Ai grija ce-ti doresti
Conform zicalei "ai grijă ce-ţi doreşti", dacă eu mi-am dorit animale prin preajmă am primit imediat. De parcă ar fi auzit în lumea lor că în zonă este o persoană ce a înfiinţat o asociaţie pentru protecţia animalelor.
Murdărici
Am început cu o căţeluşă care ne-a cucerit în timpul plimbărilor zilnice cu teckelii noştri. E vorba de o căţelusă de talie mare (nu-mi place cum sună căţea), pe care am întâlnit-o în faţa complexului de magazine din zona în care locuim şi care, după ce a socializat cu Lucy şi Freddy, lăsându-se pe spate în faţa lor şi cerşind mângâielile noastre, a început să ne însoţească la plimbare. După un timp, devenise prietenă "la cataramă" cu teckelii, iar când ne plimbam, începuse să-şi aroge funcţia de body-guard şi lătra la alţi câini sau la oameni.
Am aflat că fusese crescută de pui de către patronii de la un magazin alimentar din zonă şi de aceea stătea mereu pe acolo. Însă era cam plimbăreaţă şi, fiind cu blana mare, culegea tot felul de "miresme" şi culori. Aşa că am început să-i spunem Murdărici.
Prin octombrie anul trecut, am observa că intrase în călduri. Fiind prima dată, era ceva neobişnuit pentru ea şi nu ştia de ce roiesc câinii dupa ea. Am decis cu colegele de la asociaţie să o sterilizăm. Eu nu ştiam că odată intrată în călduri, chiar dacă e sterilizată, nu-i încetează sângerarea decât când se termină perioada. După operaţie, am luat-o la noi în curte. Aşa a început totul. Un şir de nopţi nedormite, de stres puternic şi de lacrimi amare.
Gaşca
Odată cu masculii în "flăcări" au apărut şi câteva femele. Făceau ciorchină la portiţa noastră, spre disperarea vecinilor. Erau vreo 8 câini, de toate mărimile şi culorile. Pe unii dintre ei îi mâna doar instinctul animal, dar în ochii altora citeam nevoia de dragoste, nevoia unui cămin. O femelă de talie mijlocie era atât de insistentă şi avea un lătrat aproape isteric, cerându-mi să o iau acasă.
Sărea peste portiţă şi pur si simplu încerca să o scoată afară pe Murdărici din curte şi să-i ia locul.
Unul dintre masculii de talie mare, un exemplar superb de culoare gri-albăstruie, cu părul creţ, găsise o ruptură în gardul vecinului şi intra acolo în fiecare seară, ca să fie aproape de Murdărici. Noaptea, îi auzeam plânsetul ca de copil că nu putea să ajungă la ea. Se pupau prin ochiurile gardului de sârmă.
Mai era unul mai mic, ca o vulpe, el căuta în gardul nostru o spartură, ca să poată pătrunde. Într-o zi, Mudărici a ieşit şi au intrat în curte alţi 3. Femela isterică, masculul cu chip de vulpe şi unul negru, crescut într-un bloc părăsit din vecini, la care îi mai dădusem eu de mâncare. Primii doi erau în culmea fericirii că se află înauntru. Cel negru se juca şi căuta doar mâncare.
Fiindcă Murdărici era extrem de traumatizată după operaţie, refuza să stea în curte. Dar nici departe de noi nu mergea, aşa că gaşca era tot pe lângă curtea noastră. Unii dintre vecini au început să strige la mine că nu mai pot ieşi din curţi de frica câinilor, deşi aceştia nici măcar nu băga în seamă oamenii. Dar vederea atâtor câini într-o zonă liniştită şi lătrăturile lor noapte de noapte, mi-a atras antipatia vecinilor ne-iubitori de animale (din păcate în număr mult mai mare decât cei iubitori). Nu mai spun că, din cauza femelei în călduri, au început şi bătăile între masculi. Era destul ca doi să înceapă, că apoi intrau toţi în luptă, indiferent de sex. Problema era că mereu cei mici erau prinşi dedesupt şi bătuţi. A fost cumplit pentru mine. Am început să plâng de neputinţa mea. Îi simţeam expuşi, iar eu nu aveam cum să-i ajut. Multe nopţi nu am mai dormit de stres şi supărare, dar şi de gălăgia de afară. Flaviu devenise extrem de irascibil şi începea să mă învinovăţească pe mine. Noapte de noapte m-am rugat Lui Dumnezeu să-mi dea o idee, o soluţie.
Până la urmă am decis să renunţ la ideea de a o mai proteja pe Murdărici, şi am luat-o sub "aripă" pe femela isterică (pentru că 40% din gălăgie o făcea ea) şi pe masculul negru din blocul părăsit, pt că era cam des caftit de restul haitei. Din păcate nu am putut să-l iau şi pe cel roşcovan. Erau prea mulţi, într-o curte mică şi înconjurată de vecini "binevoitori".
Gaşca gălăgioasă a rămas în zonă vreo lună de zile. În timpul ăsta cred că am consumat energie cât pentru câţiva ani. Mă uitam la ei pe geam, le duceam de mâncare pe ascuns şi, când ieşeam din curte, toţi erau coadă după mine. Nu mai puteam pleca de acasă că aveam prea mulţi body-guarzi.
Cam pe atunci am mers în audienţă, împreună cu colegele din asociaţie, la viceprimar. Eram încărcată de frustrări enorme şi mult stres şi singura soluţie la problema asta vedeam în înfiinţarea unui adăpost. Vicele a fost foarte deschis şi ne-a spus că si el are vreo 20 de câini. Ne-a promis ajutor, însă doar în privinţa unui teren şi atât. Restul l-a lăsat în grija noastră. Doar că noi suntem o mână de femei, iar construcţia unui adăpost presupune multă muncă. Darmite întreţinerea acestuia. Aşa că, momentan, am pus aceast proiect în stand-by.
Zguby&Pătrunjel
M-am axat pe îngrijirea celor 2 maidanezi. La început le-am interzis să intre în casă, de gura bunicii lui Flaviu, însă datorită faptului că teckelii ieseu şi intrau mereu, era o luptă la fiecare deschidere şi închidere a uşii. Şi mulţi nervi. Dar insistenţele lor de a pătrunde în casa şi în sufletul nostru a izbândit până la urmă. Şi acum, contrar opiniei familiei, eu sunt de părere că e mai bine cu ei înăuntru. Au culcuşul lor în hol, fiecare are o păturică pe care stau şi îşi respectă locul. Când vor, ies afară, însă nu le place să stea mult timp departe de noi şi după câteva minute se întorc în casă şi se împleticesc printre picioarele noastre.
A fost foarte interesant de urmărit evoluţia lor. La început nu înţelegeau nimic din ce le spunem, săreau mereu după mâncare, lătrau mult. În timp, s-au învăţat şi cu numele. Femelei isterice, pentru că este foarte zgubilitică (agitată, nebunatică), i-am pus numele ZGUBY (uneori o mai strigăm ca Zgubă sau Zgubilici). Masculului, fără să mă gândesc prea mult, mi-a venit în minte numele de PĂTRUNJEL. Îi mai spunem Pătru sau Pătrunjă.
Deşi credeam că Zguby e cea nebunatică, mi-am dat seama că de fapt, când e singură, ea e foarte liniştită. Pentru că e mereu provocată la joacă de Pătrunjel, care e o jucărie vie, mereu cu chef de joacă, se agită şi ea şi ne sparge timpanele cu un lătrat foarte ascuţit. Dar, de fapt, ea e foarte liniştită. O place mult pe bunica lui Flaviu şi o urmează peste tot. Şi acum sare peste portiţă cu intenţia să ne urmeze peste tot. Are un obicei pe care-l respectă zilnic. Dis de dimineaţă le dau drumul în curte să-şi facă treburile, dar Zguby pleacă la plimbare. Am aflat că merge la blocul din spatele casei noastre şi stă acolo. Cred că a locuit acolo şi mai are încă prieteni. S-ar putea ca fostul ei stăpân să fi fost o persoană în vârstă care a murit şi aşa a ajuns ea în stradă. E educată, îi place să meargă în lesă şi merge foarte frumos, lângă picior. Când i-am cumpărat zgardă, a fost foarte încântată, iar când am cumpărat peria să-i piaptăn, a sărit la mâna mea şi mi-a cerut imediat să o piaptăn. A stat foarte cuminte şi se întindea de plăcere. E adorabilă cum o conduce pe bunica pe drum, urmându-i paşii şi respectând ritmul lent al bunicii. Merge cu ea în vizită şi o aşteaptă până termină, apoi o conduce înapoi acasă.
A, am uitat, in jurul botului, pielea e mai rozalie, drept pentru care Flaviu îi spune "rujata".
Pătrunjel e o figură mare. Este un metis de fox-terrier. Mai sălbăticuţ, dar foarte prietenos şi jucăuş. Nu se satură niciodată. Se joacă până pică de oboseală, cade câteva minute într-un somn adânc, apoi de trezeşte dintr-o dată şi sare din nou pe Zguby. Mai are şi o poftă de mâncare teribilă. Haleşte cu o viteză incredibilă, iar oasele mari le mănâncă aproape în întregime. Are nişte dinţi extrem de puternici, dar nu e conştient de forţa lui. La început se juca mult şi cu Freddy, însă după ce l-am castrat, parcă simte ca el nu mai e bărbat şi e gelos pe Freddy. Trebuie să fiu mereu atentă ca doar o scânteie le trebuie ca să se ia la bătaie.
Când îl certăm, sau îl trimitem la locul lui (pt că tot timpul e printre picioarele noastre prin bucătărie), în loc să fugă, îşi lasă capul jos şi se învârte ca un titirez, cu fundul sus. E teribil. Am observat că vecinii din dreapta noastră îl plac şi îi dau de mâncare. E un nesătul. Mai face ceva simpatic, cand aude sirena ambulanţei sau pompierilor, imită sunetul cu un lătrat prelung, parcă ar cânta cu jale. E un scump.
Murdărici
Am început cu o căţeluşă care ne-a cucerit în timpul plimbărilor zilnice cu teckelii noştri. E vorba de o căţelusă de talie mare (nu-mi place cum sună căţea), pe care am întâlnit-o în faţa complexului de magazine din zona în care locuim şi care, după ce a socializat cu Lucy şi Freddy, lăsându-se pe spate în faţa lor şi cerşind mângâielile noastre, a început să ne însoţească la plimbare. După un timp, devenise prietenă "la cataramă" cu teckelii, iar când ne plimbam, începuse să-şi aroge funcţia de body-guard şi lătra la alţi câini sau la oameni.
Am aflat că fusese crescută de pui de către patronii de la un magazin alimentar din zonă şi de aceea stătea mereu pe acolo. Însă era cam plimbăreaţă şi, fiind cu blana mare, culegea tot felul de "miresme" şi culori. Aşa că am început să-i spunem Murdărici.
Prin octombrie anul trecut, am observa că intrase în călduri. Fiind prima dată, era ceva neobişnuit pentru ea şi nu ştia de ce roiesc câinii dupa ea. Am decis cu colegele de la asociaţie să o sterilizăm. Eu nu ştiam că odată intrată în călduri, chiar dacă e sterilizată, nu-i încetează sângerarea decât când se termină perioada. După operaţie, am luat-o la noi în curte. Aşa a început totul. Un şir de nopţi nedormite, de stres puternic şi de lacrimi amare.
Gaşca
Odată cu masculii în "flăcări" au apărut şi câteva femele. Făceau ciorchină la portiţa noastră, spre disperarea vecinilor. Erau vreo 8 câini, de toate mărimile şi culorile. Pe unii dintre ei îi mâna doar instinctul animal, dar în ochii altora citeam nevoia de dragoste, nevoia unui cămin. O femelă de talie mijlocie era atât de insistentă şi avea un lătrat aproape isteric, cerându-mi să o iau acasă.
Sărea peste portiţă şi pur si simplu încerca să o scoată afară pe Murdărici din curte şi să-i ia locul.
Unul dintre masculii de talie mare, un exemplar superb de culoare gri-albăstruie, cu părul creţ, găsise o ruptură în gardul vecinului şi intra acolo în fiecare seară, ca să fie aproape de Murdărici. Noaptea, îi auzeam plânsetul ca de copil că nu putea să ajungă la ea. Se pupau prin ochiurile gardului de sârmă.
Mai era unul mai mic, ca o vulpe, el căuta în gardul nostru o spartură, ca să poată pătrunde. Într-o zi, Mudărici a ieşit şi au intrat în curte alţi 3. Femela isterică, masculul cu chip de vulpe şi unul negru, crescut într-un bloc părăsit din vecini, la care îi mai dădusem eu de mâncare. Primii doi erau în culmea fericirii că se află înauntru. Cel negru se juca şi căuta doar mâncare.
Fiindcă Murdărici era extrem de traumatizată după operaţie, refuza să stea în curte. Dar nici departe de noi nu mergea, aşa că gaşca era tot pe lângă curtea noastră. Unii dintre vecini au început să strige la mine că nu mai pot ieşi din curţi de frica câinilor, deşi aceştia nici măcar nu băga în seamă oamenii. Dar vederea atâtor câini într-o zonă liniştită şi lătrăturile lor noapte de noapte, mi-a atras antipatia vecinilor ne-iubitori de animale (din păcate în număr mult mai mare decât cei iubitori). Nu mai spun că, din cauza femelei în călduri, au început şi bătăile între masculi. Era destul ca doi să înceapă, că apoi intrau toţi în luptă, indiferent de sex. Problema era că mereu cei mici erau prinşi dedesupt şi bătuţi. A fost cumplit pentru mine. Am început să plâng de neputinţa mea. Îi simţeam expuşi, iar eu nu aveam cum să-i ajut. Multe nopţi nu am mai dormit de stres şi supărare, dar şi de gălăgia de afară. Flaviu devenise extrem de irascibil şi începea să mă învinovăţească pe mine. Noapte de noapte m-am rugat Lui Dumnezeu să-mi dea o idee, o soluţie.
Până la urmă am decis să renunţ la ideea de a o mai proteja pe Murdărici, şi am luat-o sub "aripă" pe femela isterică (pentru că 40% din gălăgie o făcea ea) şi pe masculul negru din blocul părăsit, pt că era cam des caftit de restul haitei. Din păcate nu am putut să-l iau şi pe cel roşcovan. Erau prea mulţi, într-o curte mică şi înconjurată de vecini "binevoitori".
Gaşca gălăgioasă a rămas în zonă vreo lună de zile. În timpul ăsta cred că am consumat energie cât pentru câţiva ani. Mă uitam la ei pe geam, le duceam de mâncare pe ascuns şi, când ieşeam din curte, toţi erau coadă după mine. Nu mai puteam pleca de acasă că aveam prea mulţi body-guarzi.
Cam pe atunci am mers în audienţă, împreună cu colegele din asociaţie, la viceprimar. Eram încărcată de frustrări enorme şi mult stres şi singura soluţie la problema asta vedeam în înfiinţarea unui adăpost. Vicele a fost foarte deschis şi ne-a spus că si el are vreo 20 de câini. Ne-a promis ajutor, însă doar în privinţa unui teren şi atât. Restul l-a lăsat în grija noastră. Doar că noi suntem o mână de femei, iar construcţia unui adăpost presupune multă muncă. Darmite întreţinerea acestuia. Aşa că, momentan, am pus aceast proiect în stand-by.
Zguby&Pătrunjel
M-am axat pe îngrijirea celor 2 maidanezi. La început le-am interzis să intre în casă, de gura bunicii lui Flaviu, însă datorită faptului că teckelii ieseu şi intrau mereu, era o luptă la fiecare deschidere şi închidere a uşii. Şi mulţi nervi. Dar insistenţele lor de a pătrunde în casa şi în sufletul nostru a izbândit până la urmă. Şi acum, contrar opiniei familiei, eu sunt de părere că e mai bine cu ei înăuntru. Au culcuşul lor în hol, fiecare are o păturică pe care stau şi îşi respectă locul. Când vor, ies afară, însă nu le place să stea mult timp departe de noi şi după câteva minute se întorc în casă şi se împleticesc printre picioarele noastre.
A fost foarte interesant de urmărit evoluţia lor. La început nu înţelegeau nimic din ce le spunem, săreau mereu după mâncare, lătrau mult. În timp, s-au învăţat şi cu numele. Femelei isterice, pentru că este foarte zgubilitică (agitată, nebunatică), i-am pus numele ZGUBY (uneori o mai strigăm ca Zgubă sau Zgubilici). Masculului, fără să mă gândesc prea mult, mi-a venit în minte numele de PĂTRUNJEL. Îi mai spunem Pătru sau Pătrunjă.
Deşi credeam că Zguby e cea nebunatică, mi-am dat seama că de fapt, când e singură, ea e foarte liniştită. Pentru că e mereu provocată la joacă de Pătrunjel, care e o jucărie vie, mereu cu chef de joacă, se agită şi ea şi ne sparge timpanele cu un lătrat foarte ascuţit. Dar, de fapt, ea e foarte liniştită. O place mult pe bunica lui Flaviu şi o urmează peste tot. Şi acum sare peste portiţă cu intenţia să ne urmeze peste tot. Are un obicei pe care-l respectă zilnic. Dis de dimineaţă le dau drumul în curte să-şi facă treburile, dar Zguby pleacă la plimbare. Am aflat că merge la blocul din spatele casei noastre şi stă acolo. Cred că a locuit acolo şi mai are încă prieteni. S-ar putea ca fostul ei stăpân să fi fost o persoană în vârstă care a murit şi aşa a ajuns ea în stradă. E educată, îi place să meargă în lesă şi merge foarte frumos, lângă picior. Când i-am cumpărat zgardă, a fost foarte încântată, iar când am cumpărat peria să-i piaptăn, a sărit la mâna mea şi mi-a cerut imediat să o piaptăn. A stat foarte cuminte şi se întindea de plăcere. E adorabilă cum o conduce pe bunica pe drum, urmându-i paşii şi respectând ritmul lent al bunicii. Merge cu ea în vizită şi o aşteaptă până termină, apoi o conduce înapoi acasă.
A, am uitat, in jurul botului, pielea e mai rozalie, drept pentru care Flaviu îi spune "rujata".
Pătrunjel e o figură mare. Este un metis de fox-terrier. Mai sălbăticuţ, dar foarte prietenos şi jucăuş. Nu se satură niciodată. Se joacă până pică de oboseală, cade câteva minute într-un somn adânc, apoi de trezeşte dintr-o dată şi sare din nou pe Zguby. Mai are şi o poftă de mâncare teribilă. Haleşte cu o viteză incredibilă, iar oasele mari le mănâncă aproape în întregime. Are nişte dinţi extrem de puternici, dar nu e conştient de forţa lui. La început se juca mult şi cu Freddy, însă după ce l-am castrat, parcă simte ca el nu mai e bărbat şi e gelos pe Freddy. Trebuie să fiu mereu atentă ca doar o scânteie le trebuie ca să se ia la bătaie.
Când îl certăm, sau îl trimitem la locul lui (pt că tot timpul e printre picioarele noastre prin bucătărie), în loc să fugă, îşi lasă capul jos şi se învârte ca un titirez, cu fundul sus. E teribil. Am observat că vecinii din dreapta noastră îl plac şi îi dau de mâncare. E un nesătul. Mai face ceva simpatic, cand aude sirena ambulanţei sau pompierilor, imită sunetul cu un lătrat prelung, parcă ar cânta cu jale. E un scump.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Vă mulțumesc pentru gândurile și cuvintele frumoase. Orice alt comentariu va fi șters.