vineri, 12 iunie 2009

Relaţia om-animal, ep. 2,

Bunica

După căsătorie, m-am mutat împreună cu soţul în casa bunicii lui. Când am cunoscut-o, părea o persoană foarte sociabilă, deschisă şi dornică de a avea oameni în jurul ei. După ce am adus-o pe Lucy cu noi a început să se plângă: "Doamne, de ar trăi bărbatu-mio să vadă în ce hal am ajuns, să trăiesc cu un câine în casă". La dorinţa noastră, a dezvoltat subiectul... "păi locul câinelui e afară, în lanţ. Nu cum faceţi voi că o ţineţi în casă şi mai dormiţi şi cu ea în pat. Aşa ceva la noi nu era posibil".
Cu timpul s-a obişnuit şi a început să o placă pe Lucy (mă rog, în felul ei). Faza simpatică era că nu putea să-i pronunţe numele (în vocabularul ei nu exista un astfel de cuvânt), aşa că făcând conexiune cu un nume auzit la viaţa ei, Lucy a devenit Ghiusi (pronunţat Dyusi).
După ce l-am adus şi pe Freddy, a fost de-a dreptul oripilată. Se uita la el cu o privire întunecată rău. Am surpins-o chiar lovindu-l cu bastonul, din senin,de mai multe ori, iar când o întrebam de ce l-a lovit, dădea din umeri şi atât. Ne-am dat seama că prin acest gest ea se elibera de resentimentele adunate pentru el. Cu Lucy nu avea treabă, dar Freddy era peste tot descris ca un cîine rău. În mintea ei, ea îl asocia pe Freddy cu un copil "rău", care toată ziua umblă de colo-colo, în loc să stea cuminte într-un loc. Norocul lui Freddy a fost că el se bucura atât de mult de libertatea de a avea o curte la dispoziţie şi de desele ieşiri, că ignora complet relele tratamente venite din partea bunicii. Mai mult decât atât, Freddy chiar se bucura când bunica venea acasă şi o întâmpina cu drag. Dar nici aceste atenţii drăgăstoase nu o înmuiau.
După câţiva ani însă, când prietenii noştri l-au adoptat pe unul din puii lui Freddy, bunica a cerut să-l ţină şi ea în braţe. Ştiam că o face doar de ochii lumii, ca să facă impresie prietenilor noştri, dar a fost destul de neobişnuit pentru ca să nu imortalizăm gestul:



Cînd însă au apărut Zguby&Pătrunjel, repulsia faţă de aceştia a făcut-o, în mod ciudat, să îl accepte şi să-l placă pe Freddy. Aşa că mi-am dat seama cum funcţiona ea vizavi de animalele din casa noastră: "ultimul venit devenea personajul negativ". Chiar dacă Zguby se ţine mereu coadă după ea, o conduce la magazin, la biserică sau în vecini - unde aşteaptă cuminte, la picioarele ei, până când îşi termină poveştile, bunica se încăpăţânează să respingă aceste dovezi de afecţiune.

Se uită cercetător când le dau de mâncare şi ţine mereu să îmi amintească că nepotul ei îi dă câinelui pâine înmuită în apă şi că acelaşi lucru ar trebui să-l fac şi eu.

De nenumărate ori povesteşte, cu o plăcere de neînţeles pt mine, cum tatăl ei, pe vremea când era ea mică, s-a supărat că pisica lor mânca puii de găină, aşa că într-o zi a băgat-o într-un sac şi a început să dea cu acesta de perete până când pisica a murit. Iar ea, copil fiind, urmărise întreaga scenă. Din felul în care povestea, reieşea clar că ea fusese convinsă că tatăl ei făcuse un lucru normal, pt că pedepsise pisica vinovată. Eu ţip de fiecare dată şi îi spun să nu mai repete istorisirea oribilă, dar cu mare seninătate ea îmi replică "ce, doară nu era să o lase să facă pagubă la casă". Şi uite aşa, zi după zi, încep să înţeleg şi eu mentalitatea oamenilor.

Animalele şi ţăranii

Dacă eu, de mică eram ataşată de animale, le luam în braţe, simţeam că trebuie să le ajut, să le ofer iubire şi le tratam cu respect, am crezut că toată lumea împărtăşeşte aceeaşi atitudine faţă de ele, pentru că aşa era firesc. Dar, crescând, mi-a fost dat să descopăr că realitatea era alta. Şi, nu mică mi-a fost mirarea să observ că în special oamenii de la ţară tratează animalele ca pe ceva inferior lor, ceva ce poate fi amendat la cea mai mică greşeală. Animalele de genul pisicii sau a câinelui, în concepţia acestor oameni, trăiesc pe lângă casa omului doar din mila lui, hrănindu-se cu resturile de la masă. Omul e un fel de rege, iar pisicile şi câinii slugile care trebuie să i se supună orbeşte, chiar şi atunci când stăpânul îi oferă rele tratamente. Dacă cumva stapânul s-a săturat de prezenţa lor, are tot dreptul - rege fiind peste ele - să le alunge sau să le ucidă. Asta mi s-a părut cumva contra-naturii. Eu credeam (sau simţeam) că tocmai oamenii de la ţară, care s-au născut şi au crescut aproape de natură, de plante, de animale, ar trebui să fie mai apropiaţi de acestea, să le înţeleagă mai bine şi să ştie că trebuie să le respecte. Dar nu e aşa şi nu prea înţeleg de ce.



Nepotul pe care mi-l tot dă de exemplu bunica are un câine pe care-l ţine în lanţ. Tot el se plânge că nu se poate apropia de animal că-l muşcă. Când l-am întrebat da' cum aşa, foarte senin mi-a răspuns că l-a bătut el o dată că a mâncat puii de găină. Ei, păi dacă tu îl baţi crunt, te mai aştepţi să fi iubit??? Doar că omul nu-şi pune aşa problema. El zice că are nevoie de câine la casă pt ca să latre când intră cineva în curte. Când nu va mai lătra, va fi "eliberat" imediat din funcţie. Până atunci însă, îşi merită porţia zilnică de pâine înmuiată în apă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare