Despre mine


Sunt un om împărțit între suflet și mental. Cu ascultare pentru suflet și ale sale șoapte, dar cu filtrul minții în funcțiune, aidoma unui radar. Emoționalul îmi pulsează puternic la fiecare poveste cu animăluțe (și copii). Am fost învrednicită de mică cu o conexiune specială față de necuvântătoare, doar că, în timp, am început să mă întreb cât e har și cât povară.
Sau e vorba de un ”bug” (microb) care te prinde și nu te mai lasă. Ți-e inoculat la naștere și te chinuie până ce nu ai șansa să te ”desfășori”, după care trece la următorul nivel. Nu știu sigur dacă se transmite pe cale ereditară, dar dacă se întâmplă așa, mi-e evident că gradul lui de manifestare evoluează față de cel al strămoșilor.

L-am simțit de mică, chinuindu-mă rău de tot. Pe vremea copilăriei mele, oamenii nu știau să îngrijească un animal de companie ca azi, lipsind asistența de specialitate a medicinilor veterinari. Nu că nu ar fi fost medici, dar nu făceau mai mult decât vaccinarile antirabice și mici tratamente în caz de răni. Dacă aveau de-a face cu boli grave sau otrăviri, te trimiteau acasă după o injecție mai mult de formă, ridicând neputincioși din umeri și lăsând toată greutatea sfârșitului tragic apăsând pe sufletul familiei. Iar tu, ca și copil, rămâneai traumatizat și bântuit de imaginea corpului inert, scos de tatăl familiei din locul în care animăluțul se retrase pentru a-și da ultima suflare.

Fiind copil din generația ” Decrețeilor”, crescut la bloc, abia așteptam vara ca să mă pot desfășura la casa bunicii. Nu, nu la țară, ci pe strada celebrei Saline Turda! Dezavantajul de a avea o bunică intelectuală era că mereu am simțit lipsa rudelor de la țară, acel loc ”magic” pentru copii, unde să poți crește liber în natură, printre pomi fructiferi și animale la discreție. O oarecare imagine idilică o avea totuși și casa bunicii din Turda Nouă, cuprinzând o curte și grădină mare, doar că animalele lipseau. Noroc că aveau vecinii! Și de multe ori mă îndrăgosteam pur și simplu de câinii lor și încercam să-i momesc să treacă gardul în curtea noastră ca să mă pot juca cu ei. Și îi duceam pe ascuns și în casă, boierie mare la vremea aceea. Pentru mine apropierea fizică conta foarte mult. Nu aș fi putut trăi departe de câinele familiei, aș fi preferat să dorm cu el în cușcă decât să stau la distanță de el. Însă bietele animale erau certate de stăpâni pentru că își părăseau postul de pază, așa că preferam să sufăr de lipsa aproprierii lor, decât să-i mai văd pedepsiți de omul-stăpânitor. Însă dorința de afecțiune fiind mai puternică decât orice altceva, episoadele își găseau continuitate.

Neexistând educația sterilizării/castrării, de multe ori ajungeam să ”moștenim” pui de pisici și câteodată de căței. Dar vai, nenorocirea era că la fiecare sfârșit de vacanță, când bunica se retrăgea la Cluj până-n primăvară, animăluțele trebuiau să ”dispără”. Era de-a dreptul tabu să pretindem luarea lor, cu noi, la bloc. De aceea ”culesul” puilor abandonați ne era descurajat din fașă de către bunica, mult mai responsabilă pe termen lung decât noi, copiii. Dar uneori ”bug”-ul de care aminteam mai devreme ne inspira la ”șmecherii” ce reușeau să înșele vigilența bunicii. Puii de pisică îi ascundeam în spațiul mare de sub scări, printre cutii de carton, unde le duceam pe ascuns mâncare furată din frigider. Asta până ce adulții umani deveneau intrigați de pofta mea ciudată după conservele de pește, răsărită cam peste noapte. Sau până când puii creșteau și ieșeau din ascunzătoare, iar întregul nostru scenariu ”bine” pus la punct era total compromis. 

După ce am crescut și am ajuns la casa mea, microbul - ajuns și el la maturitate, s-a desfășurat în voie. Mereu i-am spus mamei că din cauza interdicției ei din copilarie am ajuns acum să am casa plină de căței. Și chiar și așa, nu prea a reușit nimeni din familie să-mi înțeleagă pasiunea intensă și durabilă pentru animăluțe. Mai mult să o tolereze doar. Noroc cu soțul, că el a avut inteligența să transforme du-te vino-ul de animăluțe din casa noastră într-o formă de terapie pentru problemele lui de sănătate. Și mă ajută cu ce poate.

Provocarea cea mai cea însă mi se pare să reușești să menții un echilibru între viața personală și dedicarea pentru aceste ființe neajutorate. Oricât încearcă unii să te convingă cu lozinca ”lasă că se descurcă ei și singuri, că doar îs animale!”, tu știi bine că nu e așa. Și de aici până a începe să-ți lași propria persoană pe locuri tot mai secundare, e o distanță atât de mică, dat fiind curgerea continuă de cazuri noi, încât nici nu apuci să-ți dai seama când ai ajuns să fi depășit de situație. Dar cum naiba să treci mai departe nepăsător, să pui liniștit geană peste geană știind că într-un anumit loc zace un animăluț neajutorat?

Cum ai putea să le explici celorlalți că legătura, conexiunea dintre om și animal depășește vizualul, palpabilul, că ea a existat dintotdeauna, chiar și atunci când omul primitiv se hrănea cu animale. Că există în fiecare dintre noi, doar că unii, conștient sau nu, preferă să păstreze închise căile de comunicare, poate ca o formă de autoprotecție sau pur și simplu din egoism; cei din urmă fiind și cei ce aderă la principiul ”Omul - ființa supremă”.

Dacă ai vrea, ai putea să observi atât de multe în privirea lor!
Animalele, chiar și așa non-verbale cum sunt, pot transmite atât de mult!
 Și sunt atât de ușor de iubit!
O adevărată invitație-vie la iubire!
Dacă o accepți sau o refuzi, ține strict de tine!
Ele te iubesc oricum.





Comentarii

Comments

Postări populare de pe acest blog

Glandele perianale și complicațiile de la posteriorul câinelui

Eroinele din lupta pentru salvarea animalelor

În atenţia posesorilor de patrupede - Tusea de Canisă

In memoriam

Începutul - Lucy & comp.