Începutul - Lucy & comp.

Primul căţel pe care l-am avut în casă (cum mi-aş fi dorit din copilarie) a fost la o vârstă când alţii sunt căsătoriţi şi au copii. Era septembrie 2001. Locuiam încă acasă la părinţi (cu mama, sora mea şi nepotul meu), dintr-o toană (trecătoare) a micuţului familiei, mama a acceptat ceea ce a refuzat o viaţă întreagă, şi anume să ţinem un câine în apartamentul de bloc. Îmi aduc şi acum aminte când am mers cu Mihai, nepotul meu, sa alegem puiul dorit din cuib. Mama împreună cu puii erau ţinuţi într-o curte, într-un coteţ de găini. Drept pentru care şi miroseau ca atare. Prima dată privirea mi-a căzut pe un pui maricel şi negru. Se vedea de la o poştă că va deveni un exemplar frumos, însă gazda ne-a spus că puiul era deja promis altcuiva. În acel moment, o mogâldeaţă albicioasă ieşise din coteţ, căscând şi bălăbănindu-se pe picioare din cauza burţii prea mari pentru un trupuşor atât de mic. Ne-a cucerit cu ochişorii ei şi cum a venit să ne salute lângă gard. Gazda o întoarse cu burticul în sus şi ne asigură că e băieţel. Fericiţi, l-am luat la piept şi l-am vărât sub jachetă. Tot drumul spre casă a stat lipit de piept, parcă ascultând ritmul inimii, fără să plângă că a fost luat de lângă mamă.

Acasă, toată lumea a fost încântată să-l primească pe micuţ în familie. Urma ca Mihai sa-i găsească un nume. Iar pentru că nepotul meu a fost foarte dădăcit de mama, ea a decis ca noul membru al familiei să împartă camera cu mine, ca să nu-l deranjeze pe copil de la somn, lecţii etc.
Aşa au urmat nopţi de nesomn şi de tatonare între mine şi noul meu companion (care oficial era al nepotului meu, eu fiind doar dădaca). Aşa am învăţat cum e să ai un pui de animal în casă. Nu îi plăcea deloc să stea în pătuţul special facut pt el, tot timpul cobora din el şi stătea lângă patul meu ţipând. Era de-o încăpăţânare feroce. Parcă ştia că eu am mare nevoie de odihnă din moment ce a doua zi mă trezeam devreme ca să ajung pe 8 la facultate, iar dupa-masa trebuia să merg la muncă (pe atunci eram redactor-şef la un săptămânal local). Normal că tot eu am fost cea care a cedat până la urmă în faţa insistenţelor (vă sfatuiesc să nu faceţi asta cu câinii voştri) şi l-am luat în pat. S-a cuibărit imediat la pieptul meu, chiar deasupra inimii şi s-a potolit ca din senin. Ei bine, din ziua aia nu a mai vrut alt loc de dormit. Acum are aproape 7 ani şi încă îşi păstrează obiceiul. Mă pândeşte când mă bag în pat şi vine după mine. Trebuie să-i ridic plapuma ca să se bage dedesupt. E un automatism de care nu mai scap.

Partea simpatică a poveştii e că după ceva timp am descoperit că masculul era de fapt femelă, aşa că a fost numită Lucy. Era foarte foarte jucăuşă şi încăpăţânată. A rămas încăpaţânată, dar acum e mai leneşă şi îi place să doarmă mult. Dar când mergem afară, îi place şă fugă, să se joace. Deşi în august va împlini 7 ani, mie mi se pare că e la fel ca la 2 ani.

Partea mai puţin plăcută, dar care a fost o experienţă benefică pentru mine, au constituit-o zilele de început, când dimineaţa găseam "tăieţei" prin pat şi mă minunam de unde au apărut. Apoi am observat că, de fapt, ea îi "producea" pe gură. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă şi am fugit cu ea la veterinar, luând un "tăiţel" la pachet, de mostră pt medic (asta pt că eu nu mai văzusem aşa ceva în viaţa mea şi nu mă gândeam că medicul ştie foarte bine cum arată un limbric şi fără să il arăt eu). Medicul i-a vârât pe gât o pastiluţă mică, albă, iar când am ajuns acasă, de data asta pe celălalt capăt a ieşit un mănunchi de "tăiţei", de parcă ieşeau din maşina de făcut tăiţei. Atunci am aflat că puii pot muri din cauza paraziţilor intestinali, că din acest motiv avea burtica aşa de uriaşă şi că dacă stăpânii căţelei-mamă ar fi deparazitat femela înainte de împerechere, nu se mai întampla ca puii să fie plini de paraziţi.

Cu timpul, aşa cum era de aşteptat, nepotulului meu i-a dispărut toana că căţelul, iar eu cu sora mea am ajuns să avem grijă de Lucy. Însă când m-am măritat şi am plecat de acasă, a fost un adevărat scandal. Eu vroiam să iau câinele cu mine, pt că mă obişnuisem cu ea, sora mea făcea crize de gelozie, deşi nu prea avea chef să coboare zilnic cu ea, de trei ori pe zi, afară, iar mama a decis: "lasă să o ducă cu ei, că ei au curte".
Şi aşa m-am ales cu primul câine din viaţa mea.



Următorul animăluţ care ne-a intrat în familie a fost o pisică. Îmi aduc aminte că era toamnă, iar eu stăteam pe scaun în bucătărie, iar uşa de la intrare era larg deschisă. La un moment dat, pe scări îşi face apariţia o pisică albă cu pete. Se uită fix în ochii mei, parcă vrând să caute acolo un semn de aprobare sau respingere din partea mea. Însă eu am fost şocată de tupeul acestui animal necunoscut şi pt moment nu am schiţat nici un gest. Apoi, parcă trezită, am observat-o şi am început să-i vorbesc. Nici nu a mai aşteptat altceva şi a pornit-o direct spre mine. Ajunsă în dreptul meu, culmea tupeului, mi-a sărit în poală şi s-a instalat liniştită de parcă acolo era locul ei de cînd lumea. Lucy stătea pe un alt scaun din bucătărie, iar când a văzut pisica a început să se agite. Ea avusese în copilărie o experienţă cam dureroasă când a încercat să se joace cu o pisică din spatele blocului, însă a fugit prea dintr-o dată spre ea, iar aceasta - în loc să fugă, cum fac toate pisicile, a aşteptat-o pe Lucy apoi şi-a "ascuţit" ghearele pe toată spinarea ei. Să te ţii ţipete şi urlete din partea lui Lucy, de au ieşit vecinii la geamuri. Ei bine, e de la sine înţeles că aşa ceva nu se uită. Aşa că Lucy, când a văzut că o surată de-a celei ce-i provocase nişte dureri cumplite pătrunde nestingerită în căminul ei, începu să se agite căutându-şi o ascunzătoare. Însă pisica o ignoră complet, îndreptându-şi întreaga atenţie pe mine şi mai ales cum să ma cucerească. Recunosc că nu i-a trebuit prea mult efort.

Din acea zi, timp de 2 ani, pisica şi-a ales casa noastră drept noul ei cămin. În timp s-a obişnuit şi Lucy cu prezenţa ei atât de mult că dormeau şi mâncau împreună. Pisica s-a dovedit deosebit de afectuoasă şi blândă. O scumpete de animăluţ. După un an de zile s-a gândit să ne cadorisească cu 4 pui. A făcut-o în lipsa noastră, chiar în mijlocul patului nostru, sub cuvertură. Când am sosit acasă, i-am facut o cuşcă dintr-o cutie de carton, cu pătură înăuntru şi "perdea" pe post de uşă. A fost atât de docilă şi cuminte. Ştia exact ce trebuie să facă. Timp de 3 săptămâni nici nu am simţit că avem pui în casă, deşi "cuşca" era lângă patul nostru. (Poza nu e foarte clară pt că e scanată după o poză veche. Pe atunci nu ne bucuram încă de aparate digitale).

Ca să nu se lase mai prejos decât noua ei prietenă, pe semne o fi un fel de competiţie între femele, după 2 săptămâni ia venit sorocul şi lui Lucy să aducă pe lume 4 odrasle. A fost o experinţă de neuitat. Maculul fusese dragoste la prima vedere încă din copilărie. Un exemplar negru, frumos şi mândru-mare, pe nume Dante.
Timp de 2 luni urmăream cum i se dezvoltă burtica lui Lucy, eram atenţi să observăm dacă ea simte că se petrece ceva neobişnuit cu ea. Însă până aproape spre final, când burtoiul o incomoda să mai sară in pat, nu a dat nici un semn. Înainte cu câteva zile de marele eveniment, i-am pregătit locul de naştere, ca să se obişnuiască cu el. Din cutia mare în care cumpărasem televizorul, i-am tăiat o uşiţă în faţă, iar înăuntru i-am pus o parte din plapuma mea din copilărie (păstrată de mama), si un cearceaf pe deasupra. La început mirosea cutia pe dinafară, dar nu era curioasă să vadă şi cei pe dinăuntru. Apoi, când a sosit ziua (noi nu aveam de unde să ştim, dar ea simţea), eram în vizită la mama, iar Lucy a început să se comporte ciudat. Se agita, tot sărea să o pupe pe mama, parcă vrând să-şi ia rămas bun. Apoi ne-a "cerut" să plecăm acasă. Cum am ajuns, s-a dus ţintă la culcuşul special pregătit. Era cam ora 8 seara. Atunci a început travaliul. Pe parcursul nopţii a începu să gâfâie, exact cum fac femeile când nasc. Eu am mângâiat-o mereu şi i-am vorbit încet ca să o calmez. Îmi aduc aminte că m-am cam speriat când am văzut ce greu şi zgomotos respira, aşa că l-am sunat pe prietenul nostru Lucian, veterinarul, să-l întreb dacă e normal. Iar el m-a linistit că da, este normal din moment ce e o naştere şi Lucy are dureri mari. Undeva spre dimineaţă am văzut primul căpşor cum îşi face apariţia. Lucy simţea că iasă ceva din ea şi după ce l-a expulzat, s-a răsucit şi l-a privit. Vederea unei grămăjoare negre care a ieşit din ea a speriat-o atât de tare încât a sărit de-o parte şi a scos un urlet care ne-a răscolit serios şi pe mine şi pe Flaviu. Lucian ne sfătuise că în caz că nu-şi va folosi instinctele şi nu va începe să roadă membrana în care erau îmbrăcaţi puii şi cordonul ombilicat, să le desprindem noi. Chestia asta, când n-ai făcut-o niciodată, pare cam complicată. Însă spre uşurarea mea, Lucy şi-a revenit repede şi a început să facă cele de trebuinţă. Eu o urmăream cu foarte mare atenţie. Şi am observat un lucru foarte interesant: puii nu se nasc imediat unul dupa celălalt, parcă ştiind că trebuie să-i lase mamei timp să se ocupe de cel dinainte. Apoi a ieşit al doilea, iar al treilea - fiind prea mare - pur şi simplu s-a blocat la ieşire. Ei asta cred că i-a pricinuit cele mai mari dureri lui Lucy. Cu un curaj nebănuit, am prins mogâldeaţa din membrana alunecoasă şi am răsucit-o uşor, trăgând-o în jos. În sfârşit ieşise, iar Lucy mă privi cu recunoştiinţă şi se ocupă de dezgolirea micuţului. Apoi ultimul. Cei patru pui au fost 2 negri şi 2 ciocolatii.

Ca să nu fie totul prea uşor, a mai trebuit să se întâmple ceva care să ne dea peste cap. Unul din pui, cred că al doilea, în momentul în care Lucy i-a ros cordonul ombilical şi înghiţea din el de zici că era spagheti, o parte din acesta i s-a înfăşurat pe un colţ mai lung, undeva la mijlocul mandibulei, iar restul îi stătea în gât aşteptând să fie înghiţit şi provocându-i senzaţie de înec. Din cauza sperieturii, a început să tragă cam tare de cordon, iar noi nu am observat că puiuţului îi ieşise intestinul. Am realizat asta de abia după ce au ieşit toţi puii, iar până a ajuns Lucian la noi, capătul ieşit al intestinului era deja aproape necrozat. Cu o răbdare şi o îndemânare de invidiat, Lucian i-a introdus cu penseta intestinele în abdomen şi apoi a cusut-o pe viu. Mamăă, să te ţii ce urlete. Ne întrebam de unde avea o mogâldeaţă cât palma putere să urle şi să se zbată atât de tare. Şi Pisi s-a speriat când a auzit-o. Se învârtea disperată în jurul mesei de "operaţie" şi mieuna ca şi când ne ruga să nu-i facem rău micuţei.
După ce a încheiat dificila operaţie, Lucian ne-a sfătuit să nu lăsăm căţeluşa la supt, până nu i se rearanjează intestinele. Vreo 2 ore, a zis el. Până atunci însă, trebuia să fie ţinută la căldură.
Timp de 2 ore am ţinut-o sub haină, lipită de pieptul meu, să o încălzesc. Îi urmăream fiecare reacţie.

Altă problemă era că Lucy nu vroia să stea cu puii. Era atât de traumatizată după naştere, încât nici nu vroia să-i vadă. Imediat ce a ieşit ultimul pui, ea a fugit şi s-a ascuns sub cuvertura de pe canapea. Era atât de speriată şi căuta un loc unde să se liniştească. Ca să poată suge puii, m-am întins in pat, iar ea a venit imediat la pieptul meu. Apoi, Lucian, a pus pe rând, puii să sugă. Eu o mângâiam încontinuu, să stea liniştită şi îi vorbeam. Doar aşa a acceptat puii.

Revenind la căţeluşa cu probleme, după ce a supt, am trăit cele mai stresante momente. Veterinarul ne spusese că mari şanse de supravieţuire nu are, deoarece o parte a intestinului era necrozat. Am început să ne rugăm intens la Dumnezeu să o lase în viată, i-am pus o cruciuliţă şi Talismanul lângă ea să-i poarte noroc. Când a început să vomeze, m-am îngrozit. Lucian ne avertizase că dacă nu-i funcţionează intestinele, traiectoria laptelui nu va mai fi una normală, ci va fi dat afară, înapoi, pe gură. Am început să plâng şi cu lacrimi în ochi m-am rugat şi mai puternic. Au fost vreo câteva ore critice. După o noapte nedormită, o dimineaţă streantă şi câteva ore de chin, mă simţeam epuizată, cu moralul la pământ.

Dar, la un moment dat, ca prin minune, căţeluşa nu a mai dat afară laptele. Lucrul acesta ne-a redat speranţele. În fine, după mai multe observaţii, veterinarul a conchis: "şi-a revenit. Eu nu-i dădusem mari speranţe. Doar rugăciunile voastre au salvat-o". Pentru că fusese o norocoasă, am numit-o Lucky.


Pentru că nu se alimentase imediat după naştere, a rămas mult în urma frăţiorilor săi, având un trup micuţ şi un cap mare. Dar acest lucru nu a împiedicat-o să fie plină de energie. Zici că era o jucărie vie. Nu stătea o clipă locului.

Era foarte interesant cum i-a "grupat" mama-natură: din fiecare culoare a ieşit câte un mascul şi o femelă. Ciudat era că aşa le şi plăcea să stea, pe culori.


Lucy a început să-şi intre-n rol. A devenit o mamă adevărată. Doar că, spre deosebire de puii de pisică, cei ai lui Lucy au fost de la început până la sfârşit foarte gălăgioşi. Atât de tare plângeau, încât Flaviu a fost nevoit să doarmă în altă cameră.
Timp de 6 săptămâni, eu m-am transformat în baby-sitter. Lucy vroia şi în pat, lângă mine, însă cum auzea puii, cum sărea să vadă ce-i cu ei. Dar îi era frică să intre-n cuşcă, să nu cumva să-i calce. Se oprea în dreptul intrării şi începea să plângă uşor, uitându-se la mine, iar ochii ei spuneau: "Ajută-mă, te rog." Aşa că, de fiecare dată când scheunau puii, eu săream ca arsă, indiferent de oră, de multe ori pe jumătate dormind. În şase săptămâni mă transformasem într-un zombi.


Noroc că dormeau mult.

Mai apoi însă, au început să-şi deschidă ochii şi să meargă. Ţine-te atunci. La început le îngrădisem un loc, pusesem folie de naylon pe jos, dar nu prea a ţinut figura mult timp. Cel mai dornic de evadare era cel ce se blocase la "ieşire". Era şi el mai mare şi mereu umbla după ţâţa mamei.


Era tot duluri de grăsime şi, de pe atunci, un mare pupăcios. Lăbuţele erau late spre capăt , iar noi ne distram zicându-i că o să se transforme în urs.


Puii adorau să se plimbe prin casă, iar "babz-sittera" era mereu cu cârpa după ei, pregătită să strângă "noroceii" de pe jos.
Prima dată, puii au făcut cunoştinţă cu exteriorul casei cu ocazia Paştelui. Era anul în care imediat după Paşte a fost 1 Mai şi era o vreme splendidă. Îmi aduc aminte că puii erau de-a dreptul confuzi. Nu ştiau ce să facă, încotro să o ia. Locul le era necunoscut, se uitau în jur, căutându-şi cu disperare mama.

Afară mai erau şi puii de pisică, care erau mai mari cu 2 săptămâni, mai jucăuşi şi mai îndrăzneţi.


În timp au devenit mari prieteni şi dormeau împreună.
După 6 săptămâni am dat primul anunţ în ziar pentru pui. Ne-am trezit la uşă cu un domn, l-am poftit să vadă puii, iar când s-a aşezat pe canapea, femela de culoare neagră i s-a aşezat la picioare. Domnul venise hotărât să ia un mascul, dar când a văzut că femela l-a ales pe el, s-a răzgândit.
Următorul a fost grăsuţul. Nepotul meu, acelaşi care o vrusese şi pe Lucy, de data asta pusese ochii pe grăsuţ de la început. I-am zis că dacă vrea cu adevărat căţel, trebuie să se ocupe de el, să-l scoată la plimbare, să cureţe după el, să fie responsabil A promis că de data asta va fi altfel, pt că el dintotdeauna şi-a dorit un mascul, nu o femelă. I-a pus numele Fred.

Au mai rămas doar 2 pui. Masculul negru şi cu Lucky. Lucy nu a părut foarte tristă după plecarea primilor pui, dar îi acorda foarte multă atenţie puiului negru. Lucky era prea gălăgioasă şi agitată, iar Lucy părea obosită de energia în exces a micuţei. Însă puiul mascul era blânduţ, lipicios şi nu plângea mult.

Îmi aduc aminte că într-o zi i-am dat lui Lucy un os de la un picior de pui, iar ea l-a luat în gură şi s-a retras încet spre cameră. Noi am strigat-o că nu are voie să ducă mâncarea în cameră, s-a oprit, ne-a privit cu ochi rugători, apoi iarăşi a luat-o încet spre cameră. Am simţit că trebuie să o las şi am urmărit-o. Ce a urmat se vede in poză:

Atunci mi-am zis că inteligenţa animalelor uneori o depăşeşte pe cea a oamenilor. Eu credeam că încă sunt prea mici pentru a primi aşa ceva, dar ea, mama lor, a ştiu că poate deja să le ofere primul os din viaţa lor. Normal că doar capetele moi le-au ros, dar erau atât de încântaţi de cadoul primit, încât a trebuit să le fac imediat o poză.


Într-o zi însă, stâpânii masculului cu care fusese împerecheată Lucy au decis că vor şi ei un pui. Deşi, la început, au zis că nu doresc, pe urmă s-au răzgândit. Adevărul e că şi eu mă ataşasem de micuţ şi mi-a părut rău după el. Nu mai spun de Lucy care, timp de 3 zile, nu mai vroia să mănânce, îl căuta mereu şi plângea după el.

A rămas doar Lucky, pe care intenţionasem să o păstrăm, dar fiindcă ne decisesem să renovăm casa şi pe perioada lucrărilor să ne mutăm în bloc, la socrii, am decis că nu era loc pt 2 câini. Aşa că, Lucky a fost luată, până la urmă, de un băiat tânăr din Tg. Secuiesc, student la Cluj. I-a fost dragă de cum o văzuse şi ne-a zis că familia lui mai avusese teckeli şi că-i antrena pentru vânătoare. La câtă energie avea Lucky, era ideală pentru o astfel de activitate. Din păcat nu am mai ţinut legătura, aşa că nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea.

Precum mă aşteptasem, nepotul meu se dovedise din nou la fel ca prima dată. Plictiseala îl cuprinse destul de repede, iar după câteva pozne prin casă şi pedepse pe măsură, Freddy devenise cam incomod. După un an şi ceva de zile, timp în care nu de puţine ori îl "culegem" de pe străzi (mama îi dădea drumul să se ducă afară singur, să-şi facă treburile şi când se plictisea revenea acasă), am decis că mai bine îl luăm la noi. La început lui Lucy i-a fost foarte greu să se obişnuiască cu el. O stresa prea mult cu insitenţele lui. Toată ziua avea chef de joacă şi sărea pe ea. Era deja mare şi puternic.



În timp însă au devenit de nedespărţiţi. Acum, primul lucru când se trezeşte Freddy dimineaţa, o caută pe Lucy pe sub pături şi începe să o spele pe ochi, prin urechi sau pe dinţi. E foarte grijuliu şi afectos cu ea. Ea însă nu îşi arată afecţiunea, deşi se vede clar că e topită după el. După prima tură de pui, am steilizat-o pe Lucy, mai ales să prevenim împerecherea accidentală cu propriul pui.



Acum Freddy e odorul meu. Lipicios şi dependent de iubire, e mereu umbra mea.


Şi deja are 4 ture de pui. E un mascul feroce. Când e îndrăgostit, nu mai face nimic altceva decât stă toată ziua la portiţă în aşteptarea iubitei. Nici mâncare nu-i mai trebuie, nici somn. Doar stă şi aşteaptă. Ultima iubită a avut-o acu' 2 săptămâni. Fericit nevoie mare.
Unul din puii săi a fost adoptat de prietenii noştri şi îi seamănă foarte bine. Când era mic, Freddy nu-l plăcea. Dar după ce a crescut, au devenit cei mai buni prieteni.