Update la postarea "Buliţă - un căţel numai bun de iubit"

Pentru cei care au citit povestea lui Buliţă aici, trebuie să vin cu ultimele noutăţi.

Acu 2 zile, Buliţă a dispărut, iar soţul meu şi cu mine ne-am speriat că ceva rău i s-a întâmplat. Până acum,  din luna mai de când a apărut pe strada mea, chiar dacă gaşca lui Murdărici mai pleca şi revena peste o zi-două, el niciodată nu s-a îndepărtat de casa noastră. În fiecare seară apărea la portiţă şi îşi aşteapta porţia de păpică şi joacă. Şi dintr-o dată, nu mai era nicăieri. L-am căutat prin împrejurimi, l-am strigat, dar nimic. Toată ziua am fost foarte tristă şi cu gândul la el. Ştiam că nu e genul care să dispară. Tocmai asta ne-a impresionat la el de când l-am cunoscut, faptul că s-a lipit de noi, de casa noastră, mult mai mult decât ceilalţi, aşa încât, din luna aprilie încoace nu a mai plecat mai departe de câţiva metri în jurul casei.

Pe la 11.30 noaptea, am simţit că trebuie să ies din nou, să-l mai caut. Era frig şi bătea un vânt puternic. Din gaşca de afară doar Fetiţa era în zonă şi, înainte să ieşim noi, scotea nişte sunete grave pe care le fac câinii noaptea, când le este urât. Îi pregătisem 2 felii de pâine unse cu pateu, dar ea când ne-a văzut, a început să zburde de bucurie. Nu-i ardea de mâncare. După atâtea luni de când o îngrijim, niciodată nu s-a lăsat atinsă. De data asta însă, ea s-a apropiat de mine şi m-a atins cu botul, după care a fugit şi apoi a revenit din nou. să-mi atingă mâna. Prinsă în jocul ăsta, la un moment dat, am văzut o umbră în depărtare. Era un câine, dar pe aici trec mulţi câini vagabonzi, aşa că nu ştiam cine poate fi. Am observat că la un moment dat s-a oprit, s-a uitat la noi şi apoi a luat-o la fugă în direcţia noastră. Când s-a mai apropiat, mi-am dat seama că era Buliţă. L-am strigat, iar el era atât de fericit că mă vedea, încât s-a înecat. A înghiţit apoi rapid, fără să amestece, bucăţile de pâine ce i le pregătisem Fetiţei, a băut un bol întreg de apă şi apoi s-a apucat să zburde de fericire, desi afară era un frig cumplit. Când a apărut şi soţul meu, Buliţă era în extaz. Gemea de bucurie. Poate pare ridicol, dar şi eu şi soţul meu am simţit că venise de departe şi bucuria revederii însemna de fapt uşurarea că ne-a regăsit. Dacă ar fi putut vorbi, cam astea ar fi fost cuvintele lui: "Vai, ce bine îmi pare să vă revăd! Nici nu vă daţi voi seama, am crezut că nu o să vă mai văd nicioadată!". Chiar dacă o iubeşte pe Fetiţa şi tot cu ea stă, acum însă toată afecţiunea ne-o oferea doar nouă.

Nu ştim exact ce i s-a întâmplat, dar am impresia că cineva l-a luat de aici cu vreo maşină şi l-a dus în altă parte ca să nu mai fie deranjat de lătrăturile lui. I-a trebuit o zi întreagă ca să găsească drumul  înapoi, să poată reveni în locul care pentru el înseamnă acasă. Mi se rupe inima de durere când îl văd cât e de ataşat de noi, iar noi nu putem să-l primim în curtea noastră din cauză că nu este acceptat de ceilalţi doi masculi. Acum aş avea nevoie de un instructor din genul celor pe care îi vedem pe Animal Planet, care îi învaţă pe câini să convieţuiască împreună fără să se bată. Se numeşte etolog canin, meseria pe care aş dori să o am şi eu.

Sper ca Buliţă să nu mai dispară vreodată împotriva voinţei lui şi sper din toată inima ca, până la urmă, să-i găsim un cămin adevărat, pentru că este genul de căţel care devine pentru stăpânul său cel mai loial prieten. Îl ador, îl simt cât ne este de devotat, de aceea Îl Rog pe Bunul Dumnezeu să-I trimită persoana care să-l adopte şi să-l iubească aşa cum o facem şi noi, dar care să-i poată oferi şi un cămin pe măsură.