirea mea, dar eu încercam să mă păstrez tare și să-i transmit, prin starea mea, curaj și încredere că va fi bine. Un episod care se repetă, de altfel, la fiecare plecare a blănoșilor ce ne tranzitează căminul.



În Suedia, odată ajunsă în căminul Angelicăi, s-a acomodat foarte repede, s-a împrietenit cu Skully care este o cățelusă extrem de echilibrată, fapt ce a avut o influență pozitivă pentru un cățel cu personalitatea lui Pinky. În plus de asta, Angelica este pasionată de dresaj și, cu multă răbdare și perseverență, a învățat-o diverse tehnici. A scos-o în lume să socializeze, mereu împreună cu Skully, folosind inclusiv mijloacele de transport în comun, unde Pinky, la început pășea cu mare teamă, dar apoi s-a obișnuit. Angelica a îndrăgit-o foarte mult, la fel și mama ei, iar Pinky se simțea deja în lumea ei. 

Ideea de foster-home pe care am adoptat-o și eu, și Angelica, dar și alte persoane, este ca prin îngrijirea temporară a unui animăluț, apoi plecarea definitivă a acestuia la o familie, să beneficieze de șanse egale cât mai mulți căței abandonați. Șederea temporară într-o familie are rolul de a le întrema corpul fizic, dar și să le întărească psihicului, de multe ori cel mai afectat de abandon, viața pe străzi, lipsa hranei etc.

În situația în care ”părinții temporari (foster parents) se indrăgostesc iremediabil de animăluțele pe care le au în grijă, se cheamă că au ”eșuat”, chiar dacă acest cuvânt cu conotație negativă reprezintă de fapt un efect pozitiv.
În cazul lui Pinky, la câteva luni a apărut o cerere de adopție din partea unei familii, doar că acest tip de cățel nu se potrivește unui neexperimentat în lucrul cu animalele dificile. Așa că după un timp scurt de încercări nereușite, Angelica a decis să o ia înapoi și să o adopte chiar ea. Lunile de foster-care în familia Angelicăi au dat naștere unor conexiuni puternice și de o parte și de alta, iar când Pinky a ajuns înapoi, toata lumea a fost cum nu se poate mai fericită. Așa că, azi, Pinky este un cățel fericit, ”așezată” la casa ei, alături de ”părintele” ideal.
 Cu Angelica păstrez în continuare legătura, tot timpul îmi trimite poze cu ”domnisoarele”. Cert e că în relația dintre cele două cățelușe, Skully este șeful, chiar dacă nu-și impune puternic dominanța, ci abordând o atitudine echilibrată și având o totală încredere în ghidul ei uman, iar Pinky se simte în siguranță pur și simplu urmând-o sau copind-o. Pe de altă parte, Pinky este în continuare reticentă cu străinii, motiv pentru care Angelica a considerat necesar ca de fiecare dată când iasă cu ea pe stradă, trecătorii tentati să pună mâna pe ea, să fie ținuți la distanță printr-un mesaj de pe vestuța lui Pinky, care spune: ”nu mă mângâia!”.


Ca și concluzie finală vreau să subliniez că adopția lui Pinky într-o țară străină a fost de departe cea mai fericită soluție pentru ea, așa cum reiese și din pozele de mai jos!


miercuri, 25 mai 2016

Atașamentele nasc adevărate drame

Când te implici în salvarea animalelor, de multe ori te trezești prins în niște situații complicate, extrem de solicitante emoțional și, la prima vedere, fără ieșire. E ceea ce americanii numesc ”roller coaster”, iar noi l-am preluat de la ei pentru că denumește perfect îmbulzeala de stări pestrițe ce pun stăpânire pe tine într-un ritm frenetic. 


O activitate ce implică emoții, sentimente arzătoare cu nemiluita, trăiri zbuciumate si complexe, te poate duce rapid la apoplexie, dacă pierzi controlul. În această activitate, majoritatea salvatorilor cad pradă reacțiilor afective puternice, iau decizii - nu la cald ci la fierbinte, iar rațiunea pălește în fața ”inimii”. Din acest motiv, mulți salvatori ajung sclavii emoțiilor, iar cei neimplicați în activitatea lor îi etichetează imediat ca ”persoană cu probleme psihice”. Nu că n-ar exista și persoane care într-adevăr au tulburări psihice patologice și printre iubitorii de necuvântătoare, însă ceilalți tind să-i bage în aceeași oală la orice scăpare a ”frânei emoționale”.
  
