marți, 30 iunie 2009

Relaţia om-animal, ep. 4, Copiii

Duminică mi-am revăzut, după o pauză de 3 ani, scumpa mea verişoară alături de care am petrecut cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, copilăria. E trist cum viaţa ne desparte, ducându-ne în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, dar oricâţi kilometri s-ar afla între noi, amintirile despre casa bunicii şi despre animăluţele cu care ne jucam acolo sunt purtate cu noi, oriunde am fi.



Când aveam vreo 16 ani am avut un vis pe care nu-l voi uita nicioadată. Se făcea că verişoara mea cea mică a crescut, s-a măritat şi a avut copii. Şi acum ţin minte cum plângeam în vis. Când m-am trezit, m-am întrebat ce să fie oare? Oricum, Miana avea pe atunci doar 12 ani, deci nu se punea problema măritişului. Iar lacrimile mele amare??? În timp mi-am dat seama că visul simboliza de fapt sfârşitul copilăriei. Chipul verişoarei mele era legat de acea frumoasă perioadă din viaţă, iar "măritişul" ei însemna de fapt un sfârşit sau un început...adolescenţa.
Verişoara mea "cea mică" este acum, la 38 de ani, un respectat profesor universitar în Canada, la fel ca şi soţul ei, iar cei doi copii minunaţi ai lor mi-au încântat sufletul şi m-au umplut, prin prezenţa lor, de energie pozitivă.



De cum au intrat la noi în curte, copiii s-au ataşat imediat de câinii. Chiar şi după ce a început ploaia, Alexander, băieţelul în vârstă de 4 ani ai Mianei, nu a vrut să intre-n casă. Simţea că trebuie să stea alături de căţei, să-i descopere, să-i atingă şi să-i îmbrăţişeze. Julia, sora lui de 2 anişori, îl urma mereu, însă ceva mai temătoare pe alocuri. Nu a contat că în curte era pământul moale din cauza ploii, nu a contat că purta pantaloni albi, Alex se trântea pe jos după câini şi se lăsa cu nespusă plăcere atins de boticurile lor reci. Apoi venea în fugă la noi şi ne spunea că a fost pupat de cutare câine sau s-a împiedicat de cutare câine. La un moment dat mi-a spus că şi el îşi doreşte mult să aibă un câine acasă la el, în Canada, dar mama lui i-a spus că acest lucru va fi posibil doar când va avea 8 ani. A înţeles (mai apoi, văzându-l ce face cu căţeii am înţeles şi eu cât de bine gândit a fost acest răspuns)şi s-a conformat. Cu toate astea, la sfârşitul vizitei i-a spus soţului meu că vrea să ia cu el acasă unul dintre căţei. Flaviu fericit că ni se va mai goli casa de patrupezi i-a zis "foarte bine. Şi pe care anume vrei să-l iei?", la care Alex: "pe Freddy". Ei, aici s-a blocat Flaviu. Nu se aştepta ca tocmai pe odorul mamei să pună copilul ochii. A venit rândul meu să-l scot din impas şi i-am explicat super isteţului nepoţel canadian că Freddy şi Lucy nu pot fi daţi pentru că nu pot fi desparţiţi de mama lor, adică de mine, că ar plânge toată ziua. A făcut ochii mari, m-a studiat preţ de câteva clipe, apoi a renunţat la idee. Bănuiesc că se întreba cum adică eu sunt mama lui Freddy când el, de fapt, aflase că Lucy e mama lui. Dar a zis că oricum mai vrea să-i vadă înainte să plece acasă.





















Şi totuşi, cel mai solicitat a fost de departe Pătrunjel care, în final, s-a declarat învins pentru că pe Alex l-au ţinut mai mult "bateriile" decât pe el, chiar dacă Pătrunjel e mai numit în familia noastră "jucărie vie". În poza de mai jos se poate "citi" starea lui Pătruţ după câteva ore de zbenguială: "bă, mă leşi?"...



Murdărici, în schimb, a preferat siguranţa "apartamentului" său, pe tot parcursul vizitei mulţumindu-se să privească doar de pe "prag".




După plecarea musafirilor, Flaviu a conchis: "măi ce câini periculoşi avem".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare