Din lumea mea

Dintotdeauna am fost adepta zicalei că ”nimic din ceea ce se întâmplă nu e întâmplător” sau, versiunea fără negații: „tot ce se întâmplă are un rost.”  Am lipsit o vreme de pe acest blog, pentru că în viața mea s-au întâmplat cam multe, iar starea de sănătate mi-a dat peste cap existența. Iar ca să o repun pe făgașul normal, a trebuit să recurg la schimbări drastice în ceea ce privește dieta, schimbări pe care le disec în noul meu blog . Uneori animăluțele care apar în viața noastră au un rol bine stabilit. Vin, pleacă, dar alteori plecarea trebuie să le-o decidem noi. E foarte greu să ajungi în punctul în care realizezi că ai epuizat soluțiile pentru rezolvarea unui „caz” și că nu mai poți continua așa. Iar până la a accepta cu sufletul împăcat că singura decizie care ți-a mai rămas e „despărțirea”, poate trece o perioadă în care te consumi mult, iar sănătatea începe să-ți dea tot mai multe semnale de alarmă. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bobo. Despre povestea lui am scris...

Nu-mi place să scriu despre lucruri triste. Adică încerc ca prin puterea cuvântului să dau mai departe mesaje care să ajute, să meargă la sufletul oamenilor și să ridice moralul. Astăzi însă eu am nevoie de astfel de mesaje, dar pentru că nu le-am găsit, am ales terapia care funcționează cel mai bine în cazul meu - scrisul.  Zumzăie Facebook-ul cu urări de 8 Martie, pentru mame, pentru femei. Oricât încerc să trec rapid peste ele, tot nu pot să nu mă ducă cu gândul la mama. Și pentru că ea a avut ultimii ani foarte grei, iar eu alături de ea (vrând-nevrând) am fost impregnată cu acea stare chinuită a ei, încă lucrez la curățirea acelui ”balast”, de 3 ani. Dar azi (începând de azi noapte chiar), tot acolo mi-au alunecat gândurile. Pesemne ca să am altceva de ”ronțăit”, dar nu care cumva să mă și ridice din starea de dezolare, primesc un mesaj ce m-a tras și mai și spre fundul gropii.  Despre iubitul Ochișor. Pentru cei ce citesc postările mele, știu deja povestea lui. ...