Odată ce ai salvat un animăluț dintr-o situație grea, ai petrecut mult timp alături de el încercând să-i repari rănile fizice și psihice, dar și încrederea în specia umană, el se lipește de tine dăruindu-se total și cu toată încrederea ție. Și uite așa se dezvoltă acele fire, corzi nevăzute ce pornesc din zona inimii tale către acea minunată ființă necuvântătoare dar și viceversa. Într-un cuvânt: atașamentul. La fel și noi, încă de mici ne atașăm de ființele care ne oferă comfortul, siguranța, căldura, dar mai presus de toate, afecțiunea. Toate speciile suntem cucerite de această ”atitudine de dragoste”, iar în funcție de gradul nostru de evoluție, felul cum o altă ființă este capabilă să o transmită, poate fi hotărâtor în evoluția unei relații. Însă coacherii moderni ne tot avertizează că atașamentele par să fie (dintotdeauna) cele mai puternice stavile în calea evoluției. Nu intru mai adânc în acest subiect, o fac destul ”specialiștii”; l-am amintit doar ca un preambul a ceea ce vreau să explic mai departe. 


Deci: salvator + ființa salvată = afecțiune  atașament 

Nimic din această ecuație nu pare a fi nelalocul lui și poate rămâne neperturbat până în momentul în care apare un element nou și anume potențialul adoptator. Ei, în clipa asta intră puternic în scenă atașamentele. Atât cele dinspre animăluț spre om (salvator) dar și invers. 
Am văzut multe cazuri în care, din pricina acestor legături puternice, iau naștere adevărate drame. Animale (căței/pisici) date spre adopție într-o nouă locație, fac tot posibilul să evadeze si să se întoarcă acolo unde au cunoscut (pentru prima dată) afecțiunea, chiar dacă noua locație e un cămin adevărat și nu un adăpost improvizat. Dar am vazut și salvatori care pun mai presus de binele animăluțului propriile sentimente (un gest complet egoist!) și refuză să-i ofere acestuia șansa de a ”evolua” prin plecarea într-un loc mai bun. Și uite așa se dovedește că trainerii ăia au avut mare dreptate când au avertizat despre nocivitatea atașamentelor!  


Mai nou însă, mi-a fost dat să descopăr că nu doar aceste două categorii pot să fie prinse în ecuația de mai sus, Fără să-ți dai seama, inclusiv binefăcătorii (=sponsorii) și personalul medical care a îngrijit mai mult timp un animăluț pot dezvolta atașamente puternice față de acesta. Dacă reușești să pășești în exteriorul ecuației, pe post de observator a întregii situații, ai șansa să observi că bietul animăluț este de-a dreptul ”înfășurat într-un ghem de corzi” format de atașamentele celorlalți. 


Dinăuntru ai zice ”ah, ce frumos, ce iubit de toata lumea este acest animăluț!”, însă din exterior îți dai seama că ai de-a face cu o situație mult mai complexă și foarte dificil de gestionat. Iar cea mai ingrată poziție în care te poti afla este acea a salvatorului responsabil cu alegerea viitorului acelui suflet necuvântător. Ce e de făcut în acest caz în care ești prins la mijloc între două tabere, una de aici și cealaltă din străinătate, care vor să aleagă ce consideră fiecare mai bun pentru animăluț, iar presiunea asupra ta (ca deținător de balanță) este maximă, fiecare tabără apelând la tot felul de subterfugii pentru a înclina balanța în favoarea lor. 

Ce mi-ar place mie cel mai mult ar fi să dețin o foarfecă specială cu care să pot tăia acele corzi si să eliberez animaluțul în cauză. Din păcate însă, o astfel de ”foarfecă” o pot ”mânui” doar terapeuții specializați, iar în cazul nostru tensiunea crește cu fiecare zi ce trece și tu simți tot mai grea resposabilitatea alegerii. Pe cine să aleg? Primul impuls e să alegi având în minte un tipar reușit, în cazul acesta o adopție din trecut, cu un end foarte happy. Dar apoi îndoiala se furișează în sufletul tău șoptindu-ți: ”dacă în cazul acesta nu asta-i cea mai bună soluție? Poate acum, ceva ce a dat greș în alte cazuri, poate fi o reușită.”. Și atunci din nou te vezi nevoită să apelezi la ajutorul tuturor sfinților, cedându-le dreptul de a decide ”fie cum e mai bine pentru el”, adică să te detașezi de situație, să aștepti să treacă conflictul și să apară soluția ”the best of the best”. 

