Dacă e sau nu SF n-am de unde știi sigur, cert e că am de-a face cu cea mai mare dilemă din ultima vreme

Am tot stat să mă gândesc dacă să scriu următoarele sau mai bine să le păstrez în ”fișierele ascunse” ale memoriei. Dar pentru că vreau ca această întâmplare/poveste/ciudățenie să rămână în istoria scrisă a familiei noastre de patrupede, am adunat voinicește șirul evenimentelor și am cutezat a le desfășura aici. Ca istorisirea să fie pe deplin înțeleasă, ar fi recomandabil să se citească și Serie-noua-cu-alte-aventuri, împreună cu Rămas bun scumpul nostru mult iubit, care formează un fel de intro al povestirii mele S.F. Da, poate intra clar la domeniul since-fiction-ului sau paranormalului, mai ales pentru cine nu crede că așa ceva ar putea fi posibil. Dovezile fiind pur subiective, rămâne la latitudinea fiecăruia să-i dea crezare sau nu. 


Bobo și Sissi au intrat în familia noastră în urmă cu 3 luni. Chiar dacă la vremea aceea apariția a doi noi pui m-a pus în dificultăți financiare, mi-a dat peste cap odihna și libertatea de mișcare, acum că au crescut (au aprox. 5 luni), pot să afirm că au fost totuși salvarea mea. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Ci mai mult despre Bobo/Bobel/Bobocel/Bobiță, cum îmi place mie să-l alint. De când l-am văzut am simțit că are probleme de sănătate - pe care le-am descris în postarea despre sosirea lor. Dar ce m-a frapat a fost să descopăr la el unele obiceiuri pe care doar Freddy le avea.

 După ce a mai crescut și a început să învețe să umble prin casă (el nici nu vede bine, conform medicilor - doar lumina o întrezărește și asta doar cu un singur ochi), i-a detectat și pe ceilalți 5 membri ai familiei noastre patrupede. Dar și-a manifestat constant interesul doar pentru bătrânica noastră, Lucy. Primul lucru pe care-l face dimineața e să o caute, întocmai cum făcea și Freddy. Se duce țintă la fotoliul ei și începe să o pupe, să o spele în urechi, pe dinți, cu aceeași fervoare cu care o făcea fiul ei. Abia o pot proteja de el, mai ales că neavând mobilitate bună, bulgărașul nostru se repede spre ea și o dezechilibrează. Dar dacă stau jos, lângă ei și-i țin pe amândoi, Lucy se lasă spălată, exact cum se lăsa și la Freddy. Doar că acum e vorba de doi orbi și împiedicați (ha, ha)! 



Ziceam că de când cu venirea puilor sunt de-a dreptul ”arestată la domiciliu”. În urmă cu mai bine de o lună a murit socrul și cu greu am găsit o cunoștință care să accepte să stea cu ei cât a durat înmormântarea, că altfel nu aveam cum să plec de acasă. Pe lângă obiceiurile distrugătoare de interioare (și nu numai) ale puilor, Bobo plânge în disperare dacă nu sunt lângă el. Iar dacă cobor în curte, urlă necontenit până mă întorc.

 Îl mai duc jos (el nu poate coborî scările) când nu am treburi de făcut în casă și stau cu el, pentru că dacă urc înapoi, vine imediat după mine. Mă bucur că până la urmă a învățat să urce singur scările, pentru că la început se bloca la mijlocul lor.



 Fiind deja măricel și greu (aprox.15 kg), mi-e foarte greu să-l tot duc în brațe (încă n-am reușit să merg la medic pentru problemele mele de spate). Așa că mai mult stă în fața ușii de la intrare sau de la balcon și adulmecă mirosurile ce vin de afară, așteptând-o pe surioara lui să revină în casă și să continue joaca.

Prin casă mă urmează peste tot, chiar și la toaletă, năravuri pe care le avea și Freddy - de unde spuneam - mai în glumă, mai în serios - că era umbra mea. 
Apoi, într-o noapte, l-am visat (din nou) pe Freddy. A fost poate cel mai ciudat vis de până acum și primul în care nu l-am văzut bolnav, trist și obosit. L-am luat în brațe și l-am strâns la piept, iar el mi-a transmis (telepatic): ”m-am întors doar de dragul tău!”. 


M-am trezit confuză, dar totuși simțind pentru prima dată de la plecarea lui o ușurare. Însă partea rațională din mine m-a convins să nu poposesc prea mult asupra semnificației acestui vis, așa că mi-am continuat mai departe rutina zilnică. Și totuși, de atunci încoace, ceva ca o alertă interioară tot încearcă să treacă peste bariera scepticismului și să-mi atragă atenția asupra asemănărilor de comportament și atașament atât de evidente între Bobo și Freddy. Și mă pomenesc întrebându-mă de multe ori dacă poate fi adevărat ca un cățel să se întoarcă reîncarnat în altul?

În urmă cu 3 zile am fost cu Bobo la ortoped. I s-au făcut o serie de radiografii la încheieturi, bazin etc, după care medicul a concis: ”în viața mea nu am mai văzut un câine atât de defect”. Articulațiile șoldului care, în mod normal, ar trebui să aibă un cap rotund, iar altul semirotund ce ”învelește” perfect rotunjimea capului femural, la el sunt plate și deplasate. Iar umerii deplasați de la locul lor (interesant că și Freddy avea problema asta), iar genunchii cu problemela rotulă și alte defecte. De aceea tot mereu aud cum îi pușcă încheieturile. Plus că peste tot se văd urme de procese inflamatorii. (Urmează să ne scrie vetul o scrisoare în lb engleză cu problemele lui, pe care o să o postez și aici). 

Ideea e că pronosticul nu sună încurajator defel. În timp vor apărea dureri articulare din cauza frecării încheieturilor, iar la șold va avea nevoie de protezare. Plus alte intervenții la genunchi și poate la coate. Să nu mai vorbim de ochișorul bolnav de glaucom. Iar toate astea, în cazul complex al lui Bobo, cel mai bine se pretează să se facă în străinătate.  
Pe mine tare mult m-au întristat cele declarate de medicul specialist. Adică am picat rău de tot cu moralul, de nu mai știam a doua zi de ce mă simțeam ca naiba. Dar pe moment, stând acolo și uitându-mă pe monitor la radiografiile lui Bobo, primul gând ce mi-a venit în minte a fost că poate Freddy s-a grăbit la reîncarnare și nu a mai apucat să treacă prin toate ”procedurile”, drept pentru care a venit cu o ”haină” defectă. Știu că sună ciudat, dar uneori gândurile ne-o iau înainte și până apucă rațiunea să le prindă din urmă, scenariul e deja gata construit. 

Acum dilema mea cea mare sună cam așa: dacă totuși ceva e adevărat din tot scenariul acesta SF și eu  greșesc că mă gândesc să-l dau pe Bobo mai departe, spre adopție?

Dar vocea rațiunii îmi atrage atenția că eu nu am posibilități pentru ceea ce va avea el nevoie. Adică nici în țară la noi nu există soluții suficiente/eficiente pentru ușurarea problemelor lui, conform celor spuse de vet. 
Apoi intervine vocea inimii care îmi spune că el m-a ajutat să-mi vindec nopțile atacate de panică, iar eu acum mă gândesc să-l îndepărtez? Încă e foarte atașat de surioara lui, și ea de el, deși la mâncare au început de câteva zile să se mârâie reciproc. Până nu demult mă gândeam să-i promovez pentru adopție doar împreună. Acum mă tem că astfel de cerințe le-ar scădea șansele la o viață mai bună.


Ce să fac? Cum să fac să nu greșesc? Nu știu nici o bătrânică care să ”dea în bob”, poate o să-mi fac curaj să trimit un mesaj mediumurilor care se laudă că ar vorbi cu animalele. Ideea e că mă tem. Mă tem pentru că nu am răspunsuri la întrebări, nu știu cum ar fi mai bine. Veterinarul a zis că (încă) nu se aduce în discuție eutanasia, pentru că e juvenil și plin de viață. Nu suferă, nu are dureri, mănâncă de rupe (aici trebuie să am grijă să-l păstrez la proporții rezonabile pentru ca trupușorul lui să nu devină prea greu de purtat pe lăbuțele pline de defecțiuni). 
Ce să fac? M-ar ajuta sugestii, idei, orice care mi-ar putea liniști sufletul, dar și mintea. 



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

În atenţia posesorilor de patrupede - Tusea de Canisă

Atitudinea omului faţă de animale

Ochisor - o iubire de caine