duminică, 7 iunie 2009

relatia om - animal, ep. 1

Aud mulţi iubitori de animale declarând că ei iubesc animalele, dar nu şi oamenii, pentru că cei din urmă nu merită, sunt prea răi. Am citit o declaraţie de blog "Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât mai mult apreciez câinii" - ceea ce mi se pare mult mai ok, deşi pe undeva pare aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.
Să te retragi dintre oameni, înconjurându-te doar de prezenţa animalelor, mi se pare o neadaptare la viaţă, o renunţare la dreptul tău de fiinţă umană. Eu cred că rolul nostru trebuie să se desfăşoare aici, printre semenii noştri. Am convingerea că, pe mine, animalele din jurul meu mă ajută să înfăptuiesc mai bine acest rol, dar nu voi avea de gând niciodată să înclin balanţa mai mult în favoarea unora sau altora. Pe cât posibil voi căuta să păstrez un echilibru, pentru că sunt de părere că prin noi, iubitorii de animale deschişi faţă de omenire, se poate păstra normală relaţia dintre om şi animal.

Nu sunt de acord şi nu sunt genul care agrează demonstraţiile agresive în favoarea drepturilor animalelor, să te legi cu lanţuri sau să te dezbraci în public pentru a atrage atenţia asupra a ceea ce crezi. Înţeleg, respect şi iubesc animalele. Încerc să accept că nu toată lumea simte aceeaşi afinitate faţă de animale şi îmi voi îndrepta atenţia spre a face lumea să înţeleagă aceste fiinţe, pentru ca să nu să se mai teamă de ele, să nu le mai respingă. Am venit în această lume cu o cantitate impresionantă de afecţiune pentru animăluţe (şi nu doar pentru câini şi pisici)şi am de gând să o folosesc pentru a reuşi să schimb ceva. În primul rând percepţia vizavi de câini.

Am descoperit de curând de ce oamenii renunţă atât de uşor la câini, am înţeles în sfârşit ceea ce doar simţeam, dar nu reuşeam să văd de unde provine această percepţie distorsionată: în mod bizar, câinii sunt priviţi ca nişte animale fără valoare. Pentru români (dar bănuiesc că nu suntem singurii), doar animalele care se pot vinde, mânca sau folosi în diverse munci pe lângă gospodărie au valoare. Pisica e bună până prinde şoareci şi şobolani, dar dacă începe să mănânce orătăniile care doar omului i se cuvin pe drept sau dacă îmbătrâneşte şi nu mai are chef de muncă, poate fi ucisă fără remuşcări. În cazul câinelui, dacă nu e folosit la pază, la altceva nu ajută. Asta în ochii celor din tabara celor cu "ne" în faţă (pt cei ce nu ştiu ce e cu "ne"-ul ăsta, e de fapt opusul prietenilor animalelor, a celor care le înţeleg şi le respectă).
Percepţia de care vorbesc mi-a fost revelată în timpul unei conferinţe pe tema drepturilor animalelor, organizată anul trecut în CLuj, la USAMV, de către studenţii de la Drept. A fost prima întâlnire ge genul ăsta la care am participat. Mi-a părut foarte bine că există aşa ceva, dar am fost de-a dreptul întristată de descoperirea realităţii. Am dezagreat total scandalul încins între reprezentanţii asociaţiilor pentru protecţia animalelor şi cei ai primăriei, mai precis ai fostul serviciu de ecarisaj. Ce mi s-a părut strigător la cer însă a fost atitudinea medicului veterinar care conducea acest serviciu. Prelegerea sa a fost susţinută în ideea de a-i face pe cei prezenţi să înţeleagă că patrupezii comunitari sunt nişte răufăcători periculoşi, adevăraţii inamici Nb 1 ai omenirii, duşmanii care trebuie exterminaţi fără milă. Pentru exemplificare acestui lucru, doctoraşul a adunat în Power Point-ul său, doar exemple de cazuri negative, de genul: o haită de câini a ucis nişte oi, producând pagube proprietarului, o altă haită ieşea noaptea pe străzi şi reprezenta un real pericol pentru siguranţa cetăţenilor etc. La un moment dat mi-a făcut impresia că omul avea impresia că vorbeşte în faţa unui grup de pensionari, cărora orice le este spus de către cineva de la primărie, reprezintă "literă de lege". În timp ce vorbea, am pătruns adânc în privirea lui şi acolo, am descoperit adevărata sa problemă: fiind conducătorul acelui serviu din primărie, se confruntă zilnic cu reclamaţii din partea cetăţenilor deranjaţi de cîinii comunitari, iar factura sa umană nu era făcută pentru a rezista unui astfel de stres. Îi convenea de minune postura de şef de serviciu, dar stresul exercitat de problemele de acolo, îl măcina puternic. În loc să încerce să-şi rezolve problema, ceea ce ar fi însemnat să plece din acel serviciu, toată vinovăţia zbuciumului prin care trecea era pusă pe existenţa câinilor comunitari, sursa tuturor problemelor sale...în viziunea lui. Mai grav însă era că nu-şi dădea seama că el, medic veterinar, exprima în mod public şi deschis ura fată de animalele pe care, în mod normal, ar trebui să le protejeze, să le ajute. Sunt sigură că cei care aleg să urmeze medicina veterinară o fac pentru că, la acel moment, au simţit o afecţiune profundă pentru animale. Dar doctoraşuş cu pricina, de dragul unei funcţii, s-a dezis de tot ce crezuse el până atunci. Trist, nu?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare