Din lumea mea

În spațiul nostru mioritic, datorită diferențelor mari sociale, încă prejudecățile au o reprezentare puternică în conștiința maselor, de unde și  interpretarea eronată a afecțiunii purtată ființelor care nu cuvântă, ca fiind ceva aproape patologic. Ai crede că evoluția omenirii ar trebui să aibă puterea să împingă la vale bolovanii ignoranței, dar uneori sunt prea mari și greoi ca să poată fi mișcați de la locul în care au fost ”plantați” de familie și societate.
Dar de ce iubim oamenii?  Întrebarea aceasta pare mai puțin deplasată, nu-i așa? Chiar dacă-i găsim greu un răspuns rațional, ni se pare un lucru firesc, de bun simț sau pur și simplu ”pentru că așa trebuie”, pentru că așa ne învață biserica sau mai știu eu cine.
De fapt stă în natura noastră să ne iubim semenii! Și atunci de ce n-ar fi tot atât de ”normal” să iubim și vietățile din jurul nostru?   
De ce iubesc eu animalele? Multă vreme nici nu am stat să mă gândesc la așa ceva mai departe de a fi un adevărat ”bug” (microb)…

Această postare e cu dublă adresare, una pentru cei ce nu au nici cea mai mică idee ce înseamnă salvarea unui animal sau - ceea ce numim noi, rescuerii - rezolvarea cap-coadă a unui caz, dar și pentru cei ce găsesc animale abandonate și ar dori să se implice în ajutarea lor, însă nu știu cum să o facă. De ce mă adresez unor grupuri atât de diferite? Pentru că mi-aș dori ca primii (în cazul în care mă citesc) să-și dea seama că întrebările de genul: ”vai, dar încă-l mai ai?”; ”cum de încă nu l-ai dat?”; ”cât îl mai ții?” sau altele din aceeași gamă, sunt total nelalocul lor. Pentru că în salvarea unui animal e nevoie să parcurgi un întreg ”itinerar” și nu ai cum să dai pe repede înainte sărind peste etape pentru confortul altora. Asta dacă o faci în mod responsabil.
Și iată drumul la care o porneștiîn situația în care găsești animale abandonate și vrei să te implici mai mult decât să-l pasezi peste câteva zile altcuiva:
În cazul puilor sugari În primul rând le facem culcuș și îi ținem la …

For those who aren't familiar with my background, just a short review of the last years. After my husband's brain surgery in 2010 which left him completely paralyzed on one side, I had to end my career and also put on hold my activity within my animal rescue organisation Three Spotted Brothers Shelter (Trei Frati Patati), taken over by Amicii Dog Rescue in 2014. A year later I went back as a volunteer-administrator of the shelter till the point my mother got terminally sick and had to quit my endeavor for good. Somehow life assigned me with the mission of family personal nurse, a role that is still active at the time being. Aside from that, I have my 5 dogs, complemented by undesired "living gifts" brought by people in my neighborhood once in a while.
Opening This a story of two puppies; one of them is a special case.  The two black mongrels appeared on my alley last February. On a cold rainy evening. Whoever abandoned them was certainly missing humanity within his or h…

Viața într-un oraș mic, fost muncitoresc, deși cu rădăcini adânc înfipte în istoria antică,  poate fi foarte anevoioasă pentru un iubitor/protector de animale. Și asta pentru că dintre cei cărora susțin că le pasă de viețuitoare, puțini sunt cei care se și implică în rezolvarea cap-coadă a unui caz.  Restul stau pe margine doar, formând ”Galeria”!  Ce fac aceștia? Păi îi știm cu toții, ei sunt cei ce comentează pe Face Book, postează poze cu pisici sau câini întâlniți în drumul lor, apelând (prin diverse nivele de pressing) la mila altora. Tot din ”Galerie”  mai fac parte si susținătorii care încurajează (cred ei) prin comment-uri gen: ”esti un om minunat”, ”să-ți ajute Dumnezeu” etc. 
Ideea e că pentru un salvator cu ani de muncă la activ, sătul de aglomerația din casă, de mirosul impregnat în propriul mediu ambiant, de apariția pe bandă rulantă a cazurilor noi, expresiile acestea și-au pierdut sensul inițial. Sictirul așternut peste salvatori are o importantă legătură cu cele  amin…