Un vis pe care-l dorim realitate

Când eram mică şi apoi chiar şi adolescentă, nu îmi plăcea viaţa la ţară. Vedeam doar sărăcie, mizerie, miros specific de bălegar şi alte din astea. Vedeam totul cu ochi de copil care era prins în mreaja oraşului, a modernizării şi a evoluţiei tehnice care nu ajungea la ţară. Eram tare mâandră că eram fată de la oraş şi că aveam tot ce îmi trebuia. Pe parcurs însă, mai ales când auzeam vorbe gen "mă duc la ţară, la bunici", simţeam un fel de complex, de goliciune, dar nu înţelegeam ce poate fi. Oricum bunica mea, unica rămasă în viaţă (dintre cei 4 bunici ) până ce am împlinit 19 ani, avea o casă într-o locaţie ce ieşea din tiparul oraşului, iar curtea, grădina cu pomi fructiferi, animalele din jur, plus libertatea care ne-o lăsa, mă făceau să mă simt ca într-o vacanţă la ţară.

Bunica, deşi se născuse la ţară, când devenise învăţătoare a rămas o perioadă scurtă la şcoala din comuna Tureni, apoi s-a mutat împreună de soţul ei notar, la Turda. Ţin minte că uneori ne mai ducea tata în vizită prin Tureni, iar sătenii care o recunoşteau pe "d-na învăţătoare" se opreau şi îi sărutau mâinile într-un gest plin de gratitudine. Bunica era tare mândră, deşi era deja pensionată, iar tata fericit. Aşa am înţeles şi eu de unde mi se trage mandria de neam şi ţară. Dacă în cazul bunicii şi tatălui acest sentiment a fost legat de renumele câştigat în urma muncii depuse, la mine s-a extins asupra locului de provenienţă, fie acesta oraş sau ţară.

După ce amândoi au plecat din lumea asta, pe vremea când lucram ca ziaristă, am cunoscut un politician remarcabil, om de suflet şi de cuvânt, care mi-a aprins flacăra apartenenţei la originile tatălui. El se trăgea din acelaşi sat şi la fiecare conferinţă de presă o amintea cu mândrie. Apoi, mai în glumă mai în serios a început să-mi spună: "tu eşti micuşancă de-a mea", ceea ce - la acea vreme - nu însemna mare lucru pentru mine, dar cu trecerea timpului s-a accentuat în aşa măsură încât a devenit o dorinţă tot mai acută de a cunoaşte locurile de unde se trage jumătate din familia mea. Domnul Miclăuş, că de el era vorba, m-a dus şi la prima aniversare a "Fii satului", organizată de el prin puterea care i-o oferea poziţia de deputat şi acolo am cunoscut şi alte rudenii, fericite s-o cunoască pe "nepoata lui Faur". Din păcate, firul vieţii acestui om minunat s-a sfârşit anul acesta şi odată cu el am pierdut şi un prieten drag. Dar sămânţa trezită la viaţă de el a rămas vie şi încolţeşte pe zi ce trece, parcă cu o viteză mult mai mare în ultimii ani.

Aşa că, anul acesta, am vizitat de fiecare dată când am reuşit pământurile moştenite de la străbunicul. Miceştiul a devenit o locaţie la care visez, împreună cu soţul, pentru a ne construi căsuţa de vis. Acolo ar fi un loc minunat pentru animăluţele noastre. Doar că la acest moment, acest vis pare destul de îndepărtat. Drumul e destul de rău, nu prea ai ce căuta fără o maşină de teren pe acolo, gaz şi electricitate nu sunt decât în centrul satului, iar de apă nu ştiu.

Oricum, peisajul e mirific şi, în multe locuri, a rămas virgin.


Dacă vom reuşi să ne retragem acolo, în liniştea şi pacea oferită de natură, doar timpul o va spune. Până atunci, rămâne doar un vis pe care-l dorim transformat în realitate.