Din lumea mea

Am simțit un impuls să scriu această postare dintr-o rană sufletească, readusă la suprafață de dispariția tragică a Cristinei Țopescu. Am urmărit emisiunile dedicate frumuseții omului care a fost, realizate de către colegii ei de la Canal 33 . Superbe emisiuni. Apoi am citit postările unor doamne din lista mea de Facebook, active în munca de protecție a animalelor. Dureroase cuvinte. Și am înțeles ce simțeam și eu. Fiecare dintre cele două categorii s-au identificat oarecum cu drama Cristinei. Unii au simțit remușcări că nu au știut ce păstrase ea în suflet, iar de cealaltă parte era un strigăt aproape disperat al femeilor însingurate de drama prin care trec.  Chiar dacă și eu am fost jurnalist, și pot să înțeleg frustrările unui om onest din contactul cu o presă tot mai murdară, primul meu impuls a fost să o asociez pe Cristina Țopescu cu activistul pentru protecția animalelor. Și din acea imagine de ansamblu am putut să o înțeleg mult mai bine, să-i percep drama și însingura...

Viața într-un oraș mic, fost muncitoresc, deși cu rădăcini adânc înfipte în istoria antică,  poate fi foarte anevoioasă pentru un iubitor/protector de animale. Și asta pentru că dintre cei cărora susțin că le pasă de viețuitoare, puțini sunt cei care se și implică în rezolvarea cap-coadă a unui caz.  Restul stau pe margine doar, formând ”Galeria”!  Ce fac aceștia? Păi îi știm cu toții, ei sunt cei ce comentează pe Face Book, postează poze cu pisici sau câini întâlniți în drumul lor, apelând (prin diverse nivele de pressing) la mila altora. Tot din ”Galerie”  mai fac parte si susținătorii care încurajează (cred ei) prin comment-uri gen: ”esti un om minunat”, ”să-ți ajute Dumnezeu” etc.  Ideea e că pentru un salvator cu ani de muncă la activ, sătul de aglomerația din casă, de mirosul impregnat în propriul mediu ambiant, de apariția pe bandă rulantă a cazurilor noi, expresiile acestea și-au pierdut sensul inițial. Sictirul așternut peste salvatori are ...

Știu că acesta se vrea a fi un blog despre animale. Dar nu pot să nu amintesc, din când în când, și despre oamenii de pe lângă ele. Salvatorii, rescuer-ii, iubitorii de animale, cum vreți să-i numiți. Tot aceia care capătă și etichetele de ”nebuni” pentru că fac multe din ceea ce alții nu ar putea face, dedicându-se până la epuizare. Dar nu despre cei care se transformă în hoarderi voi vorbi, deși pojghița care-i desparte se poate subția oricând. Salvatorii la care vreau să fac referire încearcă să păstreze un număr gestionabil de animale, cărora le caută adoptatori și, chiar dacă se despart greu de ele, sunt conștienți că perioada petrecută împreună este doar o stație din lunga călătorie spre ceva mult mai bun.  Postarea aceasta le este dedicată acelor doamne pe care le-am cunoscut și care sunt prezente în sufletul meu, chiar dacă unele au părăsit deja această lume. Dar nu le voi uita niciodată. Deși îmi promisesem ca pe blog să scriu povești cu happy-end, o discuție care am...