Foiletonul vecinilor sau cum o persoană plină de ură poate împrăștia rahat

Pregătesc această postare de multă vreme, mai ales în mintea mea. Am tot amânat-o, știind că va deschide un capitol dificil și va răscoli neplăceri adunate în ani. Însă ca autor de carte, pentru care scrisul are valențe terapeutice, am decis că e timpul să curăț tot deșeul acumulat. Și mai am un motiv, zilele trecute a avut loc acest eveniment public, foarte dezbătut atât pe pagina asociației din care fac și eu parte, Trei Frați Pătați, cât și pe diverse canale media. Și m-am bucurat să observ că și pentru alții e un subiect fierbinte. Iar discursul vecinei mele, despre care va fi această postare, a stârnit rumoare. 

La dezbaterea organizată de Primăria Turda împreună cu Poliția Locală, majoritatea celor prezenți au fost deținători, salvatori și iubitori de animale. Printre participanți s-au numărat și cinci persoane în vârstă, dintre care trei erau vecinii mei. Fix cei care mă reclamă, mă înjură, mă hărțuiesc..., acțiuni împotriva cărora s-a deschis dosar penal. Eu m-am bucurat că au venit, ei nu s-au bucurat să mă vadă. Pentru că tot ce transmit ei este doar ură și instigare la ură și la violență. 

Începutul   

Prietenii care îmi cunosc povestea spun: „seamănă perfect cu Vecina lui Mircea Bravo, cea care i-a inspirat și filmul!”. Cu deosebirea că, în cazul meu, vecina nu e un caz izolat. 

Locuiesc împreună cu soțul și cei trei câini într-un apartament dintr-o clădire de tip duplex, cu patru apartamente în total. Fiecare are propria curte, delimitată prin gard și cu intrare separată. Aici au ajuns bunicii soțului meu, după ce Ceaușescu le-a demolat casa și au fost mutați în această clădire. În zonă sunt patru astfel de imobile, dintre care unul găzduiește cabinete ale medicilor de familie. Eu am ajuns aici imediat după căsătorie, în urmă cu mai bine de două decenii, împreună cu prima noastră cățelușă, o teckeliță mică. A avut la un moment dat o serie de pui, care au plecat spre alte case, însă unul dintre ei, ales de nepotul meu, s-a întors la noi. Așa sunt copiii: se entuziasmează repede în fața unui animăluț, dar entuziasmul se stinge când îngrijirea lui vine la pachet cu responsabilități. Așa ne-am trezit cu doi căței de talie mică, extrem de prietenoși. Mergeam cu ei în vizită la școala nepotului, unde zeci de copii îi înconjurau, iar ei se bucurau de toată atenția. La fel se întâmpla și când primeam musafiri. Cine are teckeli știe că sunt renumiți pentru pasiunea lor de a împărți pupici cu toată lumea.

Din al doilea an de când ne-am mutat aici, pe vremea când locuiam împreună cu bunica soțului, vecina de la apartamentul de sub noi a început să reclame prezența câinilor. De la bun început am avut impresia că ne antipatiza, deși eu intrasem în comunitatea aceasta cu deschidere și bunăvoință. Le dăruisem chiar și prăjituri vecinilor, după obiceiul mamei mele, care obișnuia să facă același lucru cu vecinele apropiate. Cât am locuit lângă părinții mei și, mai târziu, pe cont propriu, nu am fost implicată și nici măcar martoră la conflicte între vecini. Prin urmare, reacțiile femeii mi s-au părut deplasate și exagerate. Țin minte că i-am spus, la un moment dat, că e răutate pură. Habar nu aveam cât de bine intuisem lucrurile, cu mult înainte să ajung să o cunosc mai îndeaproape. Pe atunci avea puțin peste 60 de ani. Astăzi este octogenară.

Există o vorbă că oamenii se înțelepțesc odată cu vârsta. Experiența mea cu această femeie mi-a arătat că sentimentele negative, cultivate ani la rând, ajung să intoxice atât sufletul cât și mintea. Vecina a devenit, în timp, cea mai veche prezență din comunitate și un adevărat punct de informare pentru ceilalți locatari. Informațiile pleacă de la ea și circulă mai departe, printr-o pânză de păianjen în care unii au intrat din curiozitate și atracție pentru bârfă, iar alții, printre care eu și soțul meu, am rămas în afara rețelei. Poziția aceasta mi-a permis să observ dinamica relațiilor dintre vecini. Aș putea oferi suficiente date pentru un studiu de caz social.

De-a lungul anilor, reclamațiile ei repetate către Poliția Locală au avut motive dintre cele mai diverse, unele îndepărtându-se tot mai mult de realitatea faptică, iar când un subiect își pierdea consistența, prezența câinilor devenea laitmotivul sesizărilor. 

Cu timpul, am ajuns să înțelegem un lucru: orice problemă apare în apartamentul ei sau prin împrejurimi, în viziunea vecinei există un singur responsabil posibil, noi.

Acum aș vrea ca cititorul să facă o pauză din cititul peste rânduri și să tragă aer în piept. Pentru că, dacă la întâlnirea cu reprezentanții Primăriei și ai Poliției Locale, dar și în comentariile de la postarea asociației mele, de pe Facebook, elucubrațiile ei au stârnit rumoare, urmează partea cea mai savuroasă: lista completă a motivelor pentru care ne-a reclamat, de-a lungul timpului, și pe care le reia cu o consecvență demnă de un roman fluviu, de mai bine de 20 de ani încoace.

1. Canalizarea. Când ne-am renovat apartamentul, ca proaspeți căsătoriți, l-am lăsat pe socrul meu să coordoneze lucrările. La finalul lucrărilor, vecina insista că a găsit în medența din curtea ei o cârpă, pe care „sigur meșterii au aruncat-o în toaletă”. Cum ar fi putut să treacă o cârpă printr-un vas de toaletă, mi se părea de-a dreptul „contra-naturii”. Dar ea își susținea povestea că atâta convingere încât te punea pe gânduri în lipsa dovezilor. După ani de zile gândurile ni s-au limpezit și am înțeles că femeia făcuse o obsesie pe tema canalizării. Nici când muncitorii de la Compania de Apă, veniți pentru vidanjare, i-au spus: „doamnă, vedeți gaura asta? Asta colectează tot ce vine de la blocurile din dreapta, nu doar ce se scurge de la voi”, nici explicațiile lor n-au convins-o. Și atunci a fost primul semn că oricine ar veni cu explicații logice la scenariile ei, nu va reuși să i le schimbe vreodată (fixism=mecanism prin care o persoană își construiește o versiune proprie a realității și o reproduce la nesfârșit, indiferent de faptele care o contrazic). 

• Altădată ni s-a spart o țeavă de sub cada de baie. Cine știe cum se fisurează țevile henco, știe că apare o liniuță foarte fină, aproape imperceptibilă. Doar efectul este vizibil. Eu eram într-o perioadă extrem de grea, mama era pe ultima sută de metri înaintea „marii plecări”, sora mea venise din străinătate pentru ca să o mai prindă în viață și zilnic stăteam lângă ea. Vecina mă tot suna și îmi spunea: „căcatu' vostru și a' câinilor voștri îmi picură în cap când stau pă budă, să vă schimbați canalizarea!”. Așa comandă ea și așteaptă ca ceilalți să i se supună. La noi nu se vedea nimic, de aceea primul gând al meu a fost că poate era vorba de pete de igrasie. Am încercat să-i explic că nu era momentul cel mai potrivit, pentru că ..., mama, dar ea a replicat pe un ton care minimiza durerea: „las' că și mama mea o avut cancer”. (Până la urmă a avut și ea, singura perioadă de „respiro” vizavi de reclamații, însă nu a învățat nimic din acea experiență). 

        Într-o seară, când am venit ruptă pe dinăuntru de la mama, soțul m-a anunțat că nu aveam apă. Am sunat la Companie, dar ei m-au asigurat că nu e de la ei, „verificați dacă nu cumva vreun vecin a făcut vreo lucrare si a oprit apa”. Atunci mi-a picat fisa. Am sunat la poarta vecinei și am întrebat-o de ce nu avem apă, m-a chemat înăuntru să-mi arate peretele, dar în momentul în care am intrat în hol, m-a lovit nervoasă cu pumnii în piept, urlând că ne batem joc de ea. Eram atât de obosită și de supărată, încât i-am ignorat ieșirea, deși am fost șocată de agresivitatea ei. Mintea mea era tot la mama. Ce să vezi! În baie, sub plafon, era instalată o țeavă nouă, subțire, cu robinet! De la care vecina dispunea de apa care curgea în apartamentul nostru! I-am spus să ne dea drumul imediat, altfel o reclam. A rotit robinetul după ce s-a cocoțat pe marginea vănii, pentru a ajunge la el. Din mișcările ei precise mi-am dat seama că repetase de mai multe ori operațiunea. Bineînțeles că am reclamat-o la Compania de Apă, dar ea nu a deschis ușa când au venit în control. 

        Pentru remedierea defecțiunii, am apelat la vecinul agreat de ea, care deține o firmă de instalații. Același care îi montase și țeava ilegală. Chiar dacă soțul meu le-a atras atenția meșterilor asupra unui firicel subțire de apă care se scurgea de sub cada de baie, vecinul fusese instruit să înlocuiască fără discuții canalizarea. Atenție, canalizare refăcută când ne mutasem aici! Tot tot atunci ni se instalase și o țeavă de evacuare a mirosurilor, în exterior. Echipa vecinului a ignorat acest aspect, drept urmare toate mirosurile de la canal ne invadează baia. Și a vecinei. Care susține obsesiv că este: „mirosul de căcat de la câinii voștri”, fără să cunoască regulile fizicii care spune că mirosul de canalizare se propagă de jos în sus, prin gazele produse de procesul de fermentație ce are loc acolo. 

      Doar că sursa defecțiunii nefiind canalizarea, problema nu a dispărut. Iar ea a continuat să mă sune, susținând, de data aceasta, că soțul meu, singur fiind acasă, injecta apă cu o seringă pe lângă conductă, ca să-i provoace ei pagube. Când am ajuns acasă, i-am permis să intre și să vadă cum arăta baia noastră. Numai că ea s-a oprit în bucătărie, s-a așezat pe vine și a început să se uite pe sub bufet. Mă simțeam într-un film cu proști. A trecut apoi în baie și a început să studieze țeava de lângă chiuvetă, în căutarea locului prin care soțul meu ar fi putut introduce apa cu seringa și acul. Numai că chiuveta se afla la distanță de toaletă, zona unde apăruse problema. Dar ce importanță aveau detaliile acestea? Scenaristica ei rămânea imună la orice explicație logică.

    Până la urmă au revenit instalatorii și i-au dat, în sfârșit, ascultare soțului meu, adică proprietarului de drept al locuinței! Și au descoperit țeava henco, de sub cadă, fisurată. O reparație care a durat mult mai puțin timp și cu mult mai puține costuri. De ce am acceptat să facem cum a cerut ea? „Ca să fie bine, că așa trebe să fie între vecini”, cum ne tot repeta bunica soțului, care locuia cu noi. Doar că bunica nu avea capacitatea de a observa toate aceste uneltiri și mașinațiuni pornite de vecină. 

        Au trecut ani buni de atunci. În vara trecută însă, când am ajuns la poarta ei cu polițistul zonal, a început să urle: „să faceți bine să refaceți canalizarea cum o fost înainte!”. De data asta am ignorat-o complet. 

• Și tot din seria „obsesii legate de canalizare” se numără și o afirmație făcută în fața unei săli întregi, care a stârnit rumoare și articole media la mișto. Despre „rahatul” depus pe marginea canalizării în medență, pe care ea trebuie să-l radă tot mereu. Și că ea știe că ăla e rahatul câinilor, care arată altfel decât al oamenilor🤣. Pentru cine nu știe ce se acumulează într-un bazin de colectare a apelor uzate în urma fermentării reziduurilor organice, vorbim despre nămol. Degeaba i-am sugerat că n-am reușit să-mi dresez câinii chiar până într-acolo încât să-și facă nevoile la toaletă. Prin urmare, folosesc curtea noastră, iar eu strâng excrementele în pungi speciale, pe care le arunc într-o găleată cu capac, ținută tot în curte. Am fost nevoită să i-o arăt și unui agent de poliție, măcar el să se lămurească, căci fixismele vecinei rămân fixe chiar și în fața realității. 

2. Soțul meu ocupă locul al doilea în lista obsesiilor ei. În urma unei intervenții pe creier, el a rămas cu dizabilități, fapt care l-a și pensionat pe caz de boală la vârsta de 35 de ani. Reclamațiile care îl vizau apăruseră înainte de acest eveniment, iar astăzi vecina merge atât de departe cu acuzațiile, încât îi atribuie acțiuni care îi depășesc cu mult capabilitățile fizice. 

Atât de convinsă este de propriile scenarii, încât, într-o zi, m-a sunat și pe mine ca să mi le înșire. Rezultatul a fost că a trebuit să-mi sun prietena, psiholog de profesie, ca să mă scoată din șoc. Am rămas siderată de siguranța cu care vecina debita toate aceste scenarii, în condițiile în care eu îmi petrec 99% din timp alături de soțul meu. Cu toate acestea, ea încerca să mă convingă că „nu știi tu ce ai în casă”. Și atunci m-am gândit că cine nu ne cunoaște și aude povești spuse cu atâta patimă trebuie să fie bine mobilat intelectual ca să discearnă între fapte reale și fantasmagorii. 

Le redau mai jos, exact așa cum mi-au fost servite mie:

• (Apartamentul ei se află la parterul clădirii, iar ferestrele bucătăriei dau spre poartă.) „Într-o noapte, pe la ora 2, m-am trezit să-mi iau un medicament de la bucătărie și, când m-am uitat pe geam, l-am văzut pe F. stând în fața porții și uitându-se prin curte. Câinele ăla mare era lângă el.”

Greșeala mea a fost că am încercat din nou să-i ofer explicații logice. Că soțul meu doarme ca tunul, în timp ce eu mă trezesc la orice zgomot, așa că o ieșire pe furiș, în toiul nopții, pentru a o „vizita” era exclusă. În plus, câinii dorm în camera mea, iar el n-ar avea cum să scoată vreunul de acolo, darmite tocmai pe cel mai mare, când nici măcar nu-l poate înhăma, având o singură mână funcțională. Replica ei a venit cu aceeași siguranță: „Apăi nu, că câinele era fără ham și stătea lângă el!”. Măi femeie, duci docilitatea câinelui meu mult prea departe! În realitate, dacă am deschide poarta, până și băbuța noastră de 16 ani ar lua-o la goană, darmite un câine tânăr și agil!

· În urmă cu câteva veri, într-o lună august caniculară, plecase într-o excursie organizată de Centrul de Zi pentru Vârstnici. La întoarcere, și-a găsit grădina uscată și a venit cu un nou scenariu, despre care am aflat de la polițistul comunitar: în convingerea ei, soțul meu ar fi aruncat „ceva chimicale” din balconul nostru, aflat la etaj, în șapte locuri din grădina ei, provocând arderea vegetației. Soțul meu și-a ieșit imediat din fire și i-a spus agentului că femeia e dusă rău. Păi cum naiba ar fi putut face una ca asta, din balcon, folosindu-și mâna stângă, în condițiile în care dreapta îi este paralizată, și să împrăștie substanța pe toată suprafața grădinii, care depășește cu mult marginea balconului nostru?! Agenții au fost foarte în regulă. Au spus că înțeleg și ei cât de neverosimilă e povestea, dar că sunt obligați să cerceteze.

   Mai sunt și alte episoade, dar m-am limitat la elucubrațiile monumentale. Culmea e că ajunsesem de multe ori în situația în care aflam ce „făceam” noi, chipurile, în viața de zi cu zi, din reclamațiile ei. Mereu a avut treabă cu soțul meu, inclusiv pe vremea când acesta era ofițer activ, când a trimis o sesizare-fluviu până și la unitatea la care lucra. Colegii lui au fost nevoiți să vină „sub acoperire de la bancă”, pentru a cerceta situația. Hilar, de-a dreptul.

3. Podul - toate cele 4 clădiri tip duplex au pod. În acte, acoperișul & podul sunt considerate spații indivizibile, de folosință comună. Majoritatea locatarilor de la etajele superioare și-au mansardat podurile. În clădirea noastră nimeni nu a avut nevoie. Personal, de când stăm aici, nu am urcat niciodată în pod, pentru că scara mi se pare instabilă, dar și pentru că nu mă simt deloc confortabil la înălțime. Soțul, persoană cu dizabilități, nu poate uza în niciun caz de nicio scară. Drept urmare, podul zace nefolosit de ani buni, fiind luat în stăpânire de către porumbei. Am încercat, printr-un prieten, să acoperim toate spațiile de acces, însă păsările pur și simplu se strecoară printre țigle. Am instalat CD-uri vechi, pentru că citisem că razele soarelui reflectate de suprafața lucioasă produc străluciri care sperie păsările și le descurajează să mai intre. În timp însă se obișnuiesc cu toate mijloacele născocite de om. Din forumuri am înțeles că odată ce porumbeii se instalează într-o locație, slabe șanse să mai plece de acolo.

Ei bine, la dezbaterea publică, vecina s-a plâns și că noi nu am face nimic împotriva prezenței porumbeilor care fac mizerie și că tot ea trebuie să ia măsuri. 

• Altă dată ne-am trezit că a venit să se urce în pod, „să verifice”, nu știu ce. Am lăsat-o, dar nu ne-a spus ce anume căuta. Din reclamația către Poliția Locală am aflat că noi am fi introdus tot felul de obiecte, cârpe, etc în coșul de fum, cu intenția de a o asfixia pe ea și atunci am făcut legătura. Atenție, atât noi cât și ea folosim centrale termice, coșul fiind dezafectat! 

• Tot din seria „măsurilor” luate de ea împotriva viețuitoarelor face parte și amplasarea unor pet-uri de 2 litri prin toată curtea, după ce auzise că acestea ar ține pisicile la distanță 😹.

4. Contoarul de gaz. Când a fost construită clădirea, toate contoarele celor patru apartamente au fost amplasate la un loc, pe un peretele care acum este în curtea vecinei. Mutarea contoarului ar presupune costuri pentru un proiect nou + instalarea, pe care nu ni le putem permite. Pe vremuri nu exista îngrădirea spațiilor, dar pentru că li se furau culturile din grădini, lumea a început să-și ridice garduri, fiecare apartament având acum și intrare separată. Dar asta s-a întâmplat cu mult înainte ca noi să ne mutăm aici. 

Pentru că singura modalitate de a transmite online indexul era să fotografiem contorul nostru de la poartă, după câteva „violări de proprietate”, vecina ne-a interzis și acest lucru. Asta deși contoarele de gaz sunt proprietatea E.ON, iar peretele pe care sunt montate figurează în acte ca fiind comun. Ca să ne obtureze accesul vizual la cifre, a lipit scotch pe ecranul contorului, apoi a tras o pungă peste întregul aparat și, în cele din urmă, a montat un grilaj la poartă. Am fost nevoită să apelez la polițistul responsabil de zona noastră, ca să pot transmite indexul. Când agentul n-a putut veni personal, a sunat-o pe vecină și i-a cerut să ne permită accesul. La telefon, ea a spus că e de acord. Când m-am dus eu, însă, m-am ales cu blesteme și injurii, iar printre ele a invocat și motivul pentru care refuza să mă lase să intru: se temea de noi (!!!). După un timp au venit cei de la E.ON, au schimbat contorul și i-au spus explicit că n-are voie să lipească nimic pe el. 

5. Câinii. De-a lungul celor două decenii, întregul mecanism al reclamațiilor și declarațiilor s-a transformat într-un joc de ping-pong între scenariile abracadabrante ale vecinei și explicațiile logice pe care noi încercam să le oferim agenților constatatori. Dar când un subiect își pierdea consistența, câinii deveneau laitmotivul sesizărilor, vecina speculând din plin disponibilitatea și promptitudinea Poliției Locale.

       Atitudinea ei denotă o vădită intenție de batjocură. Aceeași tactică de denigrare a folosit-o și în cadrul dezbaterii de miercuri, când a afirmat că am avut chiar și 13 câini și că la noi era „o mizerie de nedescris”. Firește, fără să precizeze unde anume sau despre ce fel de mizerie vorbea. Până și în prezent, habar nu are câți câini am, dar le spune tuturor, cu o siguranță dezarmantă, că ar fi patru, dintre care unul cu trei labe. Complet eronat! La fel ca toate scenariile ei.

        Ce nu știe ea este că eu am pasiunea de a păstra în scris episoadele vieții noastre. O adevărată cronică a trecerii câinilor prin casa noastră se găsește chiar pe acest blog, iar povestea vieții noastre, în ansamblu, se desfășoară în jurnalele mele. Acolo notez absolut tot! 

            Prietenele m-au sfătuit să nu o mai iau în seamă și să ies din povestea ei. În fond, asta urmărește: să-i atragă pe ceilalți în scenariile pe care le construiește, să le obțină validarea și să transforme propriile interpretări în versiuni acceptate ale realității. Prietena mea, psiholog de profesie, mi-a explicat la un moment dat că un asemenea comportament poate implica distorsionarea repetată a realității și interpretarea persecutorie a evenimentelor, mecanisme prin care persoana ajunge să-și construiască propria narațiune și să caute permanent confirmări pentru ea.

        Am urmat sfatul prietenelor și m-am retras din acest joc. Numai că, în timp, poveștile vecinei s-au întins în toate direcțiile, înaintând pe pânza de păianjen țesută cu șiretenie denigratoare. În ea au căzut și alți vecini, unii din naivitate, alții mânați de aceleași sentimente care o animau și pe ea. Iar când lucrurile au ajuns în acest punct, tot prietena mea mi-a spus: „Tu trebuie să înțelegi că sunt și oameni răi, punct!”. A fost ca un duș rece.

Despre influența vecinei H.I. asupra celorlalți locatari voi scrie în episodul următor. E o pânză socială foarte complexă, care merită tratată separat, pentru a înțelege cum un singur om poate intoxica o comunitate întreagă. Iar noi suntem departe de a fi singurii prinși în rețeaua ei de bârfe. Îi vorbește de rău pe toți, inclusiv pe cei pe care îi consideră prieteni. Numai că, în ceea ce ne privește, a dezvoltat o adevărată obsesie, alimentată de propriile interpretări și suspiciuni.

Sincer, după ce am citit numeroase articole și cărți din domeniul dezvoltării personale, iau tot mai serios în calcul posibilitatea unor trăsături narcisice. În universul ei, pare să fie astrul în jurul căruia gravitează toți ceilalți, iar ea își rezervă rolul de a le dirija mișcările, inclusiv judecata.