Din lumea mea

Salvarea animalelor străzii, făcută un timp îndelungat, începe să devină consumatoare. De mijloace bănești, timp și sănătate. E important să știi să spui stop, înainte de a sfârși mistuit.  Tocmai ce apucasem să-mi fac , mie însămi,  promisiunea de a mă opri, când a apărut el.  La poarta noastră, apoi „defilând” de-a lungul gardului nostru. Un cățelandru de aproximativ 6-7 luni, cu o blană de un negru-lucios și aspect de ciobănesc alsacian. Prietenos, dar prudent. Încă nu știa de ce-s în stare oamenii. Se lipise de o vecină cu probleme psihice și multe pisici. „Cârligul” din relația lor era clasicul parizer, pe care îl cumpăra zilnic pentru pisicile ei. Atunci, dar și acum. Pe atunci avea și o cățelușă din rasa Bichon. Acum n-o mai are. După primele interacțiuni cu vecina „iubitoare-de-animale”, cățelul și-a făcut obiceiul de a o vizita dis de dimineața, undeva pe la ora 5, când ea avea rutina de măturat prin fața porții. (Încă o are, doar că acum începe de pe la 3). Dacă...

Dintotdeauna am fost adepta zicalei că ”nimic din ceea ce se întâmplă nu e întâmplător” sau, versiunea fără negații: „tot ce se întâmplă are un rost.”  Am lipsit o vreme de pe acest blog, pentru că în viața mea s-au întâmplat cam multe, iar starea de sănătate mi-a dat peste cap existența. Iar ca să o repun pe făgașul normal, a trebuit să recurg la schimbări drastice în ceea ce privește dieta, schimbări pe care le disec în noul meu blog . Uneori animăluțele care apar în viața noastră au un rol bine stabilit. Vin, pleacă, dar alteori plecarea trebuie să le-o decidem noi. E foarte greu să ajungi în punctul în care realizezi că ai epuizat soluțiile pentru rezolvarea unui „caz” și că nu mai poți continua așa. Iar până la a accepta cu sufletul împăcat că singura decizie care ți-a mai rămas e „despărțirea”, poate trece o perioadă în care te consumi mult, iar sănătatea începe să-ți dea tot mai multe semnale de alarmă. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bobo. Despre povestea lui am scris...

Zilele astea am dat, întâmplător, peste blogul unei doctorițe - medic de familie, pe care am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani. Și am simpatizat-o instant, mai ales că era foarte prietenoasă, deschisă, atitudinea aceea ”cool”, cum ar numi-o unii. Și cred că a fost reciproc. Lăsând la o parte chestiile comune ce le-am împărtășit, citind o anume afirmație, dintr-o anumită postare a ei, mi-a răscolit amintiri vechi, neplăcute. Și am decis că e cazul să scriu și eu aici ce mă doare.  Chiar dacă și ea e tipul pacifist ce preferă mai degrabă să se retragă în liniștea căminului decât să servească din știrile negativiste, umflate cu agresiune, oferite zilnic în meniul media, și-a confirmat poziția în legătură cu unele subiecte generatoare de tabere adverse. Și i-am înțeles raționamentul. Doar că la faza ” Între un câine agresiv, fără stăpân și omul mușcat de el, aleg omul”, ceva din mine a trepidat. Și nu de plăcere.  Se fac mult prea ușor afirmații fără cunoștință de cauză, iar...