Foiletonul adopțiilor în străinătate, episodul I - Pinky

Ma pregătesc de mult să scriu o poveste-foileton despre istorioarele cățeilor îngrijiți la mine acasă (în foster-care). Unii dintre acești căței i-am luat la mine fiindcă erau prea mici sau prea bolnăviori pentru a sta în adăpost, alții mi-au fost aduși la poartă de persoane ce mă cunosc, iar alții au ajuns la mine parcă ghidați de forțe nevăzute, atunci când aveau mai mare nevