joi, 20 ianuarie 2011

Doi cățeluși salvati de la marginea vieții

 Anul acesta a început în forță pentru asociația noastră. Atât de multe s-au petrecut, încât nu am avut timp să scriu. Dar acum trebuie neaparat să împărtășesc cu voi două povești, care au ca eroi baiețeii din pozele de mai jos, Ricki si Puszy, adică doi cățeluși salvati după ce au ajuns la marginea vieții:



Puszy, cel mic, este un baietel de aprox 3 luni, care a fost găsit în perioada geroasă, pe o stradă din Oprișani, adică într-un cartier plin de blocuri. După ce a ajuns la noi, colega mea, Clara, l-a luat la ea acasa, dar in scurt timp s-a îmbolnăvit de parvoviroză. Într-una din nopți părea că își dă duhul. Colega mea însa a continuat tratamentul (homeopat), iar dimineața următoare puiuțul a început să respire normal, și-a deschis ochișorii și a început să mănânce. Acum e bine, e vioi, însă e extrem de sensibil. Va trebui ținut doar în casă. 



Cel de-al doilea cățel este un băiețel în vârstă de 3 ani, pe nume Riki și reprezintă un caz cu totul special în activitatea noastră de până acum. Stăpânul sau, un bătrânel care l-a adoptat de mic, l-a castrat, l-a vaccinat, dar mai mult decat toate l-a iubit din toata inima, a cazut la pat, ajungând în îngrijirea rudelor. Primul lucru care l-au facut aceștia au fost să ne sune să luam câinele. Au spus că bătrânul murise, iar ei nu sunt de acord cu ținerea unui câine în garsonieră. Colega mea i-a spus nepotului bătrânului că daca vrea să aducă cățelul la noi, va trebui să-i asigure și mâncarea, pt că noi nu facem față să hrănim atâția câini. "Da' ce-s nebun," - a sunat replica tânărului - "cand io n-am mâncare nici pt mine". Atunci colega mea, încercând să-l responsabileze oarecum și să-l facă să înțeleagă că noi nu putem lua toti câinii din oraș, i-a spus că dacă nu își permite  să-i aducă de mâncare, atunci poate să dea o mână de ajutor la ridicarea țarcurilor și construirea cuștilor. "Da'  ce-s nebun să lucrez pentru câini!", a repetat el extrem de indignat. "Doamnă, dacă nu-l luați, o să-l găsiți legat de un copac pe malul Arieșului și a închis. De teamă ca nu cumva câinele să fie scos în stradă, colega mea l-a resunat pe tip (după 5 minute) și i-a zis să aducă totuși câinele. Dar acesta, foarte plin de el, a răspuns că nu mai e nevoie, că l-a dat la un prieten, la casă, în Mihai Viteazu. Colega l-a întrebat dacă are condiții bune acolo, să nu cumva să-l țină în lanț, tipul zice "nu, nu", și cu asta închide. î
Au trecut aprox. 2 saptămâni, timp în care colega mea nu a avut liniște. Nasul ei de copoi, antrenat în atfel de situații, a "mirosit" că tipul nu a fost sincer, așa că s-a pornit la cercetări în zona Materna. Întrebând în stânga și-n dreapta, a ajuns la o florăreasă care-l știa bine pe bătrân și pe cățelul său. Mare i-a fost mirarea colegei mele să regăsească cățelul cu pricina la florăreasă în magazie. Cică l-ar fi găsit pe stradă, singur, ea l-a recunoscut și întrebând de vecini, a aflat că bătrânul se îmbolnăvise. Dar nici vorbă să fie mort!!! 
Problema cea mai mare era că micuțul refuza mâncarea. Stătea retras, cu ochii triști și parcă îl aștepta pe bătrân să vină după el. Colega s-a temut să nu fie bolnav și l-a dus la vet. Rezultatul: cățelul e perfect sănătos. De frică să nu moară, colega mea l-a adus la țarcurile noastre. A dat prietenos din codiță când a fost întâmpinat de ceilalți căței, ceea ce i-a dat speranțe colegei mele. Însă după câteva zile, și-a dat seama că bietul de el suferea mult după bătrânul lui și nu mai dorea să traiască, refuzând mâncarea. Și... plângea mereu. Atunci, cealaltă colegă de asociație, Clara, l-a luat la ea acasă (deși mai are 20 ai ei) și a început terapia prin iubire. Clara a spus că în viața ei nu a văzut un câine plângând ca el. Pur și simplu lui Ricki îi curgeau lacrimile când plângea. Bietul de el suferea atât de mult după bătrânul său, încât pe noi ne-a dus gândul că suferea de depresie în urma despărtirii. 

După câteva zile, Ricki a început să mănânce. Puțin, dar mănâncă. Între timp s-a lipit de Puszy, iar cei doi au devenit de nedespărțit. Oricum, Ricki o urmează peste tot pe Clara, devenind umbra ei. Aseară, a intrat în camera ei și când a văzut-o în pat, a început din nou să plângă. Colega mea și-a dat seama că vederea omului întins în pat îi trezește amintiri dureroase. 

Acum avem nevoie de o persoană cu adevărat iubitoare să-l adopte pe Ricki. Colega mea va trebui să plece în țară cu munca, iar el are nevoie mereu de o prezență umană în preajma lui. E nevoie de o persoană care să-l ia mereu în brațe, să-i ofere multă căldură și iubire și în același timp să fie și răbdatoare să-l educe. Se pare că prietenul său bătrân nu l-a educat să-și facă treburile afară, deci e ceva de muncă în direcția asta, dar nu e imposibil. Cei care au mai avut câini știu cum e. 

Un comentariu:

  1. De multe ori stau si ma intreb cum pot sa existe asa oameni fara suflet ca nepotul batranelului. Foarte emotionanta povestea lui Ricki si norocul lui e ca a dat peste niste oameni ca tine si Clara , care meritati tot respectul si care sunteti rasplatiti cu iubirea animalutzului pe care l-ati salvat, care de multe ori valoreaza mai mult decat orice alta recompensa.Sper sa aiba parte Ricki si de un stapan bun !

    RăspundețiȘtergere

Postări populare