vineri, 19 martie 2010

Am aflat ceva fain

Ieri, în timp ce curăţam prin curte, am observat o femeie în jur de 30 şi ceva de ani că se tot uita prin curtea noastră şi pe alee. Am crezut că venise la dispensar, dar am observat că nu intra acolo, ci cerceta în jur. Am întrebat-o dacă caută ceva, mi-a răspuns "da", după care a avut un moment de pauză, apoi şi-a dat drumul:
- "Ciobănel e al dumneavoastră?", mă întreabă ea
- Poftim? , am replicat eu nedumerită
- Ciobănel, a repetat ea, apoi a ridicat mâna şi a indicat-o pe Murdărici
- Aaa, stă aici, da, însă vine şi pleacă. Nu stă tot timpul, i-am spus eu. De ce?
- Păi că vine şi la noi, îmi spune ea. Noi avem un căţel, dar fiindcă stăm la bloc, îl ţinem în curtea unei femei şi o plătim pentru asta. În fiecare zi însă îl scoatem la plimbare, iar Ciobănel mereu vine cu noi. Acum nu l-am mai văzut de câteva zile şi am crezut că a păţit ceva. Am pornit să-l caut.

Nu vă spun ce m-au uns la suflet vorbele ei. Am intuit noi că Murdărici mai are un loc unde merge regulat şi alţi prieteni, iar acum această bănuială mi-a fost confirmată. Femeia respectivă părea să o îndrăgească cu adevărat. Când i-am spus că e fetiţă, că a fost sterilizată de noi, tare s-a mirat. 

- Noi credeam că e băiat. De aceea îi spuneam Ciobănel. Da' să ştiţi că multă lume îl cunoşte şi îl iubeşte. Este un câine foarte cunoscut.
- Mă bucur să aud asta. Este şi foarte prietenoasă. Eu am scris o poveste despre ea, i-am mărturisit eu.
- Vai, şi eu, spune femeia. Doar că nu am ştiut unde să o trimit. Da' lasă că o să v-o aduc să o citiţi.

Apoi am povestit despre cum a adoptat cei 4 pui, în urmă cu fix un an. La care ea îmi spune:
- Eu am văzut scena când au fost aruncaţi acei pui. Un om i-a adus şi i-a lăsat în centrala termică părăsită de lângă blocul nostru. Erau tare mici. Iar Ciobănel a mers imediat la ei.

Uau, atunci mi-am dat seama sau mi-am întărit convingerea că Murdărici este într-adevăr un câine deosebit. La noi nu ia adus decât când erau deja nişte căţelandri. Înseamnă că acolo, în zona centralei termice, i-a crescut şi i-a educat. Apoi, când au devenit mai măricei, i-a scos "în lume" şi a venit cu ei la noi, să ni prezinte. 
Aşa arătau puii cînd au venit prima dată la noi (prima poza)
Murdărici stătea mai tot timpul alături de ei, în faţa dispensarului, păzindu-i ca o mamă adevărată, chiar şi după ce au crescut. Deşi ea nu apucase nicioadată să aibă proprii ei pui, mă întreb totuşi de unde atunci această "dibăcie" de a-i îngriji şi educa. Să fie vorba de instinctul matern?

Femeia era atât de bucuroasă că poate să discute toate aceste lucruri, pe care credea că doar familia ei le ştia. Aceeaşi bucurie am simţit-o şi eu. E impresionant să observi cum unii oameni au deschidere spre animale şi răbdare să le descopere, să le studieze comportamentul. Nici o clipă aceşti oameni nu au sentimentul superiorităţii faţă de aceste minunate creaturi, ci sunt recunoscători pentru existenţa lor alături de noi şi le recunosc inteligenţa.

În tot acest timp, Murdărici stătea pe alee, în faţa dispensarului medical şi se uita la noi. Dădea din coadă fericită, înţelegând parcă tot ce spuneam noi.

Când am revenit la subiectul puilor, i-am spus celeilalte prietene a lui Murdărici că, din păcate, doar 2 au mai rămas. I-am spus cum "i-am botezat" noi: Fetiţa, Frumuşelul, Şchiopăţel şi Roşcăţica. Viaţa grea a străzii a făcut selecţia naturală. Doar cei doi din urmă mai sunt în viaţă. Din păcate cel care era atât de asemănător cu un labrador, a dispărut de vreo 3 săptămâni. Spre uimirea nostră, Şchipăţel părea să fie cel mai slab, era o vreme când, rănit fiind tare la o lăbuţă, toţi fraţii lui îl băteau, inclusiv Murdărici. Soţul meu îmi explica atunci că aşa este între animale, elementul cel mai slab este eliminat. Noi nu i-am lăsat să-l elimine, îi opream de fiecare dată, iar "răsplata", dacă o pot numi aşa a fost că, dintre toţi 4, Schiopăţel este singurul care s-a apropiat de noi şi s-a lăsat atins. Acum mă urmăreşte peste tot unde merg, cerşeşte mângâieli, pe când surioara sa, Roşcăţica, vine şi ea, se bucură la vederea noastră, aşteaptă porţia zilnică de mâncare, dar nu se apropie prea mult de noi. 
Ei sunt copiii noştri de suflet, acele fiinţe care, oridecâte ori ne apar în cale, ne luminează ziua. Îmi pare rău că nu am loc şi pentru ei în micuţa noastră curte. Dacă aş fi avut o suprafaţă mai mare şi posibilitatea ridicării unor ţarcuri, i-aş fi luat imediat. Aşa însă, curtea e foarte mică, iar Murdărici şi Buliţă nu acceptă alţi patrupezi înauntru, decât cei ce au fost aici înaintea lor. E foarte interesant că, deşi Murdărici îi iubeşte şi i-a crescut, în momentul în care le dau drumul în curte, sare la ei şi îi muşcă, iar ei fug imediat afară. E clar că îşi păzeşte teritoriul, deşi nici ea nu stă mereu aici. 
Oricum, în zilele în care Murdărici pleacă, ei o urmează credincioşi şi supuşi, apoi se întorc în acelaşi grup.

Asta e continuarea poveştii lui Murdărici. Dacă o recunoaşteţi pe stradă, să o chemaţi, să-i vorbiţi pe un ton prietenos şi veţi vedea că începe prin a-şi coborâ capul în pământ, apoi dă din codiţă, iar dacă acceptă să fie atinsă, se lasă imediat pe spate. Unii însă se tem de apariţia ei, e un câine mare ca dimensiune, şi bască îi mai place să joace teatru. Cum? Latră către oameni, merge spre ei, apoi se întoarce brusc şi îi lasă în pace. Mutrişoara ei râde şi parcă ar spune: "na, nici ăsta nu ştie de glumă". Din păcate văd oameni care aruncă cu pietre după ea sau o numesc "cîine periculos, rău" pt faptul că fuge după biciclete şi omoară pisici, făr să ştie că toţi câinii fac acest lucru, mai ales cei crescuţi pe stradă. E însă de remarcat că, la începutul instalării ei la noi, fugărea pisicile din vecini. Apoi, disperată la gândul că o să le prindă şi o să le omoare, am rugat-o să le lase în pace că şi ele trăiesc aici. De atunci, credeţi-mă că nici măcar nu le mai bagă în seamă. Este deosebit de receptivă şi inteligentă.
Tot mai demult, a apărut într-o zi la poartă cu un alt câine mare, un ciobănesc speldid cu ochi de culoare maro deschis. S-a oprit la poartă când m-a văzut, cu noul ei prieten lângă ea, şi mă priveau amândoi atenţi la reacţia mea. Din păcate vecinele erau afară şi le trimiteau priviri specifice. Dar cei doi patrupezi aveau ochi doar pt mine. Mi-am dat seama imediat că Murdărici de fapt vroia să-mi prezinte noul ei prieten, iar acesta aştepta aprobarea mea. M-am dus la poartă, i-am mângâiat pe amândoi, erau fericiţi, dădeau din cozi, apoi i-am spus lui Murdărici că nu pot să-l primesc şi pe prietenul ei că nu mai am loc. Credeţi-mă că privirea li s-a schimbat imediat. Am recunoscut dezamăgirea în ochişorii lor, dar fără să mai insiste, s-au îndepărtat amândoi de la portiţă şi au plecat. De atunci nu l-a mai adus pe prietenul ei. Şi acum mi-a rămas foarte proaspătă în minte privirea lor. Atunci mi-a venit să plâng, dar nu am putut că eram privită de ochi nu tocmai binevoitori. I-am înţeles atât de bine şi am perceput rugămintea lor. Dar nu am putut să-i ajut. Ei, acest gen de frustrări sunt foarte greu de gestionat când ai ales să ajuţi animalele.
A, şi să nu uit, Murdărici este acelaşi câine despre care mama tinerei vecine, cea cu fetiţa, (angajaţă ca şef serviciu în cadrul Primăriei) spusese, într-o reclamaţie verbală, furnizată via telefon, Poliţiei Comunitare că ar fi "atacat-o într-o zi când venea la fiica ei". Asta a fost şi prima reclamaţie din lungul şir care a urmat. Doar că nimeni a fost interesat să probeze cele reclamate, nici măcar să ceară un certificat medico-legal care să ateste "atacul", în schimb au pornit atacul la adresa mea. Toate prin clasicul şi mult uzatul trafic de influenţă. Până m-am prins şi am început să ripostez şi eu. Şi pe urmă am aflat că poliţiştii comunitari au fost zdravăn bruftuluiţi în cadru oficial. Măi să fie. 

În loc de notă: Când noua (pt mine) prietenă a lui Murdărici s-a oprit la noi la poartă şi a început cu "Ciobănel a al dvs?" cine credeţi că şi-a scos nasul prin crăpătura uşii, ascultând curioasă ce se petrece? Numeni alta decât cealaltă vecină, de sub noi, cea care drăcuieşte orice fiinţă vie, dar care este o doamnă în viziunea ei. Bag mâna-n foc că ea spera/credea că va urma o reclamaţie la adresa câinelui şi aştepta momentul să se bage şi ea tare pe felie. Când a auzit însă că era fix invers, pur si simplu a trântit uşa nervoasă (decepţionată). Încă o mai văd/aud de pe geam cum continuă prin vecini cu instigările la adresa mea, fără să ştie că acest lucru se pedepseşte prin lege.  Ea nu ştie că 2 dintre vecinele la care a apelat să le atragă alături de ea, au venit să-mi spună că le-a cerut semnături, adăugând "vai, dar rea poate fi femeia asta. Dacă aţi fi auzit-o cum vorbea..."
Ei, aici merge bine un "Cine seamănă vânt culege furtună".

4 comentarii:

  1. Salut!

    Ai un premiu de la noi, pe www.faofaptabuna.blogspot.com :)

    RăspundețiȘtergere
  2. da
    e o catea speciala
    dar TU ESTI SPECIALA
    eu stiu asta
    :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Ma bucur ca observati si voi autenticitatea acestei cateluse deosebite. Va multumesc.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare