Aventura continuă. Bobo în Ungaria

Pentru cei care nu cunosc povestea lui Bobo, am scris anterior câteva postări referitoare la cum a ajuns el în familia noastră și ”aventurile” medicale prin care am trecut cu el 

(episodul 1; episodul 2; versiunea completă în limba engleză). 

Nu obișnuiesc să renunț ușor la un caz complicat. Adică încerc să găsesc soluții pentru șanse mai bune și apoi doar pot și eu să mă liniștesc. Altfel mă sâcâie pe dinăuntru și-mi fură somnul. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bobo. 

După vizitele la veterinari, mi s-a băgat spinul cu necesitatea operațiilor pentru displaziile lui. Mi s-a spus că la noi nu ar fi ortopezi cu reușite răsunătoare la activ, mai ales în cazul displaziilor de cot, așa că am început să caut soluții în afară. Am aflat că în Anglia există cel mai cel specialist, dr Noel Fitzpatrick, supranumit ”bionic-vet” pentru protezele speciale care le-a implantat cățeilor cu probleme de oase. Așa că am trimis un email clinicii, dar am fost refuzată galant, pentru că ei, așa cum le spune și numele (refferal clinic), primesc cazuri doar prin recomandare scrisă din partea unui alt veterinar, iar eu n-am reușit nicicum să o obțin de la ortopedul la care am fost  în Cluj (poate din lipsă de timp sau greutăți la exprimarea în engleză, cine știe). Pe lângă această cerință-literă de lege, englezii de la clinică au băgat la înaintare și faza (deja foarte uzitată printre veterinarii din Uk) cu ”câini din România - risc de boli etc”. Așa că am tras concluzia că sunt șanse slabe să ne accepte, chiar și cu o eventuală recomandare. 

Apoi am aflat de existența unui alt specialist, mult mai aproape de noi. În Ungaria, la Nyireghyhaza. Doctorul Pelle György. I-am trimis un email, iar răspunsul a venit destul de rapid. Mi-a spus că trebuie să-i facă din nou toate radiografiile, ținând cont că au trecut luni bune de la primele, apoi mi-a spus că au și specialist oftalmolog, aparatură digitală etc. 

Tot interesându-mă, am intrat apoi în legătură cu un tânăr veterinar din Cluj, de naționalitate maghiară, care s-a oferit să ne ducă el cu mașina, deoarece deja fusese la clinica din Ungaria de mai multe ori, cu diverse cazuri și deja se cunoștea bine cu cei de acolo. 

Pasul următor a fost să deschid o pagină de campanie pentru strâns fonduri pentru Bobo, pe gogetfunding.com. A fost prima dată când am făcut asta și nu prea am știut cu ce se mănâncă. 

Am fixat o sumă aproximativă de 300 euro, ca apoi să observ că site-ul a tras fee-uri la fiecare donație. Pe lângă acest detaliu semnificativ ce avea să-mi taie din totalul pe care mi-l fixasem eu, banii s-au strâns foarte încet. A trebuit să prelungesc termenul de două ori. 

La final am avut în cont 291 euro, dar a trebuit să mă opresc aici pentru că pagina de campanie anunțase oficial că suma de 300 de euro s-a strâns, deci campania a avut succes!

Mai departe, un alt pas care mi-a dat mari bătăi de cap a fost gestionarea sumei strânse în contul de Paypal, la care aveam atașat cardul în lei. Știam că odată ce-i voi scoate, se va face automat conversia în lei (la un curs foarte slab), pe când mie îmi trebuiau euro. Și aveam să pierd de două ori, dacă trebuia din nou să cumpăr euro de la banca noastră, ceea ce ar fi făcut ca suma să scadă considerabil și să nu mai putem pleca pe motiv de fonduri insuficiente. 

Așa că, după îndelungi dezbateri, mi-am zis că cel mai simplu e să sun la sediul Paypal și să întreb dacă nu cumva îmi pot atașa cardul de euro, ca suma să-mi intre direct, fără alte conversii. Aveam să pierd doar taxa de retragere de 2 euro. Însă surpriză! Cu ocazia asta am aflat că dacă îți atașezi la contul de Paypal direct contul de euro din bancă, nu și cardul, dispare taxa de retragere! Super, nu?

Cu toate manevrele astea reușite, ceva îmi spunea că totuși banii sunt puțini. Trebuia să acopăr și costul benzinei din ei, plus onorariul medicului care avea să ne însoțească. Așa că am rugat-o pe o prietenă deja cu vechime în sponsorizarea unor cazuri mai complicate, româncă din Uk, să mă ajute ea cu acoperirea costului benzinei. La recomandarea ei am ajuns să îmi fac cont & card Revolut. Nu cred că e ideal pentru scopul de a primi donații, ce am citit eu este că ar fi folosit pentru concedii în strâinătate, alimentare cu benzină, asigurări de călătorie, restaurante etc. Dar pentru că ei îi era mult mai facil să trimită banii prin această aplicație, am acceptat. Cardul fizic a sosit în plic (din UK), prin poștă, într-un port-card super fancy.

 Până acum îmi lasă impresia că e un serviciu bancar foarte elegant și facil, mai ales că are o rată de conversie ce depășește majoritatea băncilor prin lipsa de comisione.

Noroc cu acest ”artificiu” de acoperire a costului drumului separat de restul donațiilor, că și așa am rămas în minus cu 15 euro, pe care acum trebuie să-i recuperez pentru a achita restul din datoria față de veterinarul-șofer. 

Oricum, toată tevatura asta s-a întins pe parcursul a câtorva luni bune de, la un moment dat, începusem să-mi pierd speranța că o să mai reușim să plecăm. Dar am avut noroc și sunt extrem de recunoscătoare tuturor acestor oameni care ne-au ajutat să ajungem la clinică și prietenei mele, Susan, care ne-a mediatizat cazul pe pagina organizației ei, sponsorii ei devenind și sponsorii lui Bobo! 

Ca o paranteză draguță, sora lui Bobo, Sissi, a fost adoptată de o familie foarte faină din Suedia (așa cum visasem eu!), familie care apoi a contribuit și ea la campania de strângere de fonduri. 

Profesionalism, dar și aparatură!   

Mie mi-s tare dragi veterinarii noștri! Și am tot respectul pentru munca lor.

De mai bine de zece ani de când frecventez diverse cabinete, am cunoscut medici buni, oameni faini și prietenoși, de la care am învățat multe. 

Însă, o treabă mă cam supără.

 Ca un obicei generalizat, se cam tinde să se fușerească cazurile câinilor fără stăpân. Chiar dacă le spui că ai grijă de ei în casa ta, la fel cum o faci și cu ceilalți căței ai familiei, există totuși o diferență în preocuparea față de rezolvarea acestor cazuri. Aceeași impresie mi-a lăsat-o și ortopedul din Cluj, la care am fost cu Bobo. A fost drăguț, amabil, n-am ce spune, însă dacă la început mi-a zis că va trebui să-i facă radiografii multe, ca să-i cuprindă toate membrele, și mi-a spus o sumă (pe care apoi am cerut-o de la donatori), când ne-am dus la programare, ne-am trezit  doar cu 4 imagini, unele destul de neclare/incomplete prin pozitionarea articulației chiar în marginea radiografiei, iar plata a fost mult mai mică decât cea pe care am declarat-o sponsorilor. Iar astfel de lucruri te pot pune în serioase probleme vizavi de seriozitatea pe care o ai tu, ca salvator, în fața lor. Cum să le explici că, de fapt, veterinarul s-a răzgândit peste noapte?!

În fine. 

Pe lângă afirmația de început, care și acum îmi răsună în urechi: ”n-am mai văzut un câine atât de defect până acum”, diagnosticul a fost de ”displazii” (cot și pelvis), urâte de tot, cel mai probabil malformații congenitale, care se pot repara doar prin operații de protezare după încetarea creșterii oaselor. În timp există riscul de a dezvolta proces inflamator ce va conduce la artroze dureroase. Iar ca tratament, doar de suport - cu suplimente. 

Mie personal, în toate lunile de după, mi-a răsunat în minte ca un adevărat lait-motiv ”vor apărea dureri greu de suportat”. Auzisem despre cazuri în care câinii au trebuit eutanasiați din cauza durerilor atroce. Acolo îmi fugea mintea tot mereu. Așa că ideea de a găsi un ortoped cu experiență & reușite în operații de cot a început să mă bântuie tot mai puternic.

Și așa am ajuns la Nyireghyhazi Allatkorhaz, din Ungaria! La dr. Pelle György. 

 

Am ajuns miercuri dimineață, la ora 10 și un pic, conform programării. Ne-a preluat doctorița oftalmolog, care i-a investigat ochișorii lui Bobo cu diverse aparaturi.

Din păcate cunoștiințele mele de limbă maghiară s-au diminuat considerabil în timp, așa că nu prea am înțeles ce spunea, mai ales termeni medicali pe care oricum nu-i învățasem vreodată. Noroc că l-am avut alături pe medicul magiar cu care am plecat din Cluj.

 La final am înțeles că Bobo al nostru e orb bine, posibil că vede ceva umbre, dar nu mai mult. Acest detaliu l-am intuit și eu, în decursul timpului, studiindu-i comportamentul prin casă. Pe lângă dezlipire de retină, degenerescență și cataractă - la ambii ochi - ochișorul stâng, care întotdeauna i-a fost mai umflat, are și glaucom. Dar fără sorți de vindecare, nici măcar prin operație! (Amănunt care ni s-a spus oricum și la Cluj, de către un oftalmolog venit tot din Ungaria). 

Așa că i s-au prescris două tipuri de picături (Xalatan și Pilocarpin), din păcate doar primul se găsește la noi. Sper să ni-l poată face rost medicul nostru pe cel de-al doilea. 

După controlul oftalmologic, a urmat pregătirea pentru raze. L-au anesteziat, rapid și foarte eficient. La fel cum și la final l-au trezit tot așa. Apoi l-au dus în sala specială, unde eu nu am mai avut acces. Radiografiile, 10 la număr, se vedeau wow pe monitor, comparativ cu cele făcute la Cluj. Știu, diferența stă în aparatură, în banii investiți. Dar rezultatele se văd cu ochiul liber. Aici eu doar am dat un printscreen la 8 din ele, dar și așa se văd foarte bine. 

La final, foarte amabil, dr. Pelle a ieșit cu noi în curte, la o plimbare cu Bobo. A ascultat toată povestea (în lb engleză), apoi mi-a spus părea lui. 

(Mi-e al naibii de ciudă că, prinsă cu toate discuțiile, am uitat să fac poze!!!).

 Diagnosticul lăbuțelor din față se numește short ulna syndrome - foarte fain explicat pe acest site: 

short-ulna-syndrome/. E prima dată când am auzit așa ceva! Iar după ce am citit explicațiile de pe site-ul britanic, m-au cuprins regretele că nu am aflat mai repede acest detaliu semnificativ. Pt că dacă se intervine cât încă animaluțul e pui, șansele de refacere/recuperare sunt foarte bune. După ce însă osul se oprește din creștere, e mult mai complicat.

Da, Bobo are displazii, la cot și bazin, însă o operație, pe lângă faptul că este foarte costisitoare, nu garantează că-i va îmbunătății calitatea vieții. Pe lângă asta, recuperarea ar fi grea și dureroasă!

Doctorul a fost foarte sincer cu noi, zicând că ar putea recomanda operație ca să arate cât e el de bun specialist în astfel de intervenții, așa cum fac alții, dar pur și simplu nu-și are rostul! 

Iar despre marea mea temere că vor începe durerile, ne-a spus că asta se poate întâmpla în 5 ani sau doar la bătrânețe. Mi-a explicat că corpul lui Bobo s-a ”ajustat” singur ca să funcționeze cu toate defectele congenitale și că, de fapt, el arată foarte bine în pofida problemelor pe care le are. Iar dacă nu face efort, este îngrijit ca și până acum și primește în mod continuu tratamentul de suport (suplimentele care ni le-a dat cu reducere de la clinică), are șanse la o viață bună. Partea nașpa e că sunt tare scumpe pastilele astea. Dar se zice că ar fi cele mai bune de pe piață în acest moment. Sper să primesc donații pentru ele, ca să le poată primi în mod regulat. 

  Mare mi-a fost însă mirarea când doctorul a subliniat că, de fapt, cea mai serioasă chestiune la Bobo e vederea. Adică afecțiunile oftalmologice care îi produc dureri și care, până la urmă, vor necesita o intervenție chirurgicală de scoatere a ochiului afectat de glaucom. 

În loc de încheiere

Mi-a plăcut vizita la clinica din Ungaria!

Se vede & simte profesionalismul, mai ales pe domenii care în zona noastră încă nu prea are specialiști care să se ridice la nivelul lor. Poate pe viitor. 

Da, se merită kilometrii făcuți și oboseala acumulată atunci când ai nevoie de un ortoped ca lumea sau de un oftalmolog priceput, ajutați de aparatură profi!

Pot să spun că mi-am găsit, în sfârșit, liniștea! Cel puțin cea sufletească, pentru că Bobo nu e deloc un câine ușor de gestionat. Dar am încheiat o perioadă lungă de căutări și zbuciumuri, nopți nedormite și scenarii negativiste.

În mare parte știu ce ne așteaptă și doar în caz de vreo surpriză neplăcută va mai trebui să ne reîntoarcem cu Bobo în Ungaria, pentru operație. Altfel el poate trăi și așa. Vom vedea ce va fi mai încolo, oricum nimeni nu poate prezice viitorul, dar cel puțin știu că acum nu are nici un rost să ne chinuim cu operații grele și recuperări stresante. Că aici îmi făceam eu mari probleme. 

E drept că nevoile lui ne cam împiedică, pe mine și pe soțul, să ne deplasăm undeva împreună și suntem nevoiți mereu să facem cu schimbul, ca în cazul copiilor. Și ne împiedică prezența amândurora de la evenimentele familiei, ceea ce mă face într-un anume fel în ochii celor ce nu înțeleg de ce atâtea sacrificii pentru un câine. Dar altă soluție nu am găsit, pentru că Bobo nu poate fi lăsat singur acasă. Îi e teamă, urlă și dă să rupă tot ce-i pică la înde(mână)bot. 

Ideea e că nici nu se înghesuie doritori să-l adopte. Eu mi-aș dori o altă viață pentru el, dar se pare că el ne-a fost destinat nouă. 

Sper să ne descurcăm în continuare cu el, să nu mai apară urgențe în familie, cum a fost decesul socrului, care să ne de-a peste cap în găsirea unei soluții rapide (că nici nu sunt). Dar cel mai mult îmi doresc să-i fie bine, să nu sufere. Știu că nu are viața ideală cu noi, stând mai mult în casă, fără mișcare prea multă. Afară însă nu-l pot scoate pentru că (din cauza zgomotelor) se sperie ușor, latră nervos, se învârte în cerc foarte agitat, dă să sară pe oameni (adoră aproprierea oamenilor!), iar dacă Doamne-fereste simte vreun câine, aici face urât de tot. Și asta pentru că a avut câteva episoade, în trecutul, cu sora lui, care l-au marcat. Și de atunci, când simte apropierea unui câine, atacă înainte să fie el cel atacat. Chiar și cu cei din casă trebuie să fim mereu atenți să nu-i apară din față, să nu-l înghesuie, să nu apară în bucătărie când eu gătesc iar el stă cuminte sub masă etc.

  Cu toate inconvenientele, Bobo ni s-a lipit tare de suflet și chiar dacă deja are cam un an și jumătate, continuă să fie puiuțul nostru special. Special pentru handicapurile lui ce-l fac dependent 100% de prezența noastră, dar și pentru ceea ce am simțit după ce a ajuns la noi, poveste ce se regăsește în episodul 2.