Din lumea mea

Această postare e cu dublă adresare, una pentru cei ce nu au nici cea mai mică idee ce înseamnă salvarea unui animal sau - ceea ce numim noi, rescuerii - rezolvarea  cap-coadă a  unui caz, d ar și pentru cei ce găsesc animale abandonate și ar dori să se implice în ajutarea lor, însă nu știu cum să o facă. De ce mă adresez unor grupuri atât de diferite? Pentru că mi-aș dori ca primii (în cazul în care mă citesc) să-și dea seama că întrebările de genul: ”vai, dar încă-l mai ai?”; ”cum de încă nu l-ai dat?”; ”cât îl mai ții?” sau altele din aceeași gamă, sunt total nelalocul lor. Pentru că în salvarea unui animal e nevoie să parcurgi un întreg ”itinerar” și nu ai cum să dai pe repede înainte sărind peste etape pentru confortul altora. Asta dacă o faci în mod responsabil.   Și iată drumul la care o pornești   în situația în care găsești animale abandonate și vrei să te implici mai mult decât să-l pasezi peste câteva zile altcuiva: În cazul puilor sugari În p...

Viața într-un oraș mic, fost muncitoresc, deși cu rădăcini adânc înfipte în istoria antică,  poate fi foarte anevoioasă pentru un iubitor/protector de animale. Și asta pentru că dintre cei cărora susțin că le pasă de viețuitoare, puțini sunt cei care se și implică în rezolvarea cap-coadă a unui caz.  Restul stau pe margine doar, formând ”Galeria”!  Ce fac aceștia? Păi îi știm cu toții, ei sunt cei ce comentează pe Face Book, postează poze cu pisici sau câini întâlniți în drumul lor, apelând (prin diverse nivele de pressing) la mila altora. Tot din ”Galerie”  mai fac parte si susținătorii care încurajează (cred ei) prin comment-uri gen: ”esti un om minunat”, ”să-ți ajute Dumnezeu” etc.  Ideea e că pentru un salvator cu ani de muncă la activ, sătul de aglomerația din casă, de mirosul impregnat în propriul mediu ambiant, de apariția pe bandă rulantă a cazurilor noi, expresiile acestea și-au pierdut sensul inițial. Sictirul așternut peste salvatori are ...

Zilele astea am dat, întâmplător, peste blogul unei doctorițe - medic de familie, pe care am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani. Și am simpatizat-o instant, mai ales că era foarte prietenoasă, deschisă, atitudinea aceea ”cool”, cum ar numi-o unii. Și cred că a fost reciproc. Lăsând la o parte chestiile comune ce le-am împărtășit, citind o anume afirmație, dintr-o anumită postare a ei, mi-a răscolit amintiri vechi, neplăcute. Și am decis că e cazul să scriu și eu aici ce mă doare.  Chiar dacă și ea e tipul pacifist ce preferă mai degrabă să se retragă în liniștea căminului decât să servească din știrile negativiste, umflate cu agresiune, oferite zilnic în meniul media, și-a confirmat poziția în legătură cu unele subiecte generatoare de tabere adverse. Și i-am înțeles raționamentul. Doar că la faza ” Între un câine agresiv, fără stăpân și omul mușcat de el, aleg omul”, ceva din mine a trepidat. Și nu de plăcere.  Se fac mult prea ușor afirmații fără cunoștință de cauză, iar...

De mult mă bântuie subiectul ăsta! Și nu de ieri, de azi! Au trecut mai bine de 10 ani de când sunt implicată în activitatea de salvare a animalelor. Chiar dacă nu mai sunt activă în munca de la adăpost (din motive personale), au grijă alții să-mi pună-n cârcă animalele lor nedorite. Așa că, oricât încerc eu să păstrez un număr echilibrat de animăluțe în cadrul căminului personal, mă trezesc că-mi aruncă alții animalele lor în ograda proprie. Și mă scoate din sărite că n-am posibilitatea (încă) să fac ceva în privința asta. Acum sunt nedormită de 3 săptămâni, după ce un neisprăvit m-a ”cadorisit” cu doi pui, vai de capul lor, după ce mă oferisem cu foster la o cățelușă adultă, de talie mică. Așa că acum am 3 în plus față de efectivul meu normal (5+3=8), ceea ce îmi dă foarte mult de lucru, pe lângă oboseala acumulată de lipsa somnului. Și anii care au trecut mi-au solicitat resursele proprii peste doza suportabilității, așa că astfel de eforturi întind (din nou) la maximum ”elasticul ...