Din lumea mea

Această postare e cu dublă adresare, una pentru cei ce nu au nici cea mai mică idee ce înseamnă salvarea unui animal sau - ceea ce numim noi, rescuerii - rezolvarea  cap-coadă a  unui caz, d ar și pentru cei ce găsesc animale abandonate și ar dori să se implice în ajutarea lor, însă nu știu cum să o facă. De ce mă adresez unor grupuri atât de diferite? Pentru că mi-aș dori ca primii (în cazul în care mă citesc) să-și dea seama că întrebările de genul: ”vai, dar încă-l mai ai?”; ”cum de încă nu l-ai dat?”; ”cât îl mai ții?” sau altele din aceeași gamă, sunt total nelalocul lor. Pentru că în salvarea unui animal e nevoie să parcurgi un întreg ”itinerar” și nu ai cum să dai pe repede înainte sărind peste etape pentru confortul altora. Asta dacă o faci în mod responsabil.   Și iată drumul la care o pornești   în situația în care găsești animale abandonate și vrei să te implici mai mult decât să-l pasezi peste câteva zile altcuiva: În cazul puilor sugari În p...

Intro: E interesant cum viața (sau ”Acel-Ceva” care lucrează din background pentru tine), îți dă de lucru în anumite momente cheie, parcă pentru a te ajuta să depășești evenimente grele sau urmări ale acestora.  În cazul meu, din iulie anul trecut, când - fix de ziua mea - bunica soțului încetase din viață, începusem să mă lupt cu episoade foarte urâte de atacuri de panică. Înainte de decesul bunicii, trecusem prin 2 săptămâni de stres intens, simțind deasupra capului - balansându-se ca o secure - amenințarea neurologului de a ne-o da acasă. Iar ea, la 93 de ani, (după un atac cerebral) era paralizată, în incapacitate de a se mișca, de a vorbi sau de a mânca. Gândul că aveam să îngrijesc un al treilea bolnav grav, dar nu atât asta, ci faptul că nu avea cine să mă ajute și iminența unui deces în casă, îmi ridicase la maximum gradul de alertă interioară. Conștientizam că acest lucru era deja peste puterile mele (ajunse secătuite de îngrijirea celor dinainte, soțul și mama = spatel...

Am mai amintit într-o postare anterioară că, în cazul meu, expresia "ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se împlinească" a dat roade din plin. Dacă la început de an mă hotărâsem să mă dedic cauzei animalelor, de atunci parcă Dumnezeu îmi tot dă, ca şi cum ar vrea să mă pună la încercare. "Asta ai vrut? Eşti sigură? Atunci ia de aici". Mi-am revenit foarte greu după episodul cu căluţul bolnav. Mi-a fost foarte greu să accept că nu s-a putut  încerca măcar salvarea lui, că s-a decis atât de simplu să fie sacrificat. Şi totul din cauza banilor. M-a marcat profund întâlnirea cu acest suflet blând şi mi-e tare greu să-i uit privirea. Încă nu mă pot uita peste pozele ce le-am făct atunci, pentru că resimt toată durerea. Cu toate acestea, astfel de încercări mă conving că am ales drumul cel bun, mă ambiţionează să merg mai departe, să încerc să schimb ceva. Şi uite aşa. viaţa merge mai departe şi Dumnezeu îmi trimite noi suflete care asteapta să fie salvate. Azi m-...