Iar celor două tabere le-aș spune doar atât:


sau cum zicea un mare înțelept:


(va urma)

luni, 11 aprilie 2016

Ne-am facut cu o noutate! (din seria ”Foiletonul adopțiilor în străinătate)

Dupa multele "incercari" din ultimii doi ani, mi-am zis ca e cazul sa stau "cuminte" si sa iau o pauza din activitatea de salvare a animalutelor. Si am reusit sa stau, dar pana nu demult. Un nou caz, semnalat pe o pagina locala de pe Face Book, mi-a atras atentia. Fiind vorba despre un teckelas in pericol de a fi urmatoarea victima a unor copii de tigani, nu am putut ramane indiferenta, asa ca mi-am anuntat disponibilitatea de a-l lua. 
Era vorba de o femela tinerica pe care, cu ajutorul colegei mele care a rascumparat-o de la tigani, am apucat sa o sterilizez imediat si inainte de a o aduce in casa noastra. Ceea ce face acomodarea cu noul mediu mult mai facila, atat pentru un catel nou, dar si pentru cei ce locuiesc deja in acel loc.
Asa ne-am facut cu o dulceata de teckelita pe nume Sasha, pe care am indragit-o din prima clipa!

Prima zi a fost mai mult ametita si destul de tematoare. Pana s-a trezit complet din anestezie, spre seara i-a fost cam rau, a vomat destul de mult (ma asteptam pt ca bause si apa), plangea, gemea, mi-am dat seama ca avea dureri, desi primise analgezic. Cu cateii mei parea sa nu aiba nici o treaba.


A doua zi am inceput sa interactionam mai mult si am reusit sa observ ca nu era deloc educata. Nu stia sa-si faca treburile afara, nu stia sa pape mancare uscata (boabe) sau sa bea apa. Iar cand o luam in brate, tremura ca varga. Si-a gasit loc pe fotoliul din camera bunicii si de acolo nu prea se misca. Cateii in schimb, tot pe langa ea misunau, la fel si eu, o mangaiam tot timpul, o pupaceam etc. Draga de ea, zici ca inlemnea cand o dragaleam. Simteam cum pur si simplu "absoarbe" ca o sugativa afectiunea oferita; nici nu sufla cand o mangaiam. Mi-am dat seama ca nu prea fusese obisnuita cu gesturi tandre.


Apoi, pentru ca isi facea treburile in casa (noroc cu cearceaful absorbant pt bebe, pus strategic sub masa de bucatarie pt "scaparile" accidentale ale batranelului nostru Freddy), am observat paraziti si cheaguri de sange in scaun. Un alt indiciu despre faptul ca cine o avusese inainte, nu se ocupase de tratamentele medicale obligatorii. Asa ca vetul i-a dat un Drontal Plus, dar pentru cheagurile de sange mi-am amintit ca avusesem cateva cazuri la adapost care au fost tratate cu Procox, asa ca i-am spus vet-ului si a primit si din asta. Tratamentul a functionat foarte bine, in cateva zile au disparut toti parazitii.

E un deliciu intotdeauna sa observi progresele pe care le face un animalut. De la a invata sa-si faca treburile afara, la acceptarea mancarii speciale, a apei, a regulilor casei; la socializarea cu ceilalti catei si cu oamenii din familie. Nu a durat mult si adevarata personalitate de argint viu specifica teckelilor a iesit la suprafata. Brusc, toata atmosfera din casa s-a inviorat, galagia, agitatia, jocurile, entuziasmul manifestat galagios, energia tanara si proaspata, toate astea parca ne-au trezit din starea de hibernare.
Pe cateii nostri i-a luat pe rand, exact cum s-a intamplat cu toti "tinereii" ce ne-au tranzitat casa. A inceput cu Bulita, care in ciuda trupului sau robust, a atitudinii de patriarh, toti puii trag prima data la el. El pare un lenes cu miscari greoaie, dar cand e afara e altul. Are rabdare sa fie tras de urechi si de coada, muscat de labute, mirosit in gura, etc. Uneori se fereste si fuge din calea prea curiosilor, dar de cele mai multe ori se lasa.

Apoi s-a bagat pe fir Piky, asa cum era de asteptat. Cea auto-intitulata sefa de haita, s-a infiintat din nou sa-i dea lectii noii venite. Apoi a inceput joaca cand in curte, cand in casa, dupa care, din prea multe muscaturi de joaca, se ajungea la bataie. Asa ca, de atunci, stau cu ochii pe ele, ca-i mai safe. Nu ca s-ar bate ele nu stiu cat de tare, cu urmari periculoase, dar vreau sa o invat pe asta mica ca nu e voie sa se ia la bataie cu alti catei. 



Dupa teckelasii nostri batrani a incercat ea sa se tina, dar a primit refuzuri clare. In special Freddy comenteaza galagios sa fie lasat in pace, iar saracuta de Lucy e atat de stresata de prezenta unui catel jucaus, incat nu prea mai coboara din fotoliu daca nu merg eu sa o iau in brate si sa o duc afara.

Cu Zguby, la inceput, a avut o relatie destul de distanta, dar zurlia noastra cand si-a dat seama ca asta mica nu face probleme, a inceput si ea sa se joace, numai ca e tare galagioasa si preferam sa le tinem la distanta, sa nu agitam spiritele de prin vecini.
Si, la fel ca in celelalte cazuri de catei tineri ce ne-au tranzitat caminul, in cele din urma atentia si prietenia s-a oprit pe Rocky. Chiar daca e cel mai mare ca marime, e si cel mai jucaus, intr-un mod placut de tinerei. Daca la inceput se temea de marimea lui, nu i-a trebuit mult timp sa-si dea seama ca de fapt el e cel mai bun tovaras de joaca, cu care poate sa faca ce-i trece ei prin minte, de la muscat labele lungi, la fugarit prin curte, la "calarit" si dormit pe el etc.





Chiar ma intrebam daca e o intamplare sau nu faptul ca toate femelele de talie mica si super energice pe care le-am avut in foster-care, sa se numeasca Sasha. Se vede clar ca teckelita a avut familie inainte, pentru ca isi cunoaste numele si raspunde la chemari. Pacat doar ca nu s-au ocupat de ea. Sau poate asa trebuia sa se intample, sa fie "pierduta" si furata, ca sa ajunga pe maini bune. 
Sasha a fost deja aleasa pentru adoptie in UK, la fel ca prima noastra Sasha. Ne bucuram mult pentru ea, mai ales ca va ajunge intr-o familie de oameni foarte tineri, care au mai adoptat un puiut, mascul, de la adapostul nostru si va avea partener de joaca.

Ma bucur mult ca am luat-o la noi, ca ne-a adus prospetime si bucurie in casa.





Entuziasmul ei e de-a dreptul contagios. Ca e vorba despre trezit dimineata si deschis ochii, ca te intorci acasa din oras sau pur si simplu vederea unui alt animalut (catel/pisica) pe strada su in vecini, ii produc Sashei aceeasi reactie galagioasa. Entuziasm pur 100%!

video

 Sa observi progresele facute de un catel ne-educat, intr-un timp atat de scurt, e o adevarata satisfactie. Doar urmarind-i curiozitatea si tenacitatea cu care ii copiaza pe ceilalti catei ai familiei, iti dai seama (pentru a cata oara!) cat de aproapiate sunt animalele de copii. Asa cum copiii sunt ca un burete, asimiland tot ce vad in jurul lor, exact asa se intampla si cu cainii. Iar Sasha este inca un exemplu graitor a relatiei invatatel-educator, cu precadere intre animalutele din casa noastra. Rolul meu fiind mai mult de observator si corector, dar bineinteles si de umil servant al nevoilor lor primare. 







Si iată că am primit și primul update din partea familiei britanice ce a adoptat-o pe Sasha. Acum se numeste Harley si, din prima zi s-a împrietenit la cataramă cu celălalt cățel, Charlie, adoptat de la fostul adapost al asociatiei noastre (acum administrat de alt ONG). Se joacă toată ziua, așa cum făcea și aici, dar ce a fost surprinzătr e ca de la început s-a lipit de bărbatul familiei. Se pare ca e ceva tipic pt femele. Și o veste bună, nu mai face urât când e lăsată acasă, ceea ce mă face să cred că la noi o făcea copiind-o pe miss Piky a nastră. 





video

Postări populare