Până unde rescuer și de unde hoarder?

De mult mă bântuie subiectul ăsta! Și nu de ieri, de azi! Au trecut mai bine de 10 ani de când sunt implicată în activitatea de salvare a animalelor. Chiar dacă nu mai sunt activă în munca de la adăpost (din motive personale), au grijă alții să-mi pună-n cârcă animalele lor nedorite. Așa că, oricât încerc eu să păstrez un număr echilibrat de animăluțe în cadrul căminului personal, mă trezesc că-mi aruncă alții animalele lor în ograda proprie. Și mă scoate din sărite că n-am posibilitatea (încă) să fac ceva în privința asta. Acum sunt nedormită de 3 săptămâni, după ce un neisprăvit m-a ”cadorisit” cu doi pui, vai de capul lor, după ce mă oferisem cu foster la o cățelușă adultă, de talie mică. Așa că acum am 3 în plus față de efectivul meu normal (5+3=8), ceea ce îmi dă foarte mult de lucru, pe lângă oboseala acumulată de lipsa somnului. Și anii care au trecut mi-au solicitat resursele proprii peste doza suportabilității, așa că astfel de eforturi întind (din nou) la maximum ”elasticul personal” Dar despre povestea celor 3 cu altă ocazie. Acum vreau să vorbesc despre cele din titlu.

În anii ăștia mi-a fost dat să întâlnesc diverse persoane care se implică în activitatea de rescuing (termen încetățenit datorită Facebook-ului). Și aici mă refer strict la persoanele din România. Sunt multe, dar la nivel de a ține pasul cu fenomenul scăpat de sub control, sunt mereu prea puține. Așa se ajunge la suprapopularea adăposturilor private (ONG-uri sau nu) sau/și a căminelor personale. Unii, care stau mai bine financiar și au mai multe persoane în familie care pun osul la treabă și/sau prieteni de nădejde care să-i sprijine, dar și o bună condiție fizică (de sănătate), reușesc să facă față. Dar acum vreau să vorbesc despre ceilalți, de unde și of-ul meu.
 Am fost martora decăderii unor persoane care, în decursul timpului, mi-au atras simpatia datorită inteligenței, umorului, sufletului bun etc. Persoane de vârstă apropiată mie (±50), care au decăzut gradual, odată cu vârsta, cu apariția problemelor de sănătate, a înrăutățirii situației financiare și, mai ales, cu instalarea depresiei. Și așa, de la rescueri curajoși, descurcăreți, potenți și pricepuți, ajung pe nesimțite hoarderi (colecționari, strângători, adunători) de animale.  Din acest moment, ei merg mai mult pe pilot automat, fără să bage de seamă că au depășit limita în care își mai pot ține în mâini propriile frânghii ale unei existențe sănătoase. Și când spun sănătate, mă refer la toată gama: fizică, psihică, sănătatea (igiena) mediului în care trăiesc, a relațiilor etc. De la doamne arătoase și pline de viață sau domni aranjați și impozanți, ajung de nerecunoscut. Iar stima lor de sine scade accentuat, la fel și așteptările de la viață, ajungând să se retragă spre marginea societății (se izolează), în majoritatea cazurilor în mediul rural, unde își duc existența în niște condiții lipsite de încălzire sau apă curentă, și igienă corespunzătoare, dar înconjurați de zeci, sute sau chiar mii de animale. Te uiți la ei și sunt de nerecunoscut. Pentru cine nu-i cunoaște, sunt catalogați imediat ori ca homeleși, ori ca nebuni sau mai știu eu ce calificativ care-i aruncă imediat la periferia societății, alături de oameni fără pic de educație. Pe când, în realitate, ei ascund o mulțime de calități, dețin o cultură generală vastă, doar că pur și simplu au scăpat controlul propriei existențe.


Ca să fie clar, cei la care fac eu referire aici se încadrează în primele două categorii de mai sus.
Cum ar putea fi ajutați acești oameni??? De ce anume ar avea ei nevoie, în primul rând???
Dacă i-ai întreba pe ei, ar răspunde ”bani”, însă în starea în care sunt, banii le scapă mult prea ușor din mâini și nu-i ajută să iasă din acest cerc vicios care le consumă energia vitală. 
Dacă aș putea, eu i-aș îndepărta de cauză sau aș îndepărta cauza de ei. Dar cum în România e imposibil să rărești o locație plină de zeci, sute, mii de animale într-un timp scurt, salvarea acestora pare mai degrabă o cauză pierdută. Și iată cum se evidențiază o idee:
” Salvatorii au nevoie să fie salvați!”
Dar cine să o facă? Autoritățile au doar o singură soluție: adăposturile publice în care se eutanasiază pe bandă rulantă. Iar un astfel de scenariu e mereu cel mai mare ”bau-bau” pentru acești oameni, care le hrănește constant spaimele. Organizațiile străine sau grupurile răzlețe de suporteri trimit bani sau adoptă din animale, dar din nou raportul e prea mic pentru a ajunge la un echilibru sănătos. Mai mult de atât, există și pericolul ca prin acest gen de ajutor să se întrețină acest focar. De unde și afirmația mea că hoarderii ar trebui ținuți departe/deoparte de orice posibilitate de a mai aduna animale, în primul rând pentru propria lor sănătate, iar mai apoi a patrupedelor. Doar că într-o țară ca a noastră, unde ”robinetul” curge nestingherit de zeci de ani, așa ceva ar fi posibil doar prin ordin judecătoresc. Însă un singur caz am văzut la noi, o femeie care trăia într-un apartament din Brașov, unde adunase  mulțime de animale, pe care le ținea în niște condiții greu de imaginat. Dar s-a dovedit că suferea de schizofrenie! Ah, și a unui tânăr care aruncase pe geam puii născuți în apartamentul său, dar și acela suferind de schizofrenie. Iar aceste cazuri sunt extremele celelalte.
Oamenii de care amintesc eu aici nu au antecedente psihiatrice! S-au îmbolnăvit de depresie ca rezultat al acestui lanț de evenimente nefaste din viața lor, pe fondul unei scăderi drastice a veniturilor - de multe ori, dar ajung foarte ușor să fie confundați cu bolnavii cronici pentru că se izolează, nu mai au încredere în oameni și se alimentează cu ideea eronată că prezența animalelor le oferă acel ceva lipsă din viața lor.
E un subiect extrem de delicat, mai ales din motivul amintit la început: raportul dintre numărul salvatorilor și al cazurilor noi de animale abuzate sau abandonate (+altele) este foarte dezechilibrat. Ideea/visul utopic al multor iubitori de animale că implicarea lor ar schimba lumea, îi aduce în această situație, pe lângă cele amintite în paragraful anterior. Deci practic, ajungi să te vezi (sau nu) prins într-un cerc vicios din care unii reușesc să iasă după un timp în care își dau seama că se luptă cu morile de vânt și că fără dezvoltarea unui lobby puternic și constant, doar activitatea de rescuing singură nu poate rezolva un fenomen atât de complex cum e cel al animalelor străzii (cu/fără stăpân). 

Personal am fost mereu împotriva aglomerării! Atât în căminul personal (aglomerare de mobilier, lucruri, persoane, animale etc), dar și în adăposturi. Cât am manageriat adăpostul nostru, am încercat să păstrez fluiditatea și să mă asigur că vom avea mereu spațiu verde (curte) aferent plimbării câinilor. Mereu am dus luptă de lămurire să-mi conving colegele să nu mai aducă câini sănătoși, doar pentru faptul că umblau de capul lor pe străzi, ci doar cazuri serioase, gen pui sau mame cu pui; câini bolnavi/accidentați sau cei amenințați de rău-voitori. După ce m-am retras, încet-dar sigur, curtea liberă a dispărut, locul acesteia fiind luat de zeci de țarcuri îngrămădite. Asta pentru că mereu apăreau cazuri la care colegele nu au putut/știut să zică nu sau că nu și-au permis să refuze colectarea unor câini aflați pe traseul doamnelor-vizitatoare-sponsori, din UK, care se implică în activitatea de la adăpost. Dar subiectul aducerii câinilor în adăpost a fost mereu nb.1 pe lista conflictelor în echipa noastră. Există și acum, însă zace în background. Dar să nu credeți că doar englezoaicele adună câini de pe stradă! Ah, nu! Iar mie personal îmi pare rău să văd că nu s-a învățat nimic în toți acești ani. Și atunci nu mă mir că îmi surprind deseori întrebarea ”sunt fetele noastre hoarderi?” luându-mi cu asalt gândurile. Ce s-ar putea face? Cum s-ar putea face? Chiar dacă, spre deosebire de perioada în care mă ocupam eu de adăpost, ajutoarele sunt mult mai substanțiale, datorită implicării acestui grup de doamne foarte active din UK, apare și reversul medaliei: creșterea numărului de câini și implicit a aglomerării. E vorba undeva de aproximativ 300 de câini (în mod constant), deși cam la o săptămână-două, pleacă spre (UK) familiile adoptatoare sau în foster un număr de 10-20 de câini. Și totuși în adăpost nu se simte acest lucru! Iar calitatea vieții cățeilor din adăpost e mult sub așteptările/dorințele/visele idealiste ale fondatorilor. Și mai e un aspect deloc de neglijat: se înmulțește numărul câinilor inapți pentru a fi dați spre adopție! 
Ce se va alege de acești câini? 
Vor aglomera adăpostul pentru următorii ani, ocupând locurile unor alți câini cu șanse bune pentru adopție (=costuri mari de întreținere)!
Care ar fi soluția în acest caz? Ei, aici e o pojghiță extrem de subțire prin sensibilitatea subiectului. 
Când am fost nevoiți să mutăm adăpostul în locația curentă, iar costurile s-au mărit simțitor prin apariția unor noi puncte pe lista de cheltuieili (chirie, apă, transport, muncitori etc) și sponsori nu mai apăreau, ne-a apucat disperarea pe toate. Ca armă de atac a fost scoasă ”cine a adus câți câini, să și-i ia acasă”! Eu am propus reducerea costurilor, acolo unde se putea, prin eutanasierea acelor cazuri fără nici un viitor, sălbăticiți și cu șanse minime la tratament, în caz de probleme medicale (pt că nu puteau fi atinși). Dar am fost imediat apostrofată. Apoi am auzit că unul din acei căței a fost internat la o clinică veterinară din Cj, de unde a fugit când îngrijitorul a deschis ușa cuștii pt a face curățenie. Ei, acum cine știe ce s-a ales de amărâtul acela, care o viață întreagă a stat doar în adăpost, speriat încontinuu ca de bombe! E asta o soluție bună? Te face asta un salvator ”profesionist”? 
Dar în situația în care apar mereu noi cazuri, lumea te presează să iei alți câini de pe străzi, din gospodăriile unor neghiobi, etc, fără să realizeze cu ce probleme te confrunți, îți trebuie o voință de fier să poți să spui NU! Iar cei care o fac, ajung bârfiți pe la spate cum că sunt ”ai dracului”. 
Însă și cei ce nu zic niciodată NU și ajung cum arătam la început, tot bârfiți ajung, dar din motivele explicate acolo. 
Și ia uite ce al naibii de mare și gros cerc vicios!

Am scris această postare pentru că mă doare sufletul să văd acei oameni inteligenți și buni decăzând, fără nici o șansă de a-și mai reveni singuri!
Am scris această postare pentru că m-am săturat să trag ponoasele după cei care își aruncă câinii nedoriți în curtea mea!
Am scris această postare pentru că am obosit să nu mai am viața mea, să fiu ”arestată la domiciliu” pt că nu are cine să mă ajute! 
Am scris această postare pentru că mi-e silă să tot cer ajutor pe FB, pentru ca să le cumpăr hrană, să îi duc la veterinar, să cumpăr cearceafuri absorbante & jucării de ros/snaks-uri ca să nu-mi ajungă toată casa distrusă etc. 
Am scris această postare pentru că m-am săturat să fie mereu bătălie în sufletul meu între cum mi-ar plăcea să arate căminul meu și cum îmi arată acum, că deși trebăluiesc cât e ziua de lungă (doar acasă), nu reușesc să țin pasul!
Am scris această postare pentru că mă înfurie când văd comentarii dedesuptul pozelor cu ”vă rog, salvați-l; să vă dea D-zeu sănătate”,etc, ”l-aș lua eu, dar mai am un câine acasă”....! 
Am scris această postare pentru că găsesc extrem de nocivă competiția gen ”tu câți câini ai salvat/ai acasă”!
Și în ultimă instanță am scris această postare sperând la normalitate!!! 

Și drept concluzie de final: în opinia mea un salvator devine hoarder în momentul în care ia un număr mai mare animale decât poate să le poarte de grijă. Iar prin ”grijă” înțeleg să le poată asigura cele necesare (hrană, tratamente veterinare, îngrijire - igienă, afecțiune), deci o bună calitate a vieții. Odată ce a depăsit acea limită și devine implicit depășit fizic și material de numărul de animale în proprietate, când nu le mai poți asigura ce au ei nevoie, iar asta se vede în ochii lor, se miroase, etc, nu se mai poate numi salvator!
 
P.S. Știați că există ”sindromul salvatorului”? Am aflat și eu și mărturisesc că m-am recunoscut numaidecât. Însă imediat când simt că ”alunec” într-acolo, mă opresc și încerc să-mi reorientez gândurile. Pentru mai multe informații, citiți acest articol .

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

În atenţia posesorilor de patrupede - Tusea de Canisă

Glandele perianale și complicațiile de la posteriorul câinelui

Atitudinea omului faţă de animale

Un nou rămas-bun; Lucy 💗

Ochisor - o iubire de caine