joi, 25 martie 2010

Ce ne spun câinii noştri?

Uneori îmi place să recitesc postările mai vechi, să-mi aduc aminte de întâmplari puse la păstrat. Și citind unele amintiri, îmi dau seama ca, în timp, și cățeii se mai schimbă. Așa am ajuns și la postarea de mai jos, pe care am decis sa o updatez dupa cum urmeaza (cu cuoarea portocalie):

Sunt sigură că şi voi, cei ce aveţi căţei sau pisici acasă, aveţi uneori impresia că aceştia vă vorbesc. După un timp de convieţuire împreună, începi să-i înţelegi, începeţi să comunicaţi. Aşa e şi cazul familiei noastre. Într-o zi, în timp ce ne serveam cina în familie, soţul meu şi cu mine am început să-i privim pe rând, pe scumpii noştri patrupezi şi brusc, ne-a venit în minte ceva simpatic. A fost ca un joc. Cum ar vorbi câinii noştri, dacă ar putea, cu limbaj uman. Şi uite ce am dedus noi:


Lucy (în timp ce noi mâncăm, ea se mâţâie prelung, cerşind o bucăţică din farfuria noastră): Mamăăăă, dă-mi şi mieeeeeeeee o bucăţicăăăăăă din aia ce arată aşa de bineeeeeeeeeeeeee. Te rooooooooooog frumos frumoooooooos. Numai unaaaaaaaaaaaaaaaaa, te rooooooooooooooog.


Acum, la cei aproape 16 ani ai ei, Lucy nu mai aude, asa că nu o mai ”doare la pedală” (vorba sotului) dacă ne bombardează auzul de fiecare dată cînd noi mâncăm. E o insistentă si o pofticioasă, asemeni rasei ei. 

Freddy: No, ce aveţi acolo? Hmm, ce bine miroase. Aşa că dacă primeşte Lucy primesc şi eu? Da' vedeţi că eu nu cerşesc, eu sunt cuminte, (însă nu se poate abţine să nu-şi mai îndrepte privirea cercetătoare spre farfuria noastră). Da' mami, aşa că după ce termini mă iei şi pe mine în braţe?


Eh, Freddy, pe timp ce a îmbătrânit, a devenit tot mai pofticios si mai obraznic. Nu mai putem lăsa mâncare pe masă, că imediat dispare. E singurul din cei 6 câței ai familiei care face așa ceva, fără să-i pese de urmări. Nu știu cum a ajuns aici, mai ales ca înainte nu ar fi făcut veci așa ceva. Plus ca de cînd a avut probleme de porostată, pierde urina necontrolat de fiecare dată când gătesc sau când cineva mănâncă. Drept pentru care , sub masă, este tot timpul un cearceaf absorbant pt bebe. Dacă gătesc mai multe ore (pt sarbatori), cearceaful e udat complet rapid. Și pentru că are probleme și cu stomacul, trebuie să am mare grijă la ce papă.

Pătrunjel (foarte agitat de felul lui): Mâncare, mâncare, mâncare, ioi, ioi, ioi. A amintit cineva ceva de mâncare? Unde, unde, unde? Şi io, şi io, şi io. Bă să nu uitaţi că şi io îs p-aci.



Pătrunjel s-a mutat la vecini. Nici cum nu se mai înțelegea cu restul, se bătea cu Buliță deși întotdeauna sfărșea dedesupt, așa ă am decis că ar fi mult mai fericit într-o familie fără alți căței. Și așa și este. Doar că e cam grăsuț acum.

Zguby (ajunsă deja supraponderală datorită ritualului de dimineaţă, în timpul căruia merge la prietenii ei de la blocul din vecini pt. prima tură de mic dejun): Na, unde, unde? Aha, aici. Şi io mă înscriu pe listă.  
          (şi către Pătrunjel): Bă grasule, ai de grijă că nu-i toată pt tine, nu te înfige chiar aşa.  


Zguby nu mai poate pleca de acasă de când am ridicat înălțimea porții, așa că primește hrana porționată. Și ea este nelipsită de sub masă, scaune, picioare, la fiecare ”eveniment gastronomic”, dar nu cerșește zgomotos, ci simplu sare in doua lăbuțe pe tine. 

Buliţă (care stând afară, nu participă la scenele de mai sus, dar dacă ar putea vorbi, ar face-o pe un ton gros, vorbire scurtă, scoţându-şi muşchii la înaintare în faţa străinilor): Bă, care eşti acolo! Hai în curte, dacă te ţine! Hai, fii bărbat şi-ţi arăt io ţie! 
         (iar către noi): aşa că le-am zis-o? No numai să îndrăznească careva să intre, că-i arăt io lui .


Buliță s-a retras și el în casă, de câțiva ani buni, iar în timpul meselor noastre stă deoparte lingându-și boticul frecvent, insă consideră că e sub demnitatea lui să cerșească. Oricum știe că primește și el când e ceva de împărțit. E cel mai ascultător dintre cățeii familiei!

Murdărici (în majoritatea timpului dormitează în cuşcă sau pe iarbă, dar când trece vreun biciclist sare sprintenă ca o gazelă): Pe mine să mă lăsaţi să mă odihnesc, că io am umblat mult şi-s obosită. Dacă e rost de mâncare ştiţi unde mă găsiţi


Din păcate Murdărici a dispărut de la noi. Spiritul ei de aventură a făcut-o să sară mereu peste poartă și să plece la plimbare. Ne pare extrem de rău după ea, pentru că era un câine foarte inteligent.

Cam aşa ne imaginăm noi că ar vorbi căţeii noştri. Vă provoc pe voi, iubitori şi fericiţi posesori de companioni patrupezi, să vă imaginaţi şi să schiţaţi prin vorbe, personalitatea lor. E ca un fel de leapşă, dacă vreţi.

Şi o recomandare de week-end: un film cu căţei vorbitori

luni, 22 martie 2010

Atitudini (im)pur(e) româneşti

Îmi spunea recent un român din diaspora că în nici o altă tară nu a văzut atâta indiferenţă faţă de animale şi atâtea animale abuzate ca la noi. Oare de unde naiba ni se trage asta?

Să vă relatez din nou câteva episoade din seria "atitudinea omului faţă de animale" ...

Scena 1: Acu' 2 zile vine la poartă o femeie. Era o cunoştinţă a bunicii soţului meu.
- Am venit să vă rog să luaţi câinele meu la dvs, zice ea.
- Adică cum?, mă mir eu.
- Păi o paralizat şi nu-l mai pot ţine, zice ea crezând că mă lămureşte.
În mintea mea deja se desfăşurau forţe de genul tunete şi fulgere. Printr-o antrenată atitudine plină de diplomaţie, am scos însă:
- Dacă dvs v-aţi îmbolnăvi şi aţi cădea la pat, că doar sunteţi bătrână, cum v-aţi simţi dacă familia ar vrea să vă dea de la casă?
Nu se aştepta la aşa ceva. A tăcut pentru o clipă, apoi a început să dea la latura sensibilă.
- Păi da, dar ştiţi cât plâng când îl văd acolo întins pe burtă că nu mai mişcă?
- Cred. Acum mai ales trebuie să vă simtă lângă el, să-l mângâiaţi şi să-i vorbiţi. Şi eu plâng când vreun animal e bolnav. Aţi chemat medicul, că doar v-am dat numărul ei de tel.?
- Păi nu, că am venit la dvs să vă zic să-l luaţi dvs, continuă ea.
- Noi nu avem adăpost, deci nu avem unde să-l luăm. Câinii noştri sunt împărţiţi la casele colegelor.
- Şi chiar nu aveţi cum să mă ajutaţi?, insistă ea
- Ba da, recomandându-vă să apelaţi la medic. E o doctoriţă foarte bună (nu cea din povestea anterioară) şi dacă o sunaţi şi îi spuneţi povestea, va veni ea la dvs.
- Da, dar oare cât o să-mi ceară?, spuse ea cu privirea omului care nu ar da bani pt un animal, fie el şi de zeci de ani în familie.
M-am prins imediat. Ea credea că o să-l iau eu pe bietul animal, iar ea va scăpa de necaz fără nici o cheltuială.
Apoi mi-a povestit cum o "celebră" tehniciană veterinară din zona Oprişanilor i-a vaccinat câinele în urmă cu o săptămână şi după 3 zile acesta a paralizat.
Alte tunete şi fulgere în capul meu. Cred că în curând am să mă apuc de femeia aia. E a-nu-ştiu-a-câta-oară când aud aşa ceva.
În final, femeia cu câinele a zis că o să încerce să sune la veterinar, dar n-aş băga mâna-n foc că a facut-o sau o va face. Nu părea defel convinsă, mai degrabă dezamăgită că nu i-am luat câinele.

Scena 2:
Unica femelă rămasă în viaţă din puii adoptaţi de Murdărici a intrat în călduri. M-am şi mirat că nu a fost până acum. Din păcate e sălbăticuţă, nu putem să o prindem.. iar când a venit d-ra veterinar din Cluj cu "sculele" profi (pistol cu tranchilizant) nu am găsit-o nicăieri. Nu ştiu ce se va întâmpla, nu ştiu unde îşi va găsi loc când îi va veni vremea să fete. O să încerc să o urmăresc, dar e greu.

Problema de moment e însă alta. Roşcăţica stă pe lângă noi, de un an de zile deja, şi fiind în călduri o vizitează o mulţime de câini străini. La fiecare apariţie străină, masculii din curtea noastră îşi arată colţii, avertizându-i pe intruşi că nu au ce căuta în zonă. Delicat e că aceştia apar în special seara târziu, dar şi peste zi. Să te ţii atunci. Azi noapte, nu la mult timp după miezul nopţii, pe când meditam şi eu, îl aud pe Buliţă cum se ceartă prin poartă cu un alt mascul. Ies imediat de sub patură, în pijama şi papuci de casă, şi îl trag pe Buliţă spre scări, să-l leg din nou. Deşi noaptea nu vrem să-l legăm, el fiind un câine veritabil de pază şi mai ales că toată ziulica stă legat, sus, în capul scărilor. Dar el e atât de docil, nu se plânge defel, în schimb când îi dăm drumul trage nişte ture de fugă prin curte de abia gâfâie, aratându-şi fericirea .
Deci cum spunem, am ieşit eu după Buliţă să-l aduc sus, dar ies şi stimabilii mei vecini (părinţii fetiţei) la geam.  Fără să realizeze cauza gălăgiei, şi-au pornit tirul atacului împotriva mea. Amândoi, şi ea şi el. M-au făcut nebună, mi-au strigat "bagă-ţi tuuuu câinele în casă şi ... cu el", cretină etc. Mie mi-a venit aşa, la prima mână, doar un "tuuuuu eşti cu mamă-ta, nu cu mine". Mă rog.
L-am adus sus pe Buliţă, dar scandalul tot n-a încetat pentru că afară a rămas sursa: "intruşii". L-am auzit pe vecin cum a urlat la ei, apoi am auzit un trosnet. Azi dimineaţă am văzut de fapt ce era:


O bară de fier aruncată la noi în curte. Mă întreb pe cine a vrut să lovească. Autorii scandalului erau în stradă, în curte fiind doar Murdărici. Singurul răspuns ce l-am găsit e că pe ea şi-a vărsat vecinul nervii. Azi dimineaţă Murdărici nici nu mai era în curte. A plecat la ceilalţi prieteni, supărată pe semne de atitudinea oamenilor de aici.
Anunţ: Schimb vecini cu bani, pt care doar materialul contează cu alţii cu suflet, iubitori de animale.  Dar din cei adevăraţi, nu din cei care au un câine şi pe ceilalţi îi hulesc.

duminică, 21 martie 2010

Senzaţional, o pisică sterilizată a născut!!!

Credeţi că e cumva vreo glumă la mijloc? Nici vorbă. Din păcate. Ne-a fost dat să o vedem chiar noi. În urmă cu ceva timp ne bucurasem să aflăm că un nou cabinet veterinar s-a deschis în oraşul nostru, pe str Macilor. Ne-am hotărât cu colegele să mergem să cunoaştem proprietarul şi am dat peste o tânără familie. Doamna, pe nume Ioana Incze, era medicul veterinar. Ne-am prezentat, i-am spus cine suntem şi că am fi interesate de o colaborare pentru ajutorarea animăluţelor cu care lucrăm. Întâlnirea a decurs ok, deşi cu oareşce greutate în a găsi din prima o cale de comunicare. Aflasem că tânăra doamnă nu practicase decât ca farmacist şi am întrebat-o dacă ar fi de acord să lucreze cu medicii noştri de la Cluj, specialişti cu ani vechime şi practică serioasă, pentru a mai deprinde una-alta în ale meseriei. Dar a refuzat, spunându-ne "eu ştiu ce ştiu". Ok. Noi nu aveam să ştim ce anume. Nu la vremea aceea. Urma să încheiem un contract de colaborare, pe care eu i l-am trimis pe e-mail, iar dânsa să vină cu completări. Dar acest lucru nu s-a mai întâmplat, nici contractul nu l-am mai semnat. Colega mea, Eva, urma să ducă a doua zi o căţeluşă gestantă la sterilizare, dar doctoriţa ne-a amânat cu programarea. Între timp căţeluşa a născut, iar oamenii de la blocuri care aveau grijă de ea, i-au aruncat toţi puii. Degeaba am încercat noi să-i rugăm să-i lase măcar unul, nici nu au vrut să audă.

Ei bine, a trecut faza cu căţeluşa, a venit alta, cu o pisicuţă, de data asta. O pisicuţă superbă, crescută în casă, cuminte şi răsfăţată. Colega mea a dus-o la cabinet şi a lăsat-o în grija doctoriţei. Pisicuţa nu s-a opus nici o clipă şi s-a lăsat cu toată încrederea pe mâna oamenilor. După câteva ore, colega a mers după ea, achitând suma cerută. (N-a primit chitanţă, factură, nimic). După 3 zile însă, operaţia s-a infectat, iar colega mea a dus-o înapoi. A trebuit să fie deschisă din nou pentru că era plină cu puroi. Tânăra doctoriţă-farmacistă i-a reproşat colegei mele că nu a avut grijă de ea şi din cauza ei s-a infectat operaţia. Colega şi-a însuşit critica, doar că era foarte intrigată cum de, din zeci de animale operate ce i-au trecut prin mână, nici una nu a mai păţit aşa ceva. A urmat o altă cusătură care, după câteva zile s-a deschis. De data asta colega mea nu a mai vrut să o ducă înapoi la doctoriţă şi a îmbrăcat pisicuţa ca să prevină lingerea locului. Toată tărăşenia asta a costat peste 100 ron la final. În timp operaţia s-a lipit.

După acest episod, pisica a luat serios în greutate. Creştea văzând cu ochii, iar noi am pus acest fapt pe seama sterilizării. Multe animale se îngraşă după această intervenţie. Doar că, supriza a venit în urmă cu câteva zile: pisica sterilizată a născut 4 pui!!! Nu trebuie să vă mai detaliez şocul nostru, al tuturor, la aflarea veştii. Colega mea, care e foarte calmă de felul ei, nu se ceartă, este mai mult împăciutoare şi foarte iertătoare,  de data asta era toată un sac de nervi. A sunat-o pe doctoriţă şi a întrebat-o cum e posibil acest lucru? Ce sterilizare i-a făcut ea pisicuţei dacă aceasta a fătat? Doctoriţa s-a arătat foarte indignată, din nou i-a reproşat colegei mele că nu a îngrijit pisica şi în final a fost de acord să-i returneze suma achitată pentru operaţie.
Ca să înţelegem şi noi misterul, am cerut lămuriri profesionale din partea altui veterinar, de la Cluj, cu care colaborăm noi. "E clar", ne-a spus domnişoara medic, "a deschis-o şi a închis-o la loc". Indignarea noastră nu-şi găseşte cuvinte. Adică tu, ca medic, operezi cu scopul de a steriliza, te blochezi, nu ştii ce şi unde să tai, aşa că cel mai bine coşi la loc, dar omului îi spui că totul e ok şi îl şi taxezi ca pentru o intervenţie completă. Aici vocabularul românesc mi se pare prea limitat pentru ca să mai scriu ceva.

Acum vă întreb pe dvs: CE E DE FĂCUT?
Pe de o parte, ca repezentanţi ai unei asociaţii pentru protecţia animalelor ar trebui să avertizăm posesorii de animale asupra lipsei de profesionalism a acestei veterinare. Oameni buni nu vă daţi pe mâna ei animalele iubite!!! Toţi cei ce am absolvit o facultate ştim că cele învăţate pe băncile şcolii reprezintă doar 20-30% din bagajul de cunoştinţe profesionale, în lipsa practicii. Pe de altă parte, această persoană este o tânără mamă de copil mic, care şi-a investit poate toţi banii în deschiderea unui cabinet. O astfel de reclamaţie i-ar putea aduce mari prejudicii. Ce e de făcut???

vineri, 19 martie 2010

Am aflat ceva fain

Ieri, în timp ce curăţam prin curte, am observat o femeie în jur de 30 şi ceva de ani că se tot uita prin curtea noastră şi pe alee. Am crezut că venise la dispensar, dar am observat că nu intra acolo, ci cerceta în jur. Am întrebat-o dacă caută ceva, mi-a răspuns "da", după care a avut un moment de pauză, apoi şi-a dat drumul:
- "Ciobănel e al dumneavoastră?", mă întreabă ea
- Poftim? , am replicat eu nedumerită
- Ciobănel, a repetat ea, apoi a ridicat mâna şi a indicat-o pe Murdărici
- Aaa, stă aici, da, însă vine şi pleacă. Nu stă tot timpul, i-am spus eu. De ce?
- Păi că vine şi la noi, îmi spune ea. Noi avem un căţel, dar fiindcă stăm la bloc, îl ţinem în curtea unei femei şi o plătim pentru asta. În fiecare zi însă îl scoatem la plimbare, iar Ciobănel mereu vine cu noi. Acum nu l-am mai văzut de câteva zile şi am crezut că a păţit ceva. Am pornit să-l caut.

Nu vă spun ce m-au uns la suflet vorbele ei. Am intuit noi că Murdărici mai are un loc unde merge regulat şi alţi prieteni, iar acum această bănuială mi-a fost confirmată. Femeia respectivă părea să o îndrăgească cu adevărat. Când i-am spus că e fetiţă, că a fost sterilizată de noi, tare s-a mirat. 

- Noi credeam că e băiat. De aceea îi spuneam Ciobănel. Da' să ştiţi că multă lume îl cunoşte şi îl iubeşte. Este un câine foarte cunoscut.
- Mă bucur să aud asta. Este şi foarte prietenoasă. Eu am scris o poveste despre ea, i-am mărturisit eu.
- Vai, şi eu, spune femeia. Doar că nu am ştiut unde să o trimit. Da' lasă că o să v-o aduc să o citiţi.

Apoi am povestit despre cum a adoptat cei 4 pui, în urmă cu fix un an. La care ea îmi spune:
- Eu am văzut scena când au fost aruncaţi acei pui. Un om i-a adus şi i-a lăsat în centrala termică părăsită de lângă blocul nostru. Erau tare mici. Iar Ciobănel a mers imediat la ei.

Uau, atunci mi-am dat seama sau mi-am întărit convingerea că Murdărici este într-adevăr un câine deosebit. La noi nu ia adus decât când erau deja nişte căţelandri. Înseamnă că acolo, în zona centralei termice, i-a crescut şi i-a educat. Apoi, când au devenit mai măricei, i-a scos "în lume" şi a venit cu ei la noi, să ni prezinte. 
Aşa arătau puii cînd au venit prima dată la noi (prima poza)
Murdărici stătea mai tot timpul alături de ei, în faţa dispensarului, păzindu-i ca o mamă adevărată, chiar şi după ce au crescut. Deşi ea nu apucase nicioadată să aibă proprii ei pui, mă întreb totuşi de unde atunci această "dibăcie" de a-i îngriji şi educa. Să fie vorba de instinctul matern?

Femeia era atât de bucuroasă că poate să discute toate aceste lucruri, pe care credea că doar familia ei le ştia. Aceeaşi bucurie am simţit-o şi eu. E impresionant să observi cum unii oameni au deschidere spre animale şi răbdare să le descopere, să le studieze comportamentul. Nici o clipă aceşti oameni nu au sentimentul superiorităţii faţă de aceste minunate creaturi, ci sunt recunoscători pentru existenţa lor alături de noi şi le recunosc inteligenţa.

În tot acest timp, Murdărici stătea pe alee, în faţa dispensarului medical şi se uita la noi. Dădea din coadă fericită, înţelegând parcă tot ce spuneam noi.

Când am revenit la subiectul puilor, i-am spus celeilalte prietene a lui Murdărici că, din păcate, doar 2 au mai rămas. I-am spus cum "i-am botezat" noi: Fetiţa, Frumuşelul, Şchiopăţel şi Roşcăţica. Viaţa grea a străzii a făcut selecţia naturală. Doar cei doi din urmă mai sunt în viaţă. Din păcate cel care era atât de asemănător cu un labrador, a dispărut de vreo 3 săptămâni. Spre uimirea nostră, Şchipăţel părea să fie cel mai slab, era o vreme când, rănit fiind tare la o lăbuţă, toţi fraţii lui îl băteau, inclusiv Murdărici. Soţul meu îmi explica atunci că aşa este între animale, elementul cel mai slab este eliminat. Noi nu i-am lăsat să-l elimine, îi opream de fiecare dată, iar "răsplata", dacă o pot numi aşa a fost că, dintre toţi 4, Schiopăţel este singurul care s-a apropiat de noi şi s-a lăsat atins. Acum mă urmăreşte peste tot unde merg, cerşeşte mângâieli, pe când surioara sa, Roşcăţica, vine şi ea, se bucură la vederea noastră, aşteaptă porţia zilnică de mâncare, dar nu se apropie prea mult de noi. 
Ei sunt copiii noştri de suflet, acele fiinţe care, oridecâte ori ne apar în cale, ne luminează ziua. Îmi pare rău că nu am loc şi pentru ei în micuţa noastră curte. Dacă aş fi avut o suprafaţă mai mare şi posibilitatea ridicării unor ţarcuri, i-aş fi luat imediat. Aşa însă, curtea e foarte mică, iar Murdărici şi Buliţă nu acceptă alţi patrupezi înauntru, decât cei ce au fost aici înaintea lor. E foarte interesant că, deşi Murdărici îi iubeşte şi i-a crescut, în momentul în care le dau drumul în curte, sare la ei şi îi muşcă, iar ei fug imediat afară. E clar că îşi păzeşte teritoriul, deşi nici ea nu stă mereu aici. 
Oricum, în zilele în care Murdărici pleacă, ei o urmează credincioşi şi supuşi, apoi se întorc în acelaşi grup.

Asta e continuarea poveştii lui Murdărici. Dacă o recunoaşteţi pe stradă, să o chemaţi, să-i vorbiţi pe un ton prietenos şi veţi vedea că începe prin a-şi coborâ capul în pământ, apoi dă din codiţă, iar dacă acceptă să fie atinsă, se lasă imediat pe spate. Unii însă se tem de apariţia ei, e un câine mare ca dimensiune, şi bască îi mai place să joace teatru. Cum? Latră către oameni, merge spre ei, apoi se întoarce brusc şi îi lasă în pace. Mutrişoara ei râde şi parcă ar spune: "na, nici ăsta nu ştie de glumă". Din păcate văd oameni care aruncă cu pietre după ea sau o numesc "cîine periculos, rău" pt faptul că fuge după biciclete şi omoară pisici, făr să ştie că toţi câinii fac acest lucru, mai ales cei crescuţi pe stradă. E însă de remarcat că, la începutul instalării ei la noi, fugărea pisicile din vecini. Apoi, disperată la gândul că o să le prindă şi o să le omoare, am rugat-o să le lase în pace că şi ele trăiesc aici. De atunci, credeţi-mă că nici măcar nu le mai bagă în seamă. Este deosebit de receptivă şi inteligentă.
Tot mai demult, a apărut într-o zi la poartă cu un alt câine mare, un ciobănesc speldid cu ochi de culoare maro deschis. S-a oprit la poartă când m-a văzut, cu noul ei prieten lângă ea, şi mă priveau amândoi atenţi la reacţia mea. Din păcate vecinele erau afară şi le trimiteau priviri specifice. Dar cei doi patrupezi aveau ochi doar pt mine. Mi-am dat seama imediat că Murdărici de fapt vroia să-mi prezinte noul ei prieten, iar acesta aştepta aprobarea mea. M-am dus la poartă, i-am mângâiat pe amândoi, erau fericiţi, dădeau din cozi, apoi i-am spus lui Murdărici că nu pot să-l primesc şi pe prietenul ei că nu mai am loc. Credeţi-mă că privirea li s-a schimbat imediat. Am recunoscut dezamăgirea în ochişorii lor, dar fără să mai insiste, s-au îndepărtat amândoi de la portiţă şi au plecat. De atunci nu l-a mai adus pe prietenul ei. Şi acum mi-a rămas foarte proaspătă în minte privirea lor. Atunci mi-a venit să plâng, dar nu am putut că eram privită de ochi nu tocmai binevoitori. I-am înţeles atât de bine şi am perceput rugămintea lor. Dar nu am putut să-i ajut. Ei, acest gen de frustrări sunt foarte greu de gestionat când ai ales să ajuţi animalele.
A, şi să nu uit, Murdărici este acelaşi câine despre care mama tinerei vecine, cea cu fetiţa, (angajaţă ca şef serviciu în cadrul Primăriei) spusese, într-o reclamaţie verbală, furnizată via telefon, Poliţiei Comunitare că ar fi "atacat-o într-o zi când venea la fiica ei". Asta a fost şi prima reclamaţie din lungul şir care a urmat. Doar că nimeni a fost interesat să probeze cele reclamate, nici măcar să ceară un certificat medico-legal care să ateste "atacul", în schimb au pornit atacul la adresa mea. Toate prin clasicul şi mult uzatul trafic de influenţă. Până m-am prins şi am început să ripostez şi eu. Şi pe urmă am aflat că poliţiştii comunitari au fost zdravăn bruftuluiţi în cadru oficial. Măi să fie. 

În loc de notă: Când noua (pt mine) prietenă a lui Murdărici s-a oprit la noi la poartă şi a început cu "Ciobănel a al dvs?" cine credeţi că şi-a scos nasul prin crăpătura uşii, ascultând curioasă ce se petrece? Numeni alta decât cealaltă vecină, de sub noi, cea care drăcuieşte orice fiinţă vie, dar care este o doamnă în viziunea ei. Bag mâna-n foc că ea spera/credea că va urma o reclamaţie la adresa câinelui şi aştepta momentul să se bage şi ea tare pe felie. Când a auzit însă că era fix invers, pur si simplu a trântit uşa nervoasă (decepţionată). Încă o mai văd/aud de pe geam cum continuă prin vecini cu instigările la adresa mea, fără să ştie că acest lucru se pedepseşte prin lege.  Ea nu ştie că 2 dintre vecinele la care a apelat să le atragă alături de ea, au venit să-mi spună că le-a cerut semnături, adăugând "vai, dar rea poate fi femeia asta. Dacă aţi fi auzit-o cum vorbea..."
Ei, aici merge bine un "Cine seamănă vânt culege furtună".

joi, 18 martie 2010

Am facut-o şi pe asta

I-am pus lui Buliţă o zgardă antilătrat. Ca o paranteză aş vrea să spun că la noi, pe toate site-urile de specialitate pe care am căutat, o zgardă de felul ăsta începe de pe 300 şi se termină undeva după 800 ron. Nu găseşti în pet-shop-uri pt. că, la preţurile astea, nu sunt doritori. Noroc cu prietenii. 
Lucian, prietenul nostru bun, actualmente medic veterinar în Irlanda, s-a oferit să-mi trimită una. E cea din poza de mai jos, care a fost achiziţionată la remarcabilul preţ de 30 ron, convertiţi din Lire. Era să pic când am văzut ce diferenţe de preţ, de parcă la noi ar creşte banii în copaci.

Zgarda funcţionează pe bază de impulsuri electrice transmise prin 2 electrozi ce se dispun la gâtul câinelui. Când acesta scoate primul lătrat, aparatul îl avertizează prima dată printr-un ţiuit ascuţit, detectabil şi pentru urechea umană. Dacă câinele se încumetă să mai scoată încă un sunet, vine impulsul electric, care creşte în intensitate, gradual cu sunetele scoase de câine. 
Ei bine, l-am cadorisit pe scumpul nostru câine de pază, Buliţă, cu o astfel de ..., vă las pe dvs să o denumiţi. Sărăcuţul de el la început a fost atât de trist, nu înţelegea ce i se întâmplă. Dar nu s-a opus, este atât de docil, ne lasă să-i facem ce vrem noi. Ne iubeşte prin toţi porii, dar numai pe noi. Cu străinii e al draq rău. Un adevărat câine de pază, câinele ideal, de fapt, aşa cum a fost denumit de un domn colonel în rezervă. 

Arăta atât de spăşit după primele impulsuri şi parcă ne întreba, da' eu cu ce v-am greşit oameni buni? Nouă cu nimic, chiar cu nimic, eşti o bucurie pentru noi, doar că unii oameni nu cunosc comportamentul animalelor, nici măcar nu îi interesează să-l desluşească, aşa că ...

Ei bine, după câteva zile de purtat noua zgardă, am crezut că am rezolvat problema lătratului lui Buliţă. Am uitat să spun că am mai vorbit şi cu un dresor specializat şi mi-a zis că la vârsta lui e greu, aproape imposibil,  să-l dezobişnuieşti să mai latre după maşini. I-am spus că dacă sunt lângă el e cuminte, nu mai latră, dar când e singur în curte... Pentru el maşinile sunt responsabile de o mare traumă pe care a suferit-o şi ar vrea să le sfâşie roţile. 

Duminică însă a apărut o nouă/veche problemă: fetiţa vecinilor. Am mai scris despre ea, cât de mult iubeşte animalele şi cât a încercat să aibă şi ea câinele ei, dar părinţii l-au făcut pierdut pe şosea, iar noi l-am găsit lipit pe asfalt. Fetiţei i s-a spus că a fugit de acasă. S-a obişnuit ea cu gândul ăsta, dar nu şi cu lipsa unui animal din casă (cu 4 lăbuţe, că din cele cu 2 are), aşa că face ce face şi tot prin preajma câinilor se învârte. Acum şi-a găsit noi prieteni în nişte copii ce s-au mutat recent în curtea de lângă ei, copilaşi ce au un căţel pufos, tot luat de pe stradă. Pt că fetiţa este foarte energică şi se plictiseşte pt că nu se ocupă nimeni de ea, zilnic îi cheamă pe copii la ea în curte, târâind căţelul după ea. Dar nu oricum, ci fâlfâindu-l înainte, de câteva ori, pe la poarta noastră, însoţit de ţipete şi urlete care îl înnebunesc pe Buliţă. Pe lângă faptul că bietul căţel e şi el mascul, e şi nou prin zonă, deci un rival puternic pt ai mei patrupezi, iar copiii neştiutori îl hâţâne, de duminică începând, zilnic pe la poarta noastră. Fetiţa vecinilor o face intenţionat, pt a atrage atenţia asupra ei, de fapt asupra a tot ce face. Doreşte să fie mereu în centrul atenţiei, să domine, că aşa a fost învăţată. "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră" - pare să fie modelul după care se ghidează vecinii mei, de la cel mai mic la cel mai mare. 
Na, şi să revin la oile, pardon la câinii noştri... duminică Buliţă părea că vrea să rupă gardul . Şi nu cred că nu ar putea dacă mai este adus în starea aceea. Nu i-a mai păsat de ţiuitul ameninţător, nici de impulsurile electrice în urcare, de la gâtul lui. La fiecare fâlfâit prin faţa porţii a bietului câine tras de copii, Buliţă lătra ca un apucat. A trebuit din nou să cobor şi să-l aduc sus, să-l leg  în faţa uşii de la intrare. E singurul loc mai izolat unde-l pot ţine ca să nu fie victima copiilor unor părinţi iresponsabili. A, uitasem să menţionez că mama fetiţei era şi ea afară, împreună cu vecina de sub mine, care drăcuieşte orice vietate ce-i iasă în cale (dar ea e doamnă, în viziunea ei) şi râdeau de numai puteau când îi vedeau pe copii târşâind bietul câine prin faţa porţii noastre. De data asta nici nu păreau deranjate de lătraturile disperate ale lui Buliţă, din contră, le făcea o deosebită plăcere să vadă cât e de chinuit. 

Luni, când m-am uitat la zgarda antilătrat, mi-am dat seama că deja se terminase bateria. De atunci, programul zilnic continuă, începând de la orele 15-16. Ieri îl scăpaseră din lesă pe căţel şi cele două fetiţe s-au înarmat cu mături, fugărindu-l şi ţipând ca apucatele, de jur împrejurul clădilor. Un bărbat ce aştepta în faţa cabinetelor medicale le-a spus să se potelească, dar isteaţa vecinilor i-a replicat dur: "nu putem că a turbat câinele şi trebuie să-l prindem". A ieşit şi soţul meu afară, să vadă de ce urlă copiii în halul acela. Ce credeţi că a primit de la un copil de 8 ani, conform educaţiei primite..."ce te uiţi bă aşa?". Apoi am ieşit şi eu şi, din  poartă le-am spus să nu mai fugărească câinele cu măturile că mai rău îl sperie. La nici o secundă după ce am terminat de zis ceva, mama fetiţei şi-a şi făcut apariţia, chemându-şi creaţia în curte. Chiar am observat, în cazul în care oameni străini sau bătrânul vecin de sub ei îi fac observaţie fetiţei pt comportamentul ei, nici nu scoate capul pe fereastră. Dacă cumva eu îi adresez vreun cuvânt, chiar şi doar o simplă discuţie pe tema animalelor, imediat iese şi comentează. Iar tatăl, în loc de bună seara, când vine acasă, îmi aruncă de la poară un "handicapată".
 Ei, a lor să fie dreptatea. Dar tare mi-e că o lungă şi grea suf..., ăsta, surpriză îi va aştepta de la rodul educaţiei lor. Copiii nu au nici o vină că se comportă cum se comportă, ei sunt oglinda părinţilor.

   Hegemonie dom'le, acasă, pe stradă, cu prietenii, la şcoală, peste tot!!!

P.S. În urmă cu câteva momente am auzit lătrat diperat de căţel. Cei care au câini ştiu cum sună ăsta.  Când am ieşit să văd despre ce e vorba, i-am vazut pe cei 3 copii din vecini, în curtea fetiţei, cum au legat catelul de gard, au luat toţi câte o mătură în mâini şi au început să dea în căţel. Vă daţi seama că am reacţionat imediat. Am ieşit şi le-am spus să înceteze imediat, ei au răspuns că doar se joacă, iar bietul căţel era ghemuit tot, tremurând. Le-am explicat că pentru el nu era o joacă din moment ce tremura tot. Apoi a ieşit, întâmplător mama copiilor, am rugat-o şi pe ea să le explice să nu mai chinuie căţelul, ea a ripostat că îşi cunoaşte copilul, copiii au sărit că ei doar se jucau, bla, bla, bla. Până la urmă am rămas doar cu copiii, inclusiv cu fetiţa din vecini (care mereu se uita la geam, să vadă dacă nu cumva o vede mama ei că vorbeşte cu mine) şi le-am explicat cum trebuie să aibă grijă de un câine, că un animal înseamnă o responsabilitate, nu o jucărie s.a.m.d. Copiii au fost ochi şi urechi, până la urmă mi-au spus că nu au bani de lesă, de aceea câinele e tot liber pe aici, că nu e nici vaccinat, nici deparazitat. Le-am dus o lesă de la ai mei şi le-am spus că o să-i ajut eu cu tratamentele, ei doar să aibă grijă de el. Sper să fie ok. Nu am putut însă să nu observ că, iniţial, copiii erau foarte speriaţi la vederea mea, sunt sigură că fetiţa vecinilor le-a virat povestea cum că noi am fi bau-bau-l, străzii, iar când le-am vorbit frumos şi le-am dus lesa, au făcut ochii mari de tot. Ce ţi-e şi cu părinţii ăştia!  

luni, 15 martie 2010

Incursiune în pasiunea mea de-o viaţă

Uneori ne place să dăm timpul înapoi şi să ajungem, pe calea amintirilor, în perioadele cele mai frumoase ale vieţii noastre. Da, am avut o copilărie foarte fericită, iar pentru acest lucru trebuie să mulţumesc părinţilor mei. Indiferent de greutăţile epocii comuniste, nici eu şi nici sora mea nu am simţit acest lucru. Am fost nişte copii fericiţi. Încă de mică aveam spiritul matern foarte puternic dezvoltat. Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama de acest lucru, pe atunci nu ştiam de ce îmi plăcea atât de mult să am grijă de copiii mai mici decât mine şi mă simţeam foarte resposabilă din momentul în care mi se lăsau pe mână. Având o bunică învăţătoare, văduvă, cu o casă mare, părinţii ne lăsau în fiecare vacanţă la ea. Acolo venea şi verişoara mea, din Cluj, mai târziu  cu prietenele ei şi o mulţime de alţi copii din zona străzii Salinelor. Bunica ne lăsa libere, ne lăsa să cercetăm, să descoperim, iar seara îi povesteam toate noutăţile şi impresiile de peste zi, iar ea ne introducea în lumea fascinantă a basmelor. Vacanţele de vară erau cele mai frumoase, fiind şi cele mai lungi, dar şi pline de animăluţele noastre preferate. Oridecâte ori găseam câte un căţeluş abandonat sau pierdut ori o pisicuţă, îi aduceam acasă. Prima dată îi ascundeam, ca nu cumva să ne refuze bunica, apoi, încet, încet, îi scoteam "la lumină", iar bunica şi tata încercau să le ajute. Din păcate, pe vremea aceea, nu se punea atâta bază pe un animal de companie, lumea nu ştia multe despre tratamentele care trebuie făcute unui căţel sau unei pisici, despre deparazitări sau vaccinări, şi nimic despre bolile animalelor tinere sau adulte. Aşa că, nu de puţine ori, animăluţele salvate de noi ne părăseau prea timpuriu, iar eu simţeam că ceva în mine se rupe odată cu dispariţia fiecărui animăluţ pe care îl îngrijisem cu atâta dragoste. Şi credeţi-mă că dragostea de copil nu se compară cu cea a unui adult, este mult mai pură, mai sinceră, nu cunoaşte limitele pe care adulţii le trasează singuri. De atunci, de pe la 3 anişori (asta e vârsta de la care am început să păstrez amintiri), am simţit ceva deosebit că se naşte în sufletul meu. Acum însă îmi dau seama că de fapt nu se năştea, ci era deja acolo, constituind "bagajul" cu care am venit pe această lume. Mulţi copii iubesc animalele când sunt mici, dar educaţia, lipsa de interes a părinţilor pentru dezvoltarea laturii afective a copiilor sau temerea exagerată că un animal este o sursă de boli pentru copil, toate acestea fac să se estompeze multe din însuşirile native cu care copiii sunt înzestraţi.
Şi eu am iubit de mică animalele, dar şi copiii. Mă simţeam în largul meu la grădiniţă şi mereu îmi găseam un copilaş "de suflet" căruia să-i port de grijă, chiar dacă şi eu eram doar o mogâldeaţă. Am avut foarte puternic dezvoltat spiritul de "bine-rău" (acum nu ştiu dacă a fost un lucru benefic) şi nu am făcut boacăne aşa cum făceau copiii. Mai mult, le atrăgeam atenţia şi celorlalţi că nu e bine ce fac. Mereu am fost "mămica de suflet".
Dorinţa mea a fost să devin medic veterinar, pentru a învăţa cum să îngrijesc animalele şi să nu mai moară. Însă, pe vremea aceea, după absolvirea facultăţii primeai repartizare în la ţară şi erai obligat să-ţi preiei postul. Fiind o fire mai firavă, părinţii mei nu mă vedeau în stare să fac o astfel de muncă. Şi acum ţin minte cum tata încerca să mă descurajeze, spunându-mi că medicina veterinară nu înseamnă doar câini şi pisici, ci şi vaci, porci, cai, iar un medic trebuie să-şi vâre mâna până la cot în fundul vacii. "Te vezi tu făcând una ca asta?". 
Nu am ajuns medic veterinar, dar am ajuns să fac doar ceea ce mi-a plăcut. Şi nu doar legat de animale, ci şi de copii, de scris, de lb engleză. Viaţa a fost foarte darnică cu mine şi mi-a îndeplinit toate dorinţele, purtându-mă în locuri în care am putut să mă folosesc de pasiuni pentru a-mi câştiga existenţa. Facultatea am facut-o fără să mă gândeasc o clipă că m-ar atrage aşa ceva (Viticultura), apoi i-am descoperit frumuseţea în cadrul orelor de Oenologie. Mi-aş fi dorit să pot deveni oenolog (degustător de vinuri), dar pt asta nu a fost suficientă doar facultatea. Diploma mi-a folosit mai mult pentru a clădi pe ea studiile post-universitare care au urmat în domeniul managementului turismului. Şi simt că într-o zi, toate diplomele şi brevetele de director de hotel & agenţie turistică îmi vor ajuta la construirea visului meu. Iar acest vis va îngloba cele mai vechi "pasiuni" ale mele: copiii & animalele. Mi se pare ciudat să spun "pasiuni", pentru că ceea ce simt eu depăşeşte cu mult graniţa pasiunii. Pasiunea e trecătoare, e o ocupaţie de timp liber, ceea ce nu e cazul meu.
Venind pe această lume cu deschidere faţă de copii şi animale, simt foarte intens asemănarea dintre aceste fiinţe, legătura pronunţată dintre ele şi de aceea mi-am propus să încerc să ajut şi alţi oameni să se deschidă, atât vizavi de comportamentul copiilor, cât şi de cel al animalelor. Dacă aş găsi Peştişorul de Aur, l-aş ruga să-mi dea putere să înţeleg glasul necuvântătoarelor, să pot, printr-o singură atingere în zona inimii,  debloca iubirea din sufletul adulţilor, să realizez/întreţin cu succes proiectul visurilor mele
Am reuşit să ajung destul de departe în tematica animalelor fără stăpân din ţara noastră, iar de aici nu mai e cale de întors. Recunosc că e greu, nu că nu m-aş fi aşteptat la asta, cunosc multă suferinţă, lacrimi de deznădejde, dar şi foarte multă mâhnire din partea semenilor mei, nepăsători, iresponsabili, egoişti şi cruzi. Nu mai trebuie să mă întreb de ce oare iubesc copiii şi animalele, pentru că am găsit de mult răspunsul: ei reprezintă iubirea în formă pură, fără ascunzişuri, fără făţărnicii, fără încercări disperate de a părea mai buni decât sunt în realitate. Ei sunt goi de orice "haină" uzată de cei adulţi, nefericiţi, ignoranţi şi trişti. Ei reprezintă bucuria de a trăi. Iar adulţii care nu şi-au închis copilul din ei, încă mai au şanse la fericire

Din aceste motive am început acest blog si nu mă interesează "ocupaţia" de blogger, clasamente, concursuri, aşteptări materiale sau alde d-astea. Blogul meu e un loc în care împart ceva preţios din sufletul meu, chiar dacă uneori sunt lucruri dure, grele, dar adevărul trebuie spus aşa cum e. Aşa cum am scris şi în prezentare: "acest blog le este dedicat prietenilor mei de-o viaţă. Dacă nu iubiţi animalele cu suflet de copil, nu pierdeţi timpul citind acest blog. Cei ce împărtăşesc aceste sentimentele sunt binecuvântaţi şi pot să se considere cu adevărat fericiţi".

Nu vă mai obosiţi să încercaţi a-mi arăta că ceea ce simt & fac eu vizavi de animale este greşit şi că aş leza drepturile vreunei fiinţe superioare. S-ar putea ca, pe lumea asta, o altă fiinţă  să se considere superioară vouă şi să declare, la un moment dat, că o deranjaţi prin zgomotul care îl produceţi, prin mirosul pe care îl lăsaţi în urmă, prin felul dvs natural de a vă comporta. Şi va începe să propage idei care să instige la stârpirea voastră, ca fiinţă inferioară. Au mai fost cazuri în istorie, nimeni nu ne poate asigura că nu se vor repeta.  Mai ales acum că Vaticanul a recunoscut autenticitatea OZN-urilor şi implicit existenţa unor civilizaţii extraterestre.
Nimeni nu e mai presus decât nimeni, iar ca să folosesc un citat ce mi-a plăcut foarte mult într-o carte semnată cu pseudonimul de autor, Jan van Helsing: "animalele sunt fraţii noştri mai mici" - idee pe care am regăsit-o şi în bibliografia Sfântului Francisc de Assisi, iar eu mă consider sora lor mai mare, ce are menirea de a-i ajuta.

Fotografia secolului

Fara discutie ar putea fi numita fotografia secolului – o scena fantastica, din aceasta lume brutala. Textul tradus din spaniola:
    "Nu a pierit inca omenirea. Este fotografia zilei, lunii, anului sau a secolului. Poza a aparut intr-un cotidian din India, cu textul atasat:
    ”Doar un sarac poate fi atat de marinimos. Ce pacat ca omul nu este intotdeauna asa.” 
 
 
No comments

duminică, 14 martie 2010

Pentru că nu putem rămâne indiferenţi la indiferenţa altora

Ieri am fost "pe teren" toată ziulica. Am început prin "căutatul după căţele" în diverse zone, de data asta beneficiind din plin de sprijinul unor noi tineri voluntari. Le mulţumim pentru ajutor!

Chiar dacă domnişoara Adina, medic veterinar, a venit cu ustensilele de rigoare după ea, din Cluj, nu a fost nevoie să le folosească pentru că am beneficiat de ajutorul vecinilor pentru a prinde prima căţeluşă.
eu studiam "sculele" profi ce mi s-au dat în grijă

După ce d-ra doctor a tranchilizat căţeluşa, am pornit după altele, dar nu am mai reuşit să prindem nici una. Nu e uşor defel. Parcă simt intenţia noastră şi fug cât le ţin lăbuţele sau se ascund în locuri neacesibile omului. În schimb, la "sediu", ne aşteptau deja alte patrupede feminine aduse de diverse persoane. Când să închidem poarta, am observat o căţeluşă neagră de a cărei prezenţă nimeni nu ştia nimic. Stătea ghemuită lângă perete şi tremura de frică. Colega mea, Clara, s-a apropiat de ea, însă căţeluşa era extrem de speriată şi a dat să o muşte. Cu ajutorul unuia dintre voluntari a reuşit să o imobilizeze cu o pătură, apoi i-au pus o botniţă şi au dus-o în "cabinet".
Noroc cu noul voluntar, Bratu, că a fost acolo, mare şi cu muşchi. La cât era de speriată biata căţeluşă, tot drumul până în clădire a făcut pe ea şi pe pantalonii lui Bratu

Pe masa de operaţie ne-am dat seama că deja avea pui mari în burtică. Ne-am tot întrebat cum a putut cineva să o arunce de la casă, apoi am primit răspunsul... observase că va avea pui şi nu-i dorea. Cel mai uşor lucru a fost să ne-o arunce în curte. Cum spuneam şi în postarea anterioară, căţeluşa aceasta, ca multe altele, din indiferenţa stăpânului OM, a fost lăsată să se împerecheze, apoi ne-a pus-o nouă în cârcă, nepăsându-i ce se va întâmpla cu ea... DIN INDIFERENŢA/INCONŞTIENŢA OMULUI SE NASC ŞI MOR ANIMALE, DAR ŞI OAMENI.
Căţeluşa a fost sterilizată, iar puii nenăscuţi eutanasiaţi. Mi s-a rupt sufletul cât am stat lângă ea. După operaţie a făcut reacţie de la ketamină şi urla de mama focului. M-am aşezat în genunchi lângă ea, am mângâiat-o continuu şi i-am vorbit pe un ton liniştitor. Târziu s-a liniştit şi s-a ghemuit între picioarele mele, la fel ca Buliţă. Mă întreb ce a făcut căţeluşa asta ca să sufere în halul ăsta? Nu ştim ce se va alege de ea, pentru că foarte greu se dau câinii adulţi, noi suntem supra-aglomeraţi şi nimeni pe sfânta lume nu ne sprijină financiar. 
Un alt exemplu care pe mine m-a mâniat la culme este cel a unei căţeluşe cu doi pui, din curtea unei binecunoscute firme de construcţii din oraş. 
Când colegele mele i-au rugat să achite costurile sterilizărilor au spus că nu pot. Fetele au spus ok, nu-i nimic, vă rugăm atunci să ne ajutaţi cu materiale de construcţii pentru un ţarc. Răspunsul: "Nu putem că noi nu avem profit". Na lasă că a putut colega mea să scoată 6 milioane vechi de la bancă, banii ei personali, ca să plătească toate operaţiile şi vaccinurile de ieri. Ruşine să vă fie, domni patroni! Şi ca ei mulţi altii, ce se auto-denumesc OAMENI. 
O parte din fetiţele operate ieri

vineri, 12 martie 2010

Indiferenţa românilor în faţa animalelor naşte sau omoară

Am preluat acest post de pe blogul Victoriei din Arad, o altă persoană care şi-a asumat sacrificii personale pentru a salva animalele din mâna/indiferenţa celor care nu înţeleg, nu le pasă, sunt deranjaţi de ..., de propria lor inconştienţă, de fapt. 

O zi neagra pentru noi!

Azi in jurul orei 14 primim un telefon disperat, undeva in cartierul Micalaca din Arad au fost aruncati la ghena de gunoi 3 catei nou nascuti, plangeau disperati de foame. Doamna care ne-a sunat a spus ca nu ii poate lua deoarece mai are in casa animale. Repede s-a pregatit Cristina, a urcat in masina sa mearga sa ii ia, eu ma pregateam sa fiu dadaca lor. Nu a apucat sa ajunga la jumatatea drumului, cand suna telefonul si ne spune aceea doamna, cu disperare in glas, ca nu mai are rost sa mearga, pt.ca un nemernic care a mers sa arunce ceva la gunoi, i-a luat pe rand si efectiv le-a sucit gatul, a ajuns doamna la ei, dar de abia mai miscau, erau in agonie, plini de sange ,imi explica toata  oroarea la telefon. Cand ma gandesc ca toata viata lor a depins de 15 minute atat aveam sa ajungem la ei,dar nu pot sa nu condamn,aspru pe cei care cred ca le-a crutat viata, aruncandu-i de vii acolo, ca sa-i ia cineva, asta fac o gramada de oameni, inconstienti, care se mai si lauda ca ei nu pot sa omoare si le da o sansa de viata, se cred si sufletisti si generosi. Nu sunt in stare sa-si sterilizeze un singur animal, care il au, si ar scuti si strada de catei si catelusa mama de suferinte, ca sa nu mai vorbim la ce moarte groaznica supune aceste biete suflete nevinovate, care se nasc intr-o tara unde numai animalele din farfurie sunt agreate si cat de cat îngrijite.

joi, 4 martie 2010

Au animalele nevoie de avocat?

 Au animalele nevoie de avocat? Cu siguranţă, pentru că animalele din ţara noastră nu au nici un drept. Sunt considerate doar "făcătoare" de necazuri: gălăgie, murdărie, etc. Omul, această fiinţă superioară atât de plină de importanţa sa, nu mai are loc pentru a-şi extinde "imperiul nevoilor" sale şi împinge la margine tot ce îl încurcă, deranjează. Că e animal sau orice altă fiinţă pe care el o desconsideră de acolo de sus, de unde s-a autococoţat. Suntem atât de plini de noi, suntem atât de mulţumiţi de ceea ce vedem în oglindă, ne considerăm creaţia perfectă, dar în realitate suntem cei mai plini de defecte, iar mizeria pe care o împrăştiem cu nonşalanţă şi convingere, e atât de nocivă încât erodează tot în cale. 
Omule, opreşte-te din când în când şi priveşte-te în oglindă, "dezbrăcat" de această suficienţă a ta care te împiedică din evoluţie, te face să stagnezi. Recunoaşte-ţi neajunsurile, limitările, învaţă de la cei din jurul tău, în special de la animale, adevăratele sentimente, adevărata sinceritate, adevarata bunătate si Iubirea. Altfel vei ajunge un OM GOL, care strigă, strigă, strigă şi ... atât. Pustiul se va aşterne greu peste sufletul tău. 

Pentru cei ce iubesc cu adevărat animalele şi cred cu tărie că şi drepturile lor trebuie să se facă auzite:
 
"Casa de avocatura Coltuc doreste infiintarea institutiei “Avocatul Animalelor” in Romania. Pentru acest demers avem nevoie de dvs., mai précis de semnaturile dvs.

Va rog sa completati acest tabel:

1.Nume \Prenume \domiciliu \ CNP

Sunt de acord ,sub sanctiunea infractiunii de fals in declaratii, cu infiintarea institutiei “Avocatul Animalelor” in Romania.
Acest tabel se va trimite pe email: office@juridictv.ro
Pentru mai multe detalii vizitati: www.juridictv.ro

http://www.juridictv.ro/stiri/casa-de-avocatura-coltuc-strange-semnaturi-pentru-infiintarea-institutiei-avocatul-animalelor-in-romania
http://coltuc.ro/blog/avem-nevoie-de-100000-de-semnaturi-pentru-infiintarea-institutiei-avocatul-animalelor-in-romania.shtml

Postări populare