Atitudinea omului faţă de animale

În loc de motto

Recent am citit, pe un blog american, o întâmplare reală şi plină de învăţăminte. Un medic veterinar  a fost chemat să consulte un câine, în vârstă de 10 ani, pentru că nu se simţea bine. Când a ajuns la adresa respectivă, toată familia era adunată în jurul prietenului patruped. După examinare, veterinarul a concis: "cancer în ultima fază. Vă recomand să-l eutanasiem pentru a-i curma suferinţa". După ce s-au sfătuit, cei doi soţi au înţeles că nu durerea pierderii lor contează cel mai mult, ci curmarea suferinţei prietenului lor bolnav. Sigura problemă era băieţelul de 6 ani, care era de faţă. Nu ştiau cum să procedeze pentru a nu-i cauza acestuia vreo traumă fiind de faţă la o astfel de scenă. Copilul însă statea, într-o resemnare deplină, lângă prietenul său, mângâindu-l continuu.

După injecţia letală, bunul lor prieten se stinse liniştit. Băieţelul de 6 ani părea că acceptă foarte calm plecarea acestuia, mult mai uşor şi mai matur decât părinţii săi care plângeau pierderea căţelului. Veterinarul a mai rămas un timp alături de familia îndurerată, încercând să le ofere un sprijin moral. Durerea resimţită îi făcu pe părinţii copilului să se întrebe de ce oare animalele au o viaţă atât de scurtă comparativ cu oamenii? Însă nici o clipă nu se aşteptau ca răspunsul să vină tocmai de la omuleţul de 6 ani: "Oamenii vin aici ca să înveţe cum să trăiască - adică să iubească pe toată lumea si să fie de treabă tot timpul, nu-i aşa?", spuse copilul foarte senin, apoi continuă "pe când câinii nu mai trebuie să înveţe toate astea, pentru că ei le ştiu deja. De asta ei stau aşa de puţin aici".

Ăsta da adevăr! Copiii simt, iar animalele simt şi mai bine, de aceea animalele iubesc copiii. Şi copiii le iubesc mult, dar uneori sunt împiedicaţi de adulţi.

Atitudini şi atitudini
Scena 1

Acu' 2 zile, o colegă din asociaţie mi-a povestit despre nişte vecini de-ai ei ce au un câine pe care-l iubesc foarte mult. Pentru că tocmai împlinise un an de zile, "tăticul lui" uman a simţit nevoia să împărtăşească din fericirea lui colegilor de serviciu. Conform obiceiului încetăţenit pe la noi ca la onomastici să se servească mici gustări la locul de muncă, aşa a făcut şi omul respectiv. Doar că în momentul în care colegii să au aflat cine era sărbătoritul, l-au privit pe om ca pe un ciudat. Unii l-au luat peste picior, alţii l-au numit direct nebun. Dar lui nu i-a păsat. A păstrat sentimentele din sufletul său şi s-a uitat cu compătimire la golul din sufletele ce-l înconjurau.

Scena 2
Ieri primesc un telefon. O voce tânără, feminină, întreabă:
- Asociaţia pentru căţei şi pisici?
-Da, s-ar putea spune şi aşa, am răspuns eu.
- Primiţi pisicuţe? continuă ea cu întrebările
I-am explicat că noi nu avem adăpost, deci nu avem unde să luăm animăluţe la noi. Ce putem face e să le căutăm stăpâni. Am întrebat-o unde sunt pisoii?
Tânăra s-a bâlbâit puţin şi a spus că la ea, i-a luat din podul casei şi s-a scuzat că nu-i poate ţine că mai are 3 motani. Am întreabat-o dacă mănâncă singuri, la care a răspuns: "Aaa, nuuuuu, că-s mici încă".

Apoi am auzit nişte mieunături auscuţite şi mi-am dat seama că puii nu erau de mult timp născuţi. I-am explicat că nu a făcut bine că a luat pisoiaşii de unde i-a pus pisica, pentru că fiind atât de mici s-ar putea ca aceasta să nu-i mai accepte. Am rugat-o să-i pună înapoi si să-i urmărească dacă mai sunt hrăniţi de pisică. I-am spus că după ce vor mai creşte şi vor putea mânca simguri, au şanse să fie daţi spre adopţie. Ea a zis cu jumătate de glas "bine" şi a închis.

Sinceră să fiu nu prea am mari speranţe că aşa va şi proceda. Părea hotărâtă să scape de ei. Mă întreb însă ce minte putea avea de şi-a imaginat că cineva i-ar adopta noi născuţi? Şi mai zicea că avea 3 motani. Dacă e adevărat, mare minune dacă nu unul dintre ei este tatăl pisoilor. De ce nu se pot gândi aceşti oameni că e mult mai uşor să castreze/sterilizeze un animal de casă, decât să arunce puii???

Scena 3

O prietenă îmi spune dăunăzi, pe un ton întrebător, dar ea deja avea răspunsul, dacă nu cumva mă ocup prea mult de animale în detrimentul oamenilor. I-am readus aminte că, la momentul în care am fondat asociaţia, ideea mea a fost să mă axez pe situaţia animalelor şi pentru a le ajuta şi am acceptat totul cu bună ştiinţă. Apoi, trecând prea uşor peste hotărârea ce tocmai mi-o exprimasem, mă sfătuieşte să nu mai ţin lângă mine câinii pe care i-am adoptat de pe stradă, să nu le mai dau de mâncare că atunci vor pleca cu siguranţă. "Crezi că nu s-ar descurca şi singuri?", îmi spune ea deja convinsă că aşa ar fi. La care eu i-am răspuns că dacă aş face acest lucru, ar însemna să-mi încalc principiile care m-au condus la înfiinţarea asociaţiei şi la răspunderea pe care mi-am asumat-o. Ca să mai înmoaie tonul conversaţiei şi privirea mea tot mai contrariată, adaugă că şi ea iubeşte animalele, dar ea s-ar ocupa mai mult de cele sălbatice, pe cale de dispariţie. De cei de pe stradă nu, că oricum ăştia se descurcă şi singuri.

Prima mea reacţie a fost una de mânie, pentru că primisem o lovitură din partea unei prietene. Dar, după câteva clipe, am avut o revelaţie. Mi-am dat seama că ceea ce spusese ea defineşte, de fapt, concepţia  multor oameni. Mulţi iubesc animalele, de la distanţă, unii chiar au un căţel sau o pisică, şi cred că la asta se rezumă totul. Dar puţini sunt cei care fac ceva pentru ele, puţini sunt cei care se încumetă să se implice în situaţia lor. Aşa că, nu e de mirare că România are un număr atât de mare de câini şi pisici comunitare. Totul se datorează indiferenţei oamenilor, concepţiei lor cum că "doar se descurcă ei şi singuri, mâncând din gunoaie etc", se datorează lipsei de responsabilitate în momentul în care abandonează pui sau adulţi.

În loc de concluzie

Cine îi dă omului dreptul de a se crede superior tuturor celorlalte fiinţe? De ce se simte atât de deranjat de comportamentul de altfel natural al animalelor din jurul său, animale pe care el le ignoră sau le huleşte? Toţi ar trebui să ne gândim că nu există nici o acţiune fără reacţiune. Adică binele care îl faci ţi se poate întoarce, dar la fel stau lucrurile şi în cazul în care faci ceva rău.

Orice câine de pe stradă, dacă ar fi adoptat şi educat, s-ar transforma într-un prieten de nădejde. Dar e greu să-ţi asumi o astfel de responsabilitate, să împarţi cu el din bucatele tale, să-l primeşti în casa ta, când tu te simţi atât de important încât ocupi tot spaţiul vital. Iar animalele simt că tu nu vrei să le oferi nimic, pentru că te temi că vei pierde tu ceva. Atunci nu mai critica, nu te mai plânge şi recunoaşte că totul ţi se datorează. Toate gândurile ce le emiţi, atrag după sine finalizarea acestora, iar acest final te poate atinge şi pe tine, în confortul şi indiferenţa ta.