Din lumea mea

Rar n-am mai avut o primăvară-vară atât de ploioasă. Toată lumea se plânge de vreme, de faptul că nu pot ieși pe afară, așa cum obișnuiau în perioada asta, iar impactul vremii întunecate asupra psihicului românului se cam vede în tot și-n toate.  Și dacă tot e o vreme numa' bună de stat acasă, mi-am spus că a venit timpul să-i dedic o postare unui alt membru al familiei noastre patrupede. Nu știu cum s-a întâmplat de până acum a rămas pe dinafară din a fi menționat în analele familiei (aka acest blog). 

Rocky, că de el e vorba, a intrat în viața noastră fix în urmă cu 7 ani. După o noapte în care ne-a ținut treji cu plânsetele lui care penetrau întunericul până în dormitorul nostru. Pe la 2 noaptea am ieșit cu lanterna să-l caut, dar am dat peste indivizi întârziați doar de consumul de alcool, ceea ce mi-a dat de înțeles că era mai safe să amân căutările până a doua zi, după răsăritul soarelui. Și da, lumina mi-a fost de ajutor să-l dibuiesc pe micuțul guraliv, ascuns între garaje.…

Pentru cei care nu cunosc povestea lui Bobo, am scris anterior câteva postări referitoare la cum a ajuns el în familia noastră și ”aventurile” medicale prin care am trecut cu el  (episodul 1; episodul 2; versiunea completă în limba engleză). 

Nu obișnuiesc să renunț ușor la un caz complicat. Adică încerc să găsesc soluții pentru șanse mai bune și apoi doar pot și eu să mă liniștesc. Altfel mă sâcâie pe dinăuntru și-mi fură somnul. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bobo.  După vizitele la veterinari, mi s-a băgat spinul cu necesitatea operațiilor pentru displaziile lui. Mi s-a spus că la noi nu ar fi ortopezi cu reușite răsunătoare la activ, mai ales în cazul displaziilor de cot, așa că am început să caut soluții în afară. Am aflat că în Anglia există cel mai cel specialist, dr Noel Fitzpatrick, supranumit ”bionic-vet” pentru protezele speciale care le-a implantat cățeilor cu probleme de oase. Așa că am trimis un email clinicii, dar am fost refuzată galant, pentru că ei, așa cum le spun…

Nu știu alții cum sunt, dar mie când mi se îmbolnăvesc cățeii, nu-s mai bună de nimic până nu-i știu rezolvați. Și pentru că media de vârstă a găștii noastre patrupede tot crește, cresc proporțional și problemele de sănătate. 
În luna Februarie am observat apariția unei excrescențe ciudate la baza caninului inferior a lui Buliță, unul din seniorii noștri. Părea ca o inflorescență de mici dimensiuni, dar l-am dus imediat la vet. La Biovet Făget. Acolo ne-am obișnuit de câțiva ani deja, fiind mai aproape de Turda și cumva mai comod pentru noi, dar și pentru câini. Plus că acolo eram trimiși mereu pentru radiologie, încă de pe vremea cu adăpostul. Am avut și veterinarul preferat, cu care am colaborat excelent și de care am prins mare drag, din păcate însă el a plecat în Uk. Și de atunci îi simțim al naibii de tare lipsa. Nu că nu ar mai exista și alți medici, dar ca în orice relație există simpatii - cu care colaborezi ușor și ți-e mai mare dragul să-i cauți, și există medici care prefe…

Postările despre despărțiri sunt cele mai greu de scris. Dar scrierea unor astfel de episoade e asemenea unei sesiuni de terapie. Grea, dar necesară. E menită pentru alinarea sufletului.

În ultimii ani ne-au tot părăsit oameni și câini. Iar în urma lor a rămas un mare gol.
Îmi spunea cineva că atunci când ai mai mulți căței, plecarea unuia dintre ei nu se simte atât de puternic ca atunci când e doar unul singurul. Fals! Pentru că fiecare este unic în felul lui, iar legăturile create sunt diferite în fiecare caz. Nu poate fi vorba despre un șablon în materie de sentimente. La fel ca și ființele, și sentimentele sunt unice. 
În urmă cu doi ani l-am pierdut pe Freddy. Plecarea lui bruscă a lăsat o mare durere în suflet și încă e acolo, doar că după sosirea lui Bobo s-a mai estompat. În urmă cu câteva săptămâni ne-a părăsit Lucy, mama lui Freddy. Împlinise 18 ani în august. A trăit mult, a trăit frumos, iar noi - începând cu ea - am învățat tot despre ce înseamnă să ai un animal de compa…

A venit frigul și cățeilor li s-a mai domolit dorința de a ieși prin curte. Ies să-și facă treburile, dar revin imediat la căldurică. Iar odată cu statul mai mult prin casă, plictiseala apare la orizont. Și ca urmare, își găsesc tot felul de activități deranjante pentru noi, umanii. În special rosul mobilierului sau ușilor și "dansatul printre picioarele noastre".  Pe lângă asta, organismul le spune că trebuie să-și facă suplimente pentru apropierea iernii, așa că numai ce mă trezesc cu ei tot mai des prin bucătărie, așteptând să fie serviți.  La noi se mănâncă după program, de la început i-am învățat cu ore fixe. Dimineața, undeva între 9-10, iar seara între 18-19. Vara, când căldura e mare, porțiile le primesc reduse cantitativ, iar cina o mai amân până după apusul soarelui, că și așa sunt leșinați pe podele până atunci.

Doar că, bătrânica noastră ce a împlinit 18 ani în august, a cam deraiat de la ”normalitate” și uneori uită că tocmai a mâncat. Iar acum că temperaturile…

În spațiul nostru mioritic, datorită diferențelor mari sociale, încă prejudecățile au o reprezentare puternică în conștiința maselor, de unde și  interpretarea eronată a afecțiunii purtată ființelor care nu cuvântă, ca fiind ceva aproape patologic. Ai crede că evoluția omenirii ar trebui să aibă puterea să împingă la vale bolovanii ignoranței, dar uneori sunt prea mari și greoi ca să poată fi mișcați de la locul în care au fost ”plantați” de familie și societate.
Dar de ce iubim oamenii?  Întrebarea aceasta pare mai puțin deplasată, nu-i așa? Chiar dacă-i găsim greu un răspuns rațional, ni se pare un lucru firesc, de bun simț sau pur și simplu ”pentru că așa trebuie”, pentru că așa ne învață biserica sau mai știu eu cine.
De fapt stă în natura noastră să ne iubim semenii! Și atunci de ce n-ar fi tot atât de ”normal” să iubim și vietățile din jurul nostru?   
De ce iubesc eu animalele? Multă vreme nici nu am stat să mă gândesc la așa ceva mai departe de a fi un adevărat ”bug” (microb)…

Această postare e cu dublă adresare, una pentru cei ce nu au nici cea mai mică idee ce înseamnă salvarea unui animal sau - ceea ce numim noi, rescuerii - rezolvarea cap-coadă a unui caz, dar și pentru cei ce găsesc animale abandonate și ar dori să se implice în ajutarea lor, însă nu știu cum să o facă. De ce mă adresez unor grupuri atât de diferite? Pentru că mi-aș dori ca primii (în cazul în care mă citesc) să-și dea seama că întrebările de genul: ”vai, dar încă-l mai ai?”; ”cum de încă nu l-ai dat?”; ”cât îl mai ții?” sau altele din aceeași gamă, sunt total nelalocul lor. Pentru că în salvarea unui animal e nevoie să parcurgi un întreg ”itinerar” și nu ai cum să dai pe repede înainte sărind peste etape pentru confortul altora. Asta dacă o faci în mod responsabil.
Și iată drumul la care o porneștiîn situația în care găsești animale abandonate și vrei să te implici mai mult decât să-l pasezi peste câteva zile altcuiva:
În cazul puilor sugari În primul rând le facem culcuș și îi ținem la …