Rămas bun Bobo; bine ai venit Kelly!

Dintotdeauna am fost adepta zicalei că ”nimic din ceea ce se întâmplă nu e întâmplător” sau, versiunea fără negații: „tot ce se întâmplă are un rost.” 
Am lipsit o vreme de pe acest blog, pentru că în viața mea s-au întâmplat cam multe, iar starea de sănătate mi-a dat peste cap existența. Iar ca să o repun pe făgașul normal, a trebuit să recurg la schimbări drastice în ceea ce privește dieta, schimbări pe care le disec în noul meu blog.

Uneori animăluțele care apar în viața noastră au un rol bine stabilit. Vin, pleacă, dar alteori plecarea trebuie să le-o decidem noi. E foarte greu să ajungi în punctul în care realizezi că ai epuizat soluțiile pentru rezolvarea unui „caz” și că nu mai poți continua așa. Iar până la a accepta cu sufletul împăcat că singura decizie care ți-a mai rămas e „despărțirea”, poate trece o perioadă în care te consumi mult, iar sănătatea începe să-ți dea tot mai multe semnale de alarmă. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bobo. Despre povestea lui am scris mai multe postări: episodul 1, episodul 2, episodul 3 și versiunea amplă în lb. engleză. A fost 1 an și opt luni de căutări, încercări, dar și de foarte mult stres. Pe care nu l-am resimțit doar noi, oamenii, ci și restul cățeilor din casa noastră. Pentru că ajunsesem să-i țin închiși într-o cameră, ca Bobo să nu se simtă în pericol când simțea apropierea vreunuia dintre ei și apoi să-i atace. Câinii cu probleme de vedere sunt foarte anxioși. Orice mișcare, umbră, zgomot le poate produce frică, iar ei să încerce să se apere. Așa a ajuns și Bobo să atace din senin, și mai ales pe veteranul nostru Buliță, care are problemele lui de sănătate specifice seniorilor, și chiar nu i-a lipsit un stres în plus. Apoi Zguby, și ea bătrânică deja (peste 10 ani), avea o privire atât de tristă de fiecare dată când o închideam în cameră, ea fiind genul de lipicioasă, care-și dorește apropierea de om, că pur și simplu mi se rupea inima când o vedeam. Dar nu aveam ce face. Iar toate aceste permutări, plus anxietatea lui Bobo de despărțire (dacă coboram în curte sau mergeam pt o scurtă perioadă de timp undeva, deși niciodată nu rămânea singur acasă), urletele disperate când nu mă simțea lângă el, începând de dimineața, de când se trezea și voia să intre la mine..., toate astea mi-au sporit simptomele cu care deja mă luptam de câțiva ani. Nimeni, din nicio organizație internațională cu care am colaborat, nu a mai vrut să ne ajute, pentru ei cazul lui Bobo fiind fără soluție. Și cam așa și era, Bobo nu era un câine adoptabil, din cauza celor enumerate mai sus. Doar că până să înțeleg și eu asta, a trebuit să bifez înainte toată lista ce mi-o făcusem pentru rezolvarea cazului lui. Și-n cele din urmă, când am ajuns la finalul listei, după aproape doi ani, am început să „cântăresc” tot mai mult ideea ultimei soluții: eutanasia. Iar de la acest moment și până la a-l și putea pune în practică, a trebuit să treacă un timp pentru ca să se împace și sufletul cu această idee. Nu e deloc ușor să realizezi c-ai ajuns să epuizezi toate posibilele soluții în care ți-ai pus speranțe. Pentru că ești foarte implicat emoțional, ți-e greu să te detașezi și să vezi imaginea de ansamblu la „rece”.
După ce am discutat și cu soțul meu, am plâns amândoi și ne-am cerut iertare de la Bobo, am luat legătura cu unul din veterinari (a trebuit să duc cu el o muncă de lămurire, să-l fac să înțeleagă întreaga situație), ne-am pregătit sufletește, iar noaptea dinainte am rugat îngerii să-mi arate dacă am luat decizia corectă. Atât le-am cerut, dacă era ceea ce trebuia să fie, pentru binele tuturor, în ziua cu pricina să „aranjeze” ca totul să se desfășoare așa cum planificasem. Dacă nu, să fiu oprită prin orice întâmplare, gest, refuz, etc, iar eu atunci aș fi înțeles că nu trebuia să fac asta. Dar totul a mers lin. Inclusiv Bobo a fost foarte bucuros, pe tot parcursul drumului, chiar și la veterinar. Am stat lângă el, l-am mângâiat, i-am vorbit, l-am condus cu iubire și i-am mulțumit pentru tot ce a însemnat prezența lui în viața noastră. Pentru că, așa cum am menționat în episodul 2, sunt convinsă și acum că sosirea lui a avut legătură cu Freddy, și a fost cu scopul de a mă ajuta pe mine să închid (closure) capitolul după pierderea lui.  Iar acest lucru ne-a adus pacea și liniștea sufletească tuturor, iar cățeii noștri au fost  și ei eliberați din  programul zilnic de ”încarcerare”.

Și, așa cum spuneam la început, cum că nimic nu e întâmplător, prin august - o vecină a adus după ea o cățelușă extrem de dulcică. Normal că m-a contactat pe mine (la fel cum o mai făcuse și în alte dăți), deși o rugasem să nu mai aducă câini acasă, pentru că de fiecare dată îi pierdea la scurt timp sau pur și simplu erau „eliberați” de mama ei. La început am refuzat să mă duc să o văd, pentru că mă știam că devin „obsedată” ușor de un nou caz, și chiar nu-mi mai lipsea încă o sursă de stres. Dar era atât de dulcică, micuță, slăbuță și cu blănița doar smocuri, de cum năpărlise și nu o periase nimeni. Inițial vecina de aceea mă și apelase, crezând că are probleme de piele. Pe când ea era doar neîngrijită. Imediat am văzut marele potențial ce-l avea pentru o adopție reușită, așa că am luam legătura cu una din fostele colege de adăpost, i-am trimis poze cu minunea mică, și ne-am înțeles în final să o duc la mini-adăpost, de unde avea să fie promovată pentru adopție. Normal că, între timp, cățelușa a ajuns (din nou) să fie pierdută (sau eliberată/gonită), dar noroc că soțul a văzut-o și am luat-o la noi, apoi am dus-o la adăpost. În ora în care am așteptat după colega mea să ajungă la adăpost, ca apoi să-l pot trimite pe soțul cu micuța, pur și simplu m-am îndrăgostit! Pe lângă faptul că era mititică, era extrem de jucăușă și lipicioasă. Parcă știa că a fost din nou abandonată și încerca din răsputeri să mă convingă pe mine, de data asta, să o păstrez.

Mi se rupea sufletul pentru că știam că nu aveam cum să o păstrăm, dat fiind anxietatea/agresivitatea lui Bobo vizavi de tot ce mișca (mai puțin oameni). Am stat cu ea în brațe, m-am jucat, am mângâiat-o, am pupăcit-o, apoi am pus-o în mașină, și am trimis-o la adăpost. Acolo, după tratamentele uzuale (sterilizare, vaccinare, microcipare, deparazitare), a început să fie promovată, iar la scurt timp s-a oferit un adoptator din Germania. Mă bucurasem că avea să ajungă bine, nici nu-mi făcusem probleme că nu se va îndrăgosti iarăși cineva de ea, la cât era de scumpă.
Însă, după câtva timp, potențialul adoptator s-a răzgândit! Și aici într-n scenă ”lucrătura” celor-care-nu-se-văd. Între timp noi îi spusesem ”rămas-bun” lui Bobo, și chiar dacă se detensionase atmosfera după plecarea lui, a rămas totuși un gol. Pe lângă asta, eu nu reușisem să o uit pe micuța „pierdută”. Așa că, la două săptămâni după plecarea lui Bobo, am adus-o înapoi, la noi! Și de data asta adoptată! Chiar dacă, la început, cățeii noștri au fost destul de rezervați vizavi de o nouă apariție (mi-am dat seama că lunga ședere a lui Bobo în casa noastră le cam lăsase urme), după câteva zile s-au acomodat și au început, ușor-ușor, să o accepte. Iar acum, la o lună de când e cu noi, toate s-au așezat. Micuța a primit numele de Kelly și, fără să exagerez, e o minune de cățel! Cuminte. ascultătoare, inteligentă, lipicioasă, prietenoasă și frumoasă foc! Și-a găsit repede locul în casă, înțelegând că de data asta nu va mai fi abandonată. Și când privești la ea cu câtă pace doarme, cât e de liniștită în pătuțul cald și moale, simți cum te cuprinde emoția. O emoție de recunoștință.

 A adus în casa noastră o nouă energie, un vibe de voioșie și optimism! În continuare e lipicioasă, tot după noi umblă, se așează la picioarele mele imediat, merge frumos în lesă, nu latră, nu e posesivă cu mâncarea..., ce mai, e un cățel ideal! Deloc greu de iubit!

Bine ai venit în familia noastră, suflet minunat! 💕🥰💓