Din lumea mea

Dintotdeauna am fost adepta zicalei că ”nimic din ceea ce se întâmplă nu e întâmplător” sau, versiunea fără negații: „tot ce se întâmplă are un rost.” 
Am lipsit o vreme de pe acest blog, pentru că în viața mea s-au întâmplat cam multe, iar starea de sănătate mi-a dat peste cap existența. Iar ca să o repun pe făgașul normal, a trebuit să recurg la schimbări drastice în ceea ce privește dieta, schimbări pe care le disec în noul meu blog.

Uneori animăluțele care apar în viața noastră au un rol bine stabilit. Vin, pleacă, dar alteori plecarea trebuie să le-o decidem noi. E foarte greu să ajungi în punctul în care realizezi că ai epuizat soluțiile pentru rezolvarea unui „caz” și că nu mai poți continua așa. Iar până la a accepta cu sufletul împăcat că singura decizie care ți-a mai rămas e „despărțirea”, poate trece o perioadă în care te consumi mult, iar sănătatea începe să-ți dea tot mai multe semnale de alarmă. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bobo. Despre povestea lui am scris mai mult…

Azi m-am înfuriat! M-am înfuriat pe comentariile la o postare (de pe FB) care anunța pe un ton satisfăcut rezultatul unei investigații a DSV (făcută la sesizarea unei reclamante) asupra unui adăpost administrat de un ONG celebru de pe la noi. De obicei mă țin departe de polemici, mai ales în mediul virtual unde mult prea ușor se aruncă cu vorbe, dar de data asta m-au scos din sărite afirmațiile făcute cu multă răutate. Nu intru în detalii, vreau doar să punctez anumite aspecte care s-au evidențiat deja de prea multe ori în mediul animalierilor (termen împrumutat din italiană = pro-animale). Un mediu extrem de neprietenos și de plin de hateri. Ah, nu, nu haterii ce nu suferă animalele! Ci tot din tabăra animaliștilor!
1. De regulă DSV-ul este privită ca ”muma” protectorilor animalelor, pentru că și-a dovedit ”eficiența” cu preponderență în a pune bețe-n roate și a semna mult prea ușor amenzi, acolo unde efortul voluntarilor-membri fondatori de ong-uri este uriaș, și ineficiența vizavi…

Rar n-am mai avut o primăvară-vară atât de ploioasă. Toată lumea se plânge de vreme, de faptul că nu pot ieși pe afară, așa cum obișnuiau în perioada asta, iar impactul vremii întunecate asupra psihicului românului se cam vede în tot și-n toate.  Și dacă tot e o vreme numa' bună de stat acasă, mi-am spus că a venit timpul să-i dedic o postare unui alt membru al familiei noastre patrupede. Nu știu cum s-a întâmplat de până acum a rămas pe dinafară din a fi menționat în analele familiei (aka acest blog). 

Rocky, că de el e vorba, a intrat în viața noastră fix în urmă cu 7 ani. După o noapte în care ne-a ținut treji cu plânsetele lui care penetrau întunericul până în dormitorul nostru. Pe la 2 noaptea am ieșit cu lanterna să-l caut, dar am dat peste indivizi întârziați doar de consumul de alcool, ceea ce mi-a dat de înțeles că era mai safe să amân căutările până a doua zi, după răsăritul soarelui. Și da, lumina mi-a fost de ajutor să-l dibuiesc pe micuțul guraliv, ascuns între garaje.…

Pentru cei care nu cunosc povestea lui Bobo, am scris anterior câteva postări referitoare la cum a ajuns el în familia noastră și ”aventurile” medicale prin care am trecut cu el  (episodul 1; episodul 2; versiunea completă în limba engleză). 

Nu obișnuiesc să renunț ușor la un caz complicat. Adică încerc să găsesc soluții pentru șanse mai bune și apoi doar pot și eu să mă liniștesc. Altfel mă sâcâie pe dinăuntru și-mi fură somnul. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bobo.  După vizitele la veterinari, mi s-a băgat spinul cu necesitatea operațiilor pentru displaziile lui. Mi s-a spus că la noi nu ar fi ortopezi cu reușite răsunătoare la activ, mai ales în cazul displaziilor de cot, așa că am început să caut soluții în afară. Am aflat că în Anglia există cel mai cel specialist, dr Noel Fitzpatrick, supranumit ”bionic-vet” pentru protezele speciale care le-a implantat cățeilor cu probleme de oase. Așa că am trimis un email clinicii, dar am fost refuzată galant, pentru că ei, așa cum le spun…

Nu știu alții cum sunt, dar mie când mi se îmbolnăvesc cățeii, nu-s mai bună de nimic până nu-i știu rezolvați. Și pentru că media de vârstă a găștii noastre patrupede tot crește, cresc proporțional și problemele de sănătate. 
În luna Februarie am observat apariția unei excrescențe ciudate la baza caninului inferior a lui Buliță, unul din seniorii noștri. Părea ca o inflorescență de mici dimensiuni, dar l-am dus imediat la vet. La Biovet Făget. Acolo ne-am obișnuit de câțiva ani deja, fiind mai aproape de Turda și cumva mai comod pentru noi, dar și pentru câini. Plus că acolo eram trimiși mereu pentru radiologie, încă de pe vremea cu adăpostul. Am avut și veterinarul preferat, cu care am colaborat excelent și de care am prins mare drag, din păcate însă el a plecat în Uk. Și de atunci îi simțim al naibii de tare lipsa. Nu că nu ar mai exista și alți medici, dar ca în orice relație există simpatii - cu care colaborezi ușor și ți-e mai mare dragul să-i cauți, și există medici care prefe…

Postările despre despărțiri sunt cele mai greu de scris. Dar scrierea unor astfel de episoade e asemenea unei sesiuni de terapie. Grea, dar necesară. E menită pentru alinarea sufletului.

În ultimii ani ne-au tot părăsit oameni și câini. Iar în urma lor a rămas un mare gol.
Îmi spunea cineva că atunci când ai mai mulți căței, plecarea unuia dintre ei nu se simte atât de puternic ca atunci când e doar unul singurul. Fals! Pentru că fiecare este unic în felul lui, iar legăturile create sunt diferite în fiecare caz. Nu poate fi vorba despre un șablon în materie de sentimente. La fel ca și ființele, și sentimentele sunt unice. 
În urmă cu doi ani l-am pierdut pe Freddy. Plecarea lui bruscă a lăsat o mare durere în suflet și încă e acolo, doar că după sosirea lui Bobo s-a mai estompat. În urmă cu câteva săptămâni ne-a părăsit Lucy, mama lui Freddy. Împlinise 18 ani în august. A trăit mult, a trăit frumos, iar noi - începând cu ea - am învățat tot despre ce înseamnă să ai un animal de compa…