Cred ca in 30-40 de ani se va normaliza situatia drepturilor animalelor si in Romania

Lisa van Damme (www.lisavandamme.be) este un fotograf profesionist, freelancer, din Belgia, care a venit in Romania pentru a realiza un documentar despre situatia cainilor comunitari si despre oamenii care se ocupa de acestia.  De doua saptamani este la noi, la adapostul asociatiei noastre, din Turda.

Cum te-ai decis sa vii in Romania?

Am fost anul trecut in vizita, ca turist, impreuna cu prietenul meu si am vazut o multime de caini ai strazii si ne-am gandit ca ar fi o idee foarte buna sa facem un documentar foto despre cainii de aici. Si de asemenea pentru ca mi-a fost intotdeauna frica de caini, dupa ce am fost muscata de fata, cand eram mica, chiar daca acum realizez ca din vina mea. Apoi am fost in Africa, pentru un documentar, iar acolo toti cainii erau caini ai strazii si mi-a fost teama ca daca ma va musca vreunul, voi lua cine stie ce boala. Acolo chiar ca m-a cuprins frica rau de tot, dar mi-am dat seama ca trebuie sa scap de aceasta problema pana nu devine o fobie. De fapt totul porneste din mintea noastra. 

Cum ai ajuns in Turda?
Prin intermediul unei organizatii olandeze care trimite voluntari la adaposturile din Romania si care va stie si pe voi. Domnul de acolo m-a rugat sa trec si pe la Turda, dupa Timisoara.

Care a fost impresia pe care ai simtit-o vizavi de situatia cainilor strazii?

Sincera sa fiu, am fost socata. M-am gandit, bine-bine, Africa e Africa, acolo e multa saracie, inteleg de ce cainii si toate animalele sunt neglijate si umbla pe strazi, dar Romania este in Uniunea Europeana. Ca locuitor al U.E. chiar nu te astepti sa vezi caini ai nimanui, abandonati pe strazi, ca si cum nu ar avea nici o importanta. Aici am inteles ca in tara voastra exista alte prioritati, dar celor care vin din Europa la voi sau chiar de mai depare, nu li se pare deloc normal sa existe asa ceva.

Cum ti se par adaposturile vizitate de tine?

Uau, in Timisoara am vazut doua adaposturi, vecine, si m-a socat ce am vazut. La fel si starea cainilor. Unul din adaposturi este al unui domn, iubitor de animale, care a inchiriat un teren pe care a construit niste tarcuri si niste casute, a adunat o multine de caini si plateste niste oameni ai strazii sa aiba grija de ei. Dar, in opinia mea, acestia nu stiu cum sa o faca, nu usnt educati sa aiba grija de caini, iar situatia e extrem de grea acolo. Animale bolnave, nesterilizate, cainii se amesteca unii cu altii fara sa se tina cont de compatibilitatile dintre ei, se bat mereu. Cele doua doamne-voluntare din Olanda, impreuna cu studentii de la medicina veterinara, au petrecut doua saptamani de dimineata pana seara sa puna lucrurile in ordine, sa trateze cainii bolnavi, sa-i sterilizeze, etc. De dimineata pana seara. A fost o munca extrem de istovitoare, dar a inceput sa dea roade. Domnul respectiv doreste acum sa construiasca un adapost nou, cu sprijin din strainatate, si cu totii speram ca noul loc va arata mult mai bine. Eu zic ca sunt pe drumul cel bun. Exista dorinta si pasiune.

        Cortul pentru sterilizari; poza e facuta de Cézanne Valk, 

studenta la medicina veterinara in Olanda 

In comparatie cu adapostul de la Timisoara, cel de la Turda mi se pare un hotel de 5 stele. Cainii sunt mult mai bine ingrijiti, sunt sanatosi, sunt sterilizati, totul e organizat. Cu toate astea aveti si voi multe neajunsuri, daca stau sa compar cu adaposturile din Belgia. Dar am fost si la adapostul primariei din Timisoara, iar cainii aceia mi s-au parut extrem de tristi. Inchisi in niste boxe de beton, fara sa vada lumina zilei, sunt ca la inchisoare. Apa pe care o beau aveau o culoare ciudata, ca si cum nu ar mai fi fost schimbata de mult timp. Iar cainii, se vede pe ei ca sunt tristi, ca nu le merge bine acolo.

Intotdeauna e loc de imbunatari, iar eu sunt convinsa ca peste 3 ani, voi veti face progrese, pentru ca sunteti organizate. Sper mult sa nu ajungeti ca adapostul de la Timisoara, unde domnul a adunat caini fara numar si apoi nu a mai putut sa-i ingrijeasca. Nu e bine sa-i aduni daca nu ii poti ingriji. Prima data trebuie sa-i ingrijesti pe cei pe care ii ai, sa te axezi mult pe sterilizari, apoi sa-i dai spre adoptie. Trebuie sa va creati propriile limite in a aduna caini, chiar daca vedeti caini pe strada, sa va opriti pornirea de ai aduce in adapost, altfel totul se va transforma intr-un chin, atat pentru caini cat pentru voi. 

                 Fotografia este facuta la Timisoara de catre Peter Kampschulte, voluntar german

Ce ai facut la Turda?

Am observat ce se intampla pe aici, apoi am inregistrat ce am vazut. Nu am de gand sa fac un reportaj despre privirea trista a cainilor din adaposturi, ci despre oamenii care isi dedica timpul activitatii de ingrijire a cainilor din adaposturi. Accentul documentarului meu nu va cadea pe "bietii caini", asa cum ii vede lumea, ci despre viata in adapost, nu doar pt caini, ci pentru oamenii carora le pasa de acesti caini. De cainii comunitari ai Romaniei. 

Cat ai fost la adapost si ai facut poze, lumea de acolo te privea ciudat, intrebandu-se parca cum poate cineva sa faca poze ore in sir, si sa nu dea o mana de ajutor activitatii de acolo? Ai facut sute de poze, iar la sfarsit ai ales doar cateva. De ce?

Da, stiu ca e greu sa vezi ca ai pe cineva la adapost atatea zile si nu face nimic decat poze. Dar asta inseamna sa fi fotograf profesionist. Sa faci poze cu orele. In primul rand eu experimentez tot timpul. Adica mereu fac ceva nou, ceva ce nu as fi facut in mod normal, pentru ca apoi sa vad ce iasa. Eu aleg doar cateva poze, care mi se par mie cele mai reusite din punct de vedere al imaginii, al luminii, al pozitiei celui fotografiat, si mai mult de atat, toate pozele trebuie sa se incadreze intr-un stil, toate trebuie sa spuna o poveste, sa se lege ca intr-un serial. Nu pot sa folosesc poze care au un alt stil, care nu se incadreaza "serialului", pentru ca documentarul este de fapt o poveste in imagini.  Eu sunt foarte severa cu munca mea si de aceea sunt si foarte selectiva. Stiu ca multa lume nu intelege munca fotografului profesionist, dar sa va spun asa, daca nu erau fotografii, lumea nu stia cum arata un razboi, doar si-l imagina. Lumea trebuie sa inteleaga ca nu orice poza este o poza de calitate, iar acest lucru trebuie respectat, in special de publicatiile care iti cumpara munca. Pozele facute de mine au copyright si daca cineva le foloseste fara consimtamantul meu, pot sa-i dau in judecata. Sau, un exemplu, eu lucrez pentru un ziar din Belgia. La un moment dat am facut un reportaj despre rromii romani de acolo, dar a fost un reportaj care punea accentul pe traditiile, cultura lor. Dupa catva timp, un reporter a scris un articol despre niste rromi care au furat nu stiu ce si au folosit poza mea. Le-am cerut imediat sa schimbe poza, mai ales ca au folosit-o intr-un context negativ, cand eu facuse pozele pe un cu totul alt subiect. Ei, pentru astfel de abuzuri, fotografii profesionisti pot sa dea in judecata publicatiile. Sunt sigura ca si la voi e tot asa. 

Cat ai stat la Turda, ai cautat mereu caini morti pe sosele, sa-i fotografiezi. De ce?

Pentru ca asa ceva nu exista in tara noastra. Pentru ca sa accentuez viata animalelor de aici. Pentru ca sa sensibilizez. Si pentru ca impactul de a vedea poze cu animale moarte e mult mai puternic decat cele cu animale vii, impactul e mai mare si lumea percepe mesajul general pe care vrei sa-l transmiti.

Ce parere ai despre situatia cainilor comunitari din Romania?  

In Timisoara am aflat, de la voluntarele din Olanda, ca in Romania exista o propunere pentru legalizarea eutanasiei. Asa am aflat ca din cauza dezbaterii acestei legi devenita extrem de controversata, au existat numeroase manifestatii in diverse tari si ca, tot din acest motiv, strainii au inceput sa vina in Romania si sa se implice in ajutorarea cainilor din adaposturilor. Eu sunt in continuare socata despre felul cum sunt tratati cainii aici, dar intrevad o speranta de mai bine. Asta se va vedea insa peste 30-40 de ani, cand situatia cainilor strazii in Romania va fi cu totul alta. Pana atunci, cu pasi marunti, oameni ca voi, vor aduce schimbarea. Ma bucur mult sa vad ca sunt oameni care trateaza animalele in mod normal, adica asa cum o facem si noi, in Belgia, unde cainele sau pisica este un membru important al familiei si asa cum o faci si tu cu cei 5 caini ai tai. Doar ca, la noi, asa sunt tratati de catre majoritatea oamenilor. Opusul o reprezinta cazuri izolate, adica caini abandonati sau oameni carora nu le pasa de animale. Dar acei oameni sunt blamati de semenii lor, ca sa inteleaga ca ceea ce fac nu e bine. Aici insa vad ca insa ca cei ca tine, care isi trateaza animalele ca si pe niste membri importanti ai familei, sunt cei putini. De aceea zic ca, in opinia mea, in 30-40 de ani situatia se va normaliza.

Mai multe poze din vizita Lisei în România, la adăpostul nostru, dar și în alte locuri, puteti regăsi aici: http://www.lisavandamme.be/adogslife#1