Scrisoare către un părinte prea ocupat pentru a asculta dorinţele copilului

De ceva timp, nişte cunoştinţe ne-au rugat să-i anunţăm dacă ştim pe cineva care ar avea pui de teckel, pt că vor să-i facă o surpiză copilului lor. În cele din urmă, Rudy, puiul de acum 2 ani al lui Freddy a devenit pentru prima dată tată, iar din cuib am primit şi noi un mic mascul. Plini de bucurie l-am înmânat tatălui, ca dar de ziua de naştere al băieţelului în vârstă de 10 ani. Puiul, de numai 6 săptămâni, s-a ataşat imediat de băieţel, recunoscându-l ca stăpân, iar acesta l-a numit "cel mai bun prieten". L-a luat pe micuţ în patul său şi de atunci au devenit de nedespărţit.


(poza nu reprezintă băiatul din povestea mea, dar e foarte similară. Am luat-o de pe:
http://www.weeniechic.com)

Ca orice început, adaptarea unui căţeluş mic într-un mediu nou se face mai lent, cu multe nopţi nedormite atât pentru animăluţ cât şi pentru membrii familiei. După câteva zile însă, părinţii s-au declarat terminaţi de oboseală, de atâta strâns în urma lui, iar din cauza deselor treziri din timpul nopţii au decis să mute căţelul la bunici, în alt oraş. Precum era de aşteptat, această hotărâre a produs multe lacrimi baieţelului care tocmai îşi găsise "cel mai bun prieten". Pentru că nu mi-am permis să-i spun tatălui cât de mult greşeşte despărţind băiatul de căţel şi că copilul din mine a simţit suferinţa băieţelului, atunci m-am hotărât să-i scriu o scrisoare:

"Dragă părinte,

Iubesc animalele de când mă ştiu. Cam tot de atunci mi-am dorit un prieten patruped care să fie aproape de mine zi şi noapte, un prieten cu care să împart mâncarea, perna, visele dar şi cele mai mari secrete ale mele. Nu am dorit un căţel pe care să-l ţin afară, ci unul care să fie mereu în preajma mea, pe care să-l văd şi să-l simt mereu. Singurul loc unde puteam să mă bucur de prezenţa unui animăluţ era casa bunicii. Acolo mereu găseam câte o pisică sau un căţel, pe stradă sau în vecini, pe care îi aduceam acasă. Îmi plăcea să-i ocrotesc, să le urmăresc comportamentul şi să le vorbesc. Dar vacanţa trecea repede, iar bunica pleca şi ea la fiica ei. Pentru că, în timpul iernii, nu mai locuia nimeni acolo, nici un animăluţ nu putea să stea mai mult de câteva luni la casa bunicii. Sfârşitul vacanţelor însemna şi sfârşitul unei frumoase prietenii, iar durerea pe care o simţeam în suflet la despărţirea de noul prieten era mult prea mare pentru un copil. Pentru că mi s-a spus de la început "la bloc nu au ce căuta animale", ştiam că nu are rost să insist. Când eşti mic nu ai putere să explici ce se petrece în sufletul tău, să spui ce simţi, mai ales când vezi că părinţii sunt prea ocupaţi cu viaţa de zi cu zi. Mulţi trec prea uşor peste semnalele trimise de copii, iar aceştia se simt singuri tocmai în momentele când ar avea nevoie de un sprijin. Aşa mă simţeam şi eu fără prietenul rămas în urmă şi cu o durere mare pe care nu ştiam cum să o gestionez, aşteptam doar să treacă.

Dragă părinte, durerea care se naşte când forţezi un copil să se despartă de animăluţul preferat nu trece nicioadată. Chiar dacă eu sunt adult acum şi am în jurul meu animăluţe pe care le iubesc, încă resimt durerea din copilărie. Ea nu dispare. Te rog mult, nu închide ochii la lacrimile copilului tău, nu crede că îi va trece cu timpul. Chiar dacă va mai merge în vacanţe la bunici şi se va reîntâlni acolo cu puiul lui de căţel, nu e acelaşi lucru ca şi cum ar fi crescut alături de el. Copiii au nevoie de un prieten doar al lor, cu care să împartă totul. Nu-i lua această necesitate doar pentru că tu crezi că problemele tale de la servici sunt mai importante decât ce vrea copilul tău".