Familia noastră patrupedă, ep. 1: PIKY

De mult mi-am planificat să scriu despre patrupezii noștri și cum au intrat ei in familia noastră. Unii voit, altii intâmplător, alții forțând intrarea.

Dar azi voi incepe cu ultima venită și rămasă. Că de la venirea ei au mai trecut alții prin casa noastră, dar au plecat spre alte căsuțe, mult mai bune pentru ei.

Piky, că de ea este vorba, e o combinatie de pekinez (zic unii) sau de pincher pitic (zic altii). Cert e că întocmai ca toate rasele mici, are o personalitate uriașă. Când ne mai distrăm pe seama ei, ne place să amintim de complexul (sindromul) Napoleon, că tare i se mai potrivește.

 ”Bestiuța familiei”, cum mai e numită, a aterizat la noi după o istorie zbuciumată. Pui fiind, a aparținut unei familii de țigani care mai mult o ignorau. Așa că de mică s-a obișnuit să se descurce singură și să lupte pentru existență. Vară fiind, nu se gândea nimeni să-i pună un vas cu apă la îndemână, așa că singura soluție pentru ea a fost să bea din apa în care femeia casei spăla rufele și asta doar după ce apa era aruncată la canalul din curte. Apă cu detergent si chiar cu înălbitor. Mă mir că nu a sfârșit otrăvită. Mai departe, mergând pe modelul câinilor liberi și dornici de aventură, a început să își manifeste curiozitatea tot mai mult în exteriorul curții în care trăia, ba luându-se după oamenii din familie, ba de una singură. Într-una din aceste ieșiri, a avut ghinionul să fie lovită de mașină. Micuță fiind, nu a fost mare lucru ca osuțele ei să se rupă în urma impactului, așa că s-a ales cu fracturi la labuțele din spate si la bazin. Dar nici suferința ei nu a impulsionat oamenii din familie să facă mai mult pentru ea decât făcuseră până atunci, așa că a fost lasată ”în pace”, iar oasele - in timp - i s-au calusat greșit (calus vicios). Drept pentru care a rămas cu un mers ciudat, o pozitie despre care, cei ce nu o cunosc, ar zice ca stă să facă pipi. Plus ca o labuță are rotula fugită de la loc, așa că nu prea se poate folosi de ea și de multe ori o ține în aer. 

 La noi a ajuns dupa un an de foster la o doamna in vârstă si cu numeroase probleme de sănătate. Ni s-a spus că ar avea cam 2 ani (prin februarie 2014). Era supraponderală, așa că am pus-o la dietă și, în timp, greutea i s-a echilibrat iar micuțul ei corp a recăpătat forme normale staturii ei. 

Am dus-o la mai multi veterinari, să vedem dacă se mai poate face ceva cu labuțele ei, dar toti mi-au zis că dacă nu suferă si poate merge, nu are rost să o opereze, să-i rupa oasele si apoi să i le pună in poziția normală. Așa că a rămas ... specială. 

Intrarea in familia noastra patrupedă și-a făcut-o destul de dur. A pișcat-o pe Zguby de bot când s-a apropiat de ea, să o miroasă așa că înainte de a se mai apropia și alt cățel de ea, am intervenit. Pe urmă am observat că așa reacționează ea de fiecare dată când se apropie un câine străin să o miroasă. Primele zile au fost destul de încordate, de ambele tabere, dar dupa un timp s-au obisnuit cu ea și ea cu noul mediu și totul a decurs normal. Atât de tare s-a obișnuit încât, când am lăsat-o la doamna de la care am preluat-o, nu mai era interesată de nimic și tot timpul a stat cu urechile ciulite, așteptându-ne. 

În ceea ce privește alegerea ”stăpânului”, mi s-a părut foarte ciudat că de la început l-a ales pe soțul meu, rămânând la picioarele lui, tot timpul cât el stătea la calculator. Iar când se ridica, era ca umbra lui. Iar eu mă întrebam de ce oare, ținând cont că eu o hraneam, eu o scoteam la plimbare, o drăgăleam, etc. Apoi am înteles că a ales acel loc ca fiind mai ”lejer”, adică mai puțin solicitat de ceilalți căței ai familiei, așa că avea cumva parte de liniște si intimitate, stând în camera în care era computerul soțului. 

Dar acum ”s-a dat” și ea cu restul, adică e mai mult pe lângă mine, cere să mă joc cu ea, doarme cu mine, sub patura mea, etc. Însă pendulează când la mine, când la soțul, ca nu cumva el să se simtă neglijat.

Nu ai cum să nu o îndrăgești! Are cea mai puternică personalitate pe care nu încetează să și-o fluture, s-a autoimpus pe post de șef de haită, iar restul lasă după ea. Nu că i-ar recunoaște poziția, ci pur și simplu nu-și pun mintea cu ea. Dar de departe cel mai bun amic al ei este Rocky, iar între ei e o prietenie ciudată ținând cont de diferența mare de dimensiuni (ea vreo 4-5 kg, el 30+!). Însă cum Rocky niciodată nu a fost conștient că el e cel mai mare ca talie, sfârșește mai tot timpul pișcat și mușcat de ea și de toți puii ce ne trec pragul. Am observat la ea o chestie specifică câinilor de turmă (de întors oile), de fiecare dată când îi chem pe toti în casă sau la masă, tinde să-i adune exact cum fac acei câini, fugiind după ei si obligându-i să se grupeze. Doar că ei nu prea înțeleg ce vrea ea să le transmită, așa că se feresc de ea sau o ignoră. Doar bietul Rocky ajunge să fie mereu mușcat de labă, iar uneori, în special afară, îl pișcă de buze. Dar se iubesc evident!

 

Cu Rocky legătura e foarte strânsă. Împreună o zbughesc pe ușă, în curte, împreună latră la trecători, împreună ies pe balcon. Aici faza e tare drăgută, dat fiind că Piky nu ajunge să vadă ce se petrece dincolo de marginea balconului, așa că stă pe prag urmărind reacțiile lui Rocky, de parcă acesta i-ar povestii ce vede el. Sunt comici tare de urmărit.

Însă nu toată lumea o simpatizează pe Piky! Bunica soțului nu o suferă că ”are gura prea mare”. La fel stă situația și cu socrii si cu vecinii. Chiar dacă bunica e aproape surdă, nu are cum să nu audă când Piky latră. De cele mai multe ori lătrăturile ei sunt asociate cu exuberanța, bucuria de dinainte de plecare la plimbare sau atunci cand ne aude că am intrat pe poartă și urmează să apărem în casă, ori când le pregătesc mâncarea. Zici că vrea să anunțe pe toată lumea despre ”marele eveniment”, sunând din ”goarnă”. 

Mie mi-e foarte dragă tocmai pentru că e cea mai veselă creatură din casa noastră și ne arată, de multe ori cât de bine se simte ea, cât apreciază viața care o are. E o scumpă! Pe lîngă asta este și extrem de inteligentă și ascultătoare. Mi se pare că te înțelege din priviri.

Nepotul meu zice că e un cățel urât, însă eu o văd extrem de fotogenică!

Dar, la fel ca toți cățeii de taie mică, e și încăpățânată. Câteodată se lasă mai mult strigată când e în curte, nu vine imediat. Îi place să ”comunice” zgomotos cu trecătorii. La fel o face și când ne plimbăm pe stradă și trece pe lângă oameni. Eu simt că ea vrea să comunice cu ei, e un fel de salut, dar unii se tem, unii se uită urât, iar unii zâmbesc si atunci mă încumet și eu să le explic cum că ”așa povestește ea”.

Chiar dacă a fost sterilizată înainte de a avea pui, de fiecare dată când am salvat pui de pe stradă și i-am ținut la noi, ea ia luat imediat sub ”aripa” ei, fiind o excelenta mamă adoptivă sau babysitter. Îi păzește permanent, îi atenționează să nu cadă când se aventurează prea aproape de marginile patului sau se indreptau spre scari. Doarme cu ei în pătuț, se joacă cu ei, exact ca o mămică adevărată. Și asta fără ca cineva să-i fi arătat!

Inițial am adus-o la noi pregătiți să o ținem doar în foster, până o va dori un potențial adoptator. Însă nimeni, dar absolut nimeni nu și-a manifestat intenția, așa că ne-am spus că sigur trebuie să rămână în familia noastră. Mi-ar părea rău acum să o mai dau, pentru că s-a înfipt adând în sufletul nostru și o iubim mult. E Piky a noastră și ne mândrim cu ea!