Din lumea mea

 Sper că am pregătit bine terenul cu acest titlu. Nu de alta dar fix așa ne-am simțit.  La fix o săptămână după ce am pierdut-o pe Zguby, episod redat aici , un nou pocinog ne-a lovit, de data asta via Rocky.  Despre cum a intrat el în familia noastră, am  scris  deja.  Și tot cu acea ocazie menționam lucrul ce-l face pe el unic și special, în acord cu numele său: Ca obicei prost pe care l-a dobândit (cred) datorită anxietății, e rosul pietrelor. Le suge/roade de zici că-s bomboane, apoi le înghite. Iar uneori i se blochează pe tractul digestiv, vomează și are dureri de burtă. Și atunci intră-n funcțiune" uleiul de parafină. Mulțumesc Doamne că de fiecare dată am reușit să rezolvăm problema, în câteva zile, doar cu ulei (chiar dacă de vreo 2-3 ori a trebuit să vizităm și veterinarul). Altfel nu știu ce m-aș fi făcut. Ideea e că nu se învață minte, deși îmi arată clar că suferă atunci când o piatra îl deranjează prin intestin. Se întinde des cu labele din față lungite și cu fundu-n

Timpul trece peste toți și toate, dar parcă peste animăluțele noastre o face mult prea repede. Dacă mă uit în urmă, cu vreo 21 de ani mai exact, atunci când primul cățeluș își făcea intrarea în familia noastră, totul mi se părea o poveste frumoasă, un vis împlinit al copilului din mine. Pe timp ce înaintam în această energie, ușile spre misiunea de salvare a animalelor se tot deschideau. Noi și noi cazuri apăreau în cale. Iar eu eram foarte încântată și hotărâtă că iubirea mea pentru animăluțe va avea puterea să mute munții. Căci, nu-i așa, când faci ceva din suflet și cu pasiune, n-are cum să nu reușească!  Pe parcurs însă, realitatea avea să-mi arate că propria perspectivă idealizată nu avea suficientă energie cât să mute niște munți vechi și înțepeniți. Acum însă sunt convinsă că am făcut tot ce se putea la acele vremuri, iar din efortul activiștilor din acea vreme se văd roadele azi. Hrăniți din plin cu acele roade, generația micilor noștri învățăcei de atunci au preluat ștafeta și