miercuri, 25 mai 2016

Atașamentele nasc adevărate drame

Când te implici în salvarea animalelor, de multe ori te trezești prins în niște situații complicate, extrem de solicitante emoțional și, la prima vedere, fără ieșire. E ceea ce americanii numesc ”roller coaster”, iar noi l-am preluat de la ei pentru că denumește perfect îmbulzeala de stări pestrițe ce pun stăpânire pe tine într-un ritm frenetic. 


O activitate ce implică emoții, sentimente arzătoare cu nemiluita, trăiri zbuciumate si complexe, te poate duce rapid la apoplexie, dacă pierzi controlul. În această activitate, majoritatea salvatorilor cad pradă reacțiilor afective puternice, iau decizii - nu la cald ci la fierbinte, iar rațiunea pălește în fața ”inimii”. Din acest motiv, mulți salvatori ajung sclavii emoțiilor, iar cei neimplicați în activitatea lor îi etichetează imediat ca ”persoană cu probleme psihice”. Nu că n-ar exista și persoane care într-adevăr au tulburări psihice patologice și printre iubitorii de necuvântătoare, însă ceilalți tind să-i bage în aceeași oală la orice scăpare a ”frânei emoționale”.
  
Odată ce ai salvat un animăluț dintr-o situație grea, ai petrecut mult timp alături de el încercând să-i repari rănile fizice și psihice, dar și încrederea în specia umană, el se lipește de tine dăruindu-se total și cu toată încrederea ție. Și uite așa se dezvoltă acele fire, corzi nevăzute ce pornesc din zona inimii tale către acea minunată ființă necuvântătoare dar și viceversa. Într-un cuvânt: atașamentul. La fel și noi, încă de mici ne atașăm de ființele care ne oferă comfortul, siguranța, căldura, dar mai presus de toate, afecțiunea. Toate speciile suntem cucerite de această ”atitudine de dragoste”, iar în funcție de gradul nostru de evoluție, felul cum o altă ființă este capabilă să o transmită, poate fi hotărâtor în evoluția unei relații. Însă coacherii moderni ne tot avertizează că atașamentele par să fie (dintotdeauna) cele mai puternice stavile în calea evoluției. Nu intru mai adânc în acest subiect, o fac destul ”specialiștii”; l-am amintit doar ca un preambul a ceea ce vreau să explic mai departe. 


Deci: salvator + ființa salvată = afecțiune  atașament 

Nimic din această ecuație nu pare a fi nelalocul lui și poate rămâne neperturbat până în momentul în care apare un element nou și anume potențialul adoptator. Ei, în clipa asta intră puternic în scenă atașamentele. Atât cele dinspre animăluț spre om (salvator) dar și invers. 
Am văzut multe cazuri în care, din pricina acestor legături puternice, iau naștere adevărate drame. Animale (căței/pisici) date spre adopție într-o nouă locație, fac tot posibilul să evadeze si să se întoarcă acolo unde au cunoscut (pentru prima dată) afecțiunea, chiar dacă noua locație e un cămin adevărat și nu un adăpost improvizat. Dar am vazut și salvatori care pun mai presus de binele animăluțului propriile sentimente (un gest complet egoist!) și refuză să-i ofere acestuia șansa de a ”evolua” prin plecarea într-un loc mai bun. Și uite așa se dovedește că trainerii ăia au avut mare dreptate când au avertizat despre nocivitatea atașamentelor!  


Mai nou însă, mi-a fost dat să descopăr că nu doar aceste două categorii pot să fie prinse în ecuația de mai sus, Fără să-ți dai seama, inclusiv binefăcătorii (=sponsorii) și personalul medical care a îngrijit mai mult timp un animăluț pot dezvolta atașamente puternice față de acesta. Dacă reușești să pășești în exteriorul ecuației, pe post de observator a întregii situații, ai șansa să observi că bietul animăluț este de-a dreptul ”înfășurat într-un ghem de corzi” format de atașamentele celorlalți. 


Dinăuntru ai zice ”ah, ce frumos, ce iubit de toata lumea este acest animăluț!”, însă din exterior îți dai seama că ai de-a face cu o situație mult mai complexă și foarte dificil de gestionat. Iar cea mai ingrată poziție în care te poti afla este acea a salvatorului responsabil cu alegerea viitorului acelui suflet necuvântător. Ce e de făcut în acest caz în care ești prins la mijloc între două tabere, una de aici și cealaltă din străinătate, care vor să aleagă ce consideră fiecare mai bun pentru animăluț, iar presiunea asupra ta (ca deținător de balanță) este maximă, fiecare tabără apelând la tot felul de subterfugii pentru a înclina balanța în favoarea lor. 

Ce mi-ar place mie cel mai mult ar fi să dețin o foarfecă specială cu care să pot tăia acele corzi si să eliberez animaluțul în cauză. Din păcate însă, o astfel de ”foarfecă” o pot ”mânui” doar terapeuții specializați, iar în cazul nostru tensiunea crește cu fiecare zi ce trece și tu simți tot mai grea resposabilitatea alegerii. Pe cine să aleg? Primul impuls e să alegi având în minte un tipar reușit, în cazul acesta o adopție din trecut, cu un end foarte happy. Dar apoi îndoiala se furișează în sufletul tău șoptindu-ți: ”dacă în cazul acesta nu asta-i cea mai bună soluție? Poate acum, ceva ce a dat greș în alte cazuri, poate fi o reușită.”. Și atunci din nou te vezi nevoită să apelezi la ajutorul tuturor sfinților, cedându-le dreptul de a decide ”fie cum e mai bine pentru el”, adică să te detașezi de situație, să aștepti să treacă conflictul și să apară soluția ”the best of the best”. 

Iar celor două tabere le-aș spune doar atât:


sau cum zicea un mare înțelept:


(va urma)

Un comentariu:

Postări populare