joi, 3 septembrie 2009

Maidanezii şi setea lor de aventură

Oricât mă străduiesc să le ofer un cămin câinilor stânşi de pe străzi, ei preferă aventura şi pericolul necunoscutului.
După 3 zile în care m-am tot întrebat dacă îi voi mai revedea oare pe Murdărici şi gaşca ei, azi pe la amiază mă pomenesc "strigată" de la poartă. Era dânsa, în toată splendoarea ei şi cu "accesoriile" de rigoare, strânse din preumblările sale. Cu chiu cu vai mi-am făcut curaj să mă expun trecătorilor, tinând cont că de câteva zile mă confrunt cu o sinuzită pe care o credeam de mult apusă şi îmi pansez fruntea cu tot felul de cataplasme băbeşti. Dar ei ce ştiu, ce le pasă că mă deranjează într-un moment atât de nepotrivit şi de intim. Au făcut ciorchină la portiţă şi, oricât am încercat să mă fac nevăzută în faţa trecătorilor, un domn s-a oprit, s-a uitat la câini şi m-a întrebat dacă sunt ai mei. Bună întrebare. Nici eu nu ştiu cum să răspund la această întrebare când e vorba de Murdărici. E un câine independent şi nu prea cred că se simte acasă la noi în curte, ci consideră doar că aici e locul unde poate trage după lungile-i peregrinări. Am răspuns omului: "nu sunt ai mei, dar eu am grijă de ei", ceea ce era cel mai aproape de adevăr. La care el observă că sunt flămânzi tare, iar eu în gândul meu îi spun "normal că sunt flămânzi după 3 zile de hălăduit, aşa le trebuie dacă nu pot sta cuminte, acasă", dar bărbatul mă atinge: "înseamnă că aveţi un suflet bun". Ei, da! Aici m-a prins. E vorba de o slăbiciune a sufletului pe care stimabilii mei prieteni patrupezi o simt şi o exploatează la maximum, chiar şi când nu sunt tocmai în apele mele.

După ce a intrat în curte, Murdărici a golit castronul cu apă, i-am dat boabele de rigoare, dar nu prea s-a înghesuit la ele, ceea ce m-a făcut să înţeleg că mai degrabă e obosită şi ar trage-o pe dreapta ...sau pe burtă ... sau cum o vrea ea, iar la restul le-am dus afară păpică şi apă. Toţi 4 erau însetaţi de mama focului, dar nici de la mâncare nu s-au dat în lături. Acum că sunt cu toţii fericiţi şi după o tură bună de somnic, şi-au reintrat în drepturi şi fac pe paznicii aleii.


Bunica s-a uitat tare urât la mine cum de am ieşit afară bolnavă şi a bolborosit printre dinţi cu ciudă şi mânie. N-avea rost să-i explic că dacă nu le dau eu mâncare şi apă nu o face nimeni, pentru că numai aş fi redeschis un subiect vechi care pentru ea ar fi continuat cu ceea ce consideră ea normal: "lasă-i să-şi caute ei singuri şi nu le mai da atâtea", apoi cu celebra replică: "da' ei ţie ce-ţi dau?".

Revenind la obiceiurile câinilor maidanezi, oricât aş încerca să-i educ, ei iau din ceea ce primesc doar ce le convine lor şi păstrează tot ce le place sau le-a plăcut din viaţa de vagabond. Aşa face Murdărici, aşa fac şi Zguby şi Pătrunjel. Doar că la Zguby e mai simplu - atunci când are chef de mers în vizită, sare peste portiţă. Cînd te uiţi la ea şi vezi cât e de dolofană, nu ai zice că ar fi în stare de astfel de cascadorii, dar ea e excepţia care întăreşte regula.

În schimb Murdărici şi Pătrunjel s-ar putea angaja la demolări. Oricâte "construcţii" am încercat noi să ridicăm din bolovani pentru a împrejmui curtea, ei tot au găsit o ieşire. Aşa că acum ne putem mândri cu o colecţie minunată de pietre de toate mărimile, formele şi culorile, care pentru ei nu sunt altceva decât nişte cuburi de jucărie, pe care le face o adevărată plăcere să le mute din loc.



Chiar şi uscătorul de haine l-am pus pe post de oprelişte la "portiţa" pe care o făcuse Murdărici la gard. De atunci nu mai poate intra, doar ieşi, si asta pe dedesupt.
Pătrunjel însă e de neoprit. Dacă Murdărici e consecventă în a folosi ieşirea pe care a facut-o, Pătrunjel descoperă mereu noi "scăpări" in aranjamentul nostru.

Partea proastă din toată treaba asta e ca acum a prins gustul evadării si Freddy, masculul de teckel. În ultimele zile a întins-o de două ori deja şi a trebuit săă organizăm adevărate echipe de căutări pentru a-l găsi. Dacă foştii şi actualii maidanezi se descurcă şi singuri în lume, Freddy - căţel răsfăţat şi crescut la pieptul mamei - nu se ştie ferii de maşini şi alte-celea. Şi necazul nostru e că o ia fix spre malul Arieşului, pe unde obişnuim noi să ne plimbăm. Însă până la mal trebuie să treacă pe o şosea aglomerată şi el nu obişnuieşte să dea prioritate maşinilor. Şi uite aşa, toată familia stă cu dosul strâns de emoţie până la revederea masculului dornic de aventură.

Sper să reuşim anul asta să refacem gardul şi să turnăm o bordură de beton, pentru ca să nu mai aibă pe unde săpa. Până atunci însă, rutina zilnică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare