miercuri, 24 februarie 2010

Atitudinea omului vizavi de animale

Se pare că mă tot întorc la acest titlu, dar ceea ce întâlnesc zilnic în viaţă mă obligă să revin pe acest subiect.
Aşa cum toţi ştim, străzile României sunt pline de animale abandonate sau animale fără stăpân. Primele au fost aruncate de la casă, ca o haină veche, altele s-au născut din aceste animăluţe nedorite.

Scena1: Deunăzi, într-o convorbire cu o veche prietenă o întrebasem printre altele ce le mai face câinele. Avuseră un superb exemplar de ciobănesc german. "L-am dat", îmi spune ea. "A fost rău". Deja îmi imaginam tot felul de scenarii, ca să aflu apoi că "a muşcat cloşca". Scurt şi la obiect. Eu am întrebat-o dacă tot legat îl ţineau, iar răspunsul: "normal, că facea mizerie". 

Scena 2: Anul trecut, o rudă dinspre soţul meu a primit un pui de teckelaş. Am avut plăcerea şi nu prea de a-l cunoaşte şi noi când acesta avea vreo 6 luni, cu ocazia mai multor vizite care le-a făcut la noi. Aşa cum era şi normal, cei doi teckeli ai noştri au fost primii la "contact", dar cel mai insistent a fost Freddy. De fiecare dată îl primea cu nespusă plăcere, jucându-se cu el până nu mai putea de oboseală. Prima dată când a venit la noi am observat că era plin de purici. Normal, fiind vară, iar ei având casă la ţară, unde mai domnea şi o gaşcă de câini de curte. Familia se gândise că celui mic îi făcea bine să socializeze cu veteranii ogrăzii, doar că micuţul era tot mereu bătut de cei mari şi nu apuca la farfuria cu mâncare. Rezultatul - la 6 luni i se vedeau coastele. Când a sosit la noi, l-am băgat imediat sub duş şi i-am tras o băiţă pe cinste. S-a uşurat de câţiva purici mari şi graşi, dar odată întors în ogradă, alţii noi l-au invadat. Problema însă s-a abătut şi asupra teckelilor mei, în special al femelei, care - in 8 ani de viaţă nu a avut vreo problemă de infestare cu paraziţi de nici un fel. Vara trecută însă, a ajuns la veterinar cu o pustulă urâtă, plină cu puroi, rezultat al infestării cu puricii "de ţară" (cum le-am zis noi). Oricâte tratamente i-am facăut, doar fiolele mici şi scumpe au avut efect total. L-am rugat pe stăpânul drăgălaşului teckel să-l ducă la doctor şi să-l deparaziteze, apoi să-i dea nişte vitamine că era foarte slab. Ei spuneau că nu prea mănâncă, dar când îi ofeream păpiţa alor mei, mânca de lingea farfuria. A mai fost de câteva ori, apoi, după sărbători, aflu că bietul teckelaş a murit. Stăpânii au plecat în concediu şi l-au lăsat în grija unor vecini. Când s-au întors, căţeul era piele şi os şi avea diaree mare. După simptome, părea că avusese parvovitoză. L-au dus la doctor, dar a fost prea târziu să mai poată fi salvat. Nu ştiu dacă a fost sau nu vaccinat, cert e că, de la bun început, eu nu i-am întrevăzut o viaţă bună acelui biet animăluţ. 

Scena3: Mama mea obişnuieşte să cumpere carne de pui de la magazinul Galina, din centrul oraşului. În faţa magazinului, de câteva luni, stă un biet căţelandru, prietenos şi cuminte. De fiecare dată când trec pe acolo, îi cumpăr parizer pe care-l manâncă cu o viteză de speriat, apoi mă conduce căteva străzi mai departe, prinzându-mă cu dinţişorii de haine. Vrea să se joace, vrea să fie luat acasă. Într-una din zile o întreb pe vânzătoare dacă ea îi mai dă resturi acelui căţeluş, la care ea îmi răspunde aproape cu mândrie că: "multă lume îi cumpără şi îi dă", evitând de fapt să-mi răspundă întrebării care se referea la persoana ei. Apoi, cu un ton nervos, îmi spune că vrea să scape de el, că îi latră clienţii. Îi explic că "lătratul la clienţi" nu înseamnă altceva decât o încercare de a stabili o relaţie cu aceştia, de a le cere atenţie, păpică sau un cămin pentru el". Mă întreabă de unde ştiu atâtea, îi pun cu ce mă ocup, la care ea: "no foarte bine atunci, luaţi-l şi pe ăsta de aici". Abia m-am controlat să nu o trimit la origini pentru atitudinea ei, dar respectos i-am explicat că noi suntem plini de câini, tocmai pt că toată lumea vrea să se descotorosească de ei, dar nimeni nu se implică în nici un fel pentru a ne ajuta şi că majoritatea cheltuielilor sunt acoperite din banii membrilor. Nu a mai zis nimic, dar gândurile ei i se puteau citi pe faţă. Ceva de genul: "dacă nu sunteţi normale".  O etichetă cu care suntem mereu catalogate de către cei limitaţi. Vai ce milă mi-e de oamenii ăştia. 

Scena 3: Ieri mă opreşte un domn pe stradă, o cunoştinţă mai veche, ca să-mi povestească cum a salvat el o pisicuţă abandonată de lângă un bloc. Zilnic îi ducea de mâncare, iar ultima dată era să se trezească în cap cu apă + alte cele, de la un vecin ce locuia la unul din etajele superioare şi care s-a apucat să-l apostrofeze dur, în genul: "băi p..ă" de ce hrăneşte pisica lângă bloc. Bietul animal era foarte blând şi ataşat de oameni, iar bărbatul şi-a dat seama că dacă o mai lăsa pe stradă, avea să-şi găsească sfârşitul. Ce a făcut? A rugat-o pe o colegă de-a noastră, de asociaţie, să o ia la ea. Aşa ajungem noi să ne umplem de animale. Colega mea mai are încă 3 pisici şi 2 câini. Dar nu a putut să o refuze, când a văzut-o cum i s-a cuibărit la piept. Pur şi simplu i s-a lipit de suflet.

Ei, pornind de la aceste povestioare, se explică foarte mult din ceea ce se întâmplă azi pe străzile tărişoarei noastre. Chiar dacă lupul din povestea de mai sus nu a ajuns pe străzi, ci la o altă familie (unde, poate îi e mai bine), din acest clasic motiv "a fost rău" sau "face mizerie", Românica noastră este plină de animale aile nimănui, iar OMUL, această fiinţă supremă, responsabilă, atotştiutoare, se plânge mereu că este deranjat de prezenţa lor. 

Câinele sau pisica nu este un bibelou, nici o jucărie! Ele sunt fiinţe dotate cu inteligenţă şi sentimente foarte apropiate celor umane.

Dacă nu vă simţiţi în stare să vă asumaţi responsabilitatea creşterii, educării şi întreţinerii unui animal, renunţaţi din faşă la ideea luării lui. Un câine are nevoie de foarte multă atenţie, de timp petrecut alături de el, de înţelegerea comportamentului şi nevoilor sale.  Eşecul vă aparţine în totalitate. Numărul tot mai mare al animalelor de pe străzi vi se datorează în principal vouă, celor ce credeţi că animalul este o jucărie, un bibelou, un obiect!!!

... to be continued

Notă: Între timp am primit acest filmuleţ, care este intitulat "Empatie" şi spune totul despre diferenţa între om şi animal:

4 comentarii:

  1. M-a impresionat filmul.

    Crescuta la oras am fost invatata cu respect fata de animale... ca mai apoi sa cunosc oameni de la tara ajunsi la oras pentru care domnia insemna o indiferenta totala fata de lumea de unde plecase. Paradoxuri românesti.

    Greu poate chiar imposibil de schimbat

    RăspundețiȘtergere
  2. Am ramas fara cuvinte si cu aceeasi durere in suflet - nu, nu aceasta e lumea in care vreau sa traiesc!

    RăspundețiȘtergere
  3. http://stiri.rol.ro/content/view/585854/2/

    RăspundețiȘtergere
  4. Aşa este, respectul faţă de animale lipseşte cu desăvârşire. Omul îşi cere drepturile încontinuu şi se bate în piept pentru supremaţia pe acest pământ, uitând totuşi că nu el este Supremul. Animalele, chiar şi când atacă, o fac pentru că instinctul lor le spune aşa sau pentru a se apăra în faţa a ceva ce pentru ei semnalizează "pericol". Unii tind repede să catalogeze animalele, câinii în special, ca fiind periculoase, căutând aproape frenetic cazuri de care să se agaţe în încercările lor de a convinge. Ei uită însă (voit!) zilnicele cazuri de atacuri şi crime la care sunt supuşi umanii de către proprii lor con-specimeni. Şi acestea se întâmplă zilnic şi sunt făcute de oameni, adică tocmai de cei care se cred fiinţa supremă, condusă de raţiune şi nu de instincte. Atunci, mă întreb eu, cine să fie mai de blamat, omul sau câinele?

    RăspundețiȘtergere

Postări populare