miercuri, 8 iulie 2009

reacţii

În urma apelului meu disperat la prieteni şi cunoscuţi, în speranţa că se va găsi cineva care va dori să salveze aceşti câini, am primit doar încurajări şi sfaturi. Le mulţumesc tuturor, le mulţumesc şi foştilor colegi de presă pentru sprijin. Eu însă nu vreau să port nici o luptă, nu vreau să dovedesc nimănui că sunt mai rea sau mai puternică. Tot ceea ce vreau e să găsesc stăpâni pentru aceşti câini, care să le ofere spaţiu, hrană şi iubire.
Mi se rupe inima când mă uit la ei de pe geam şi îi văd cât sunt de speriaţi. S-au lipit de locul din faţa dispensarului şi stau aproape nemişcaţi toată ziua, ca nu cumva să deranjeze pe cineva, ca şi cum ar vrea să fie invizibili. Doar ochii îşi mai ridică, din când în când, să vadă cine trece pe lângă ei. Din păcate nu am văzut pe nimeni să încerce să le vorbească sau să le dea atenţie, deşi zeci de persoane trec zilnic spre dispensarul medical. Când ies eu, parcă încep să se trezească la viaţă. Dau din coadă, ochii le prind viaţă şi vin la mine să mă miroase, să vadă ce le-am adus bun de papa. Dar eu nu pot să le acord prea mult timp. În plus, mai sunt şi cei 5 ai mei, care mă urmăresc de fiecare dată când ies din curte şi urlă. Apoi e vorba şi de banii care-i dau pentru a hrăni 10 câini. Pe cei 5 din casă îi hrănesc de 2 ori pe zi, dar lor chiar nu-mi permit mai mult de o porţie de mâncare uscată la zi. Şi aşa, un sac de 10 kg mă ţine doar o săptămână.
Aseară un vecin le-a aruncat un iepuraş mort. Pe semne creşte el pe la ţară, pe undeva, iepuri. Dar am ieşit repede şi l-am aruncat la container, pentru că începeau să se mârâie între ei, deşi nu dădeau semne că ar vrea să-l mănânce. Îl ţineau însă ca pe o jucărie. Am mai observat că, deşi containerul de gunoi e aproape de ei, niciodată nu merg acolo, aşa cum fac câinii vagabonzi, în căutare de mâncare. Le e frică să se îndepărteze prea mult. Deşi au crescut, curajul le-a rămas încă la stadiul de pui. Doar când iese Murdărici la plimbare, i se alătură ei. În rest, nici o mişcare. Şi mă gândesc la alţi câini cum fug, cum sunt scoşi la plimbare, fac mişcare. Mă tem că ăstora li se vor atrofia muşchii. Nu se mişcă aproape deloc. Doar noaptea, dar fără să se îndepărteze mult. Asta nu e viaţă, iar locul ăsta nu e bun pentru a se stabili aici.
Aşa că, încă aştept, sper. Sunt câini frumoşi, mai ales Buliţă şi Frumuşelul, cu siguranţă ar face pe oricine fericit. Buliţă e teribil. Are o figură de câine agresiv, dar el e cel mai prietenos cu oamenii. Abia aşteaptă să fie mângâiat. Când mă vede se mişcă exact ca şi caii din concursurile de dresaj. Mă refer la probele din sală, cele în care calul trebuie să execute anumite mişcări ritmate, de dresaj. Exact aşa face şi Buliţă. Aşa îşi exprimă el bucuria că mă vede.


Ceilalţi dau din coadă, fostul Şchiopăţel a prins şi el curaj de sare pe mine, însă doar prin spate, de zici că îi e jenă să mă privească. Se lasă şi mângâiat şi îşi ridică capul de plăcere.
Sunt frumoşi, sunt cuminţi, şi pe zi ce trece mă ataşez mai mult de ei şi ei de mine, ceea ce nu e bine. Dar parcă, când îi privesc în ochi, văd altceva decât nişte simpli câini. Şi asta mă macină. Le înţeleg tristeţea şi dorinţa de a avea şi ei un stăpân al lor şi o casă pe care să o păzească. Vor şi ei să arate ce pot . Vor avea oare şansa asta?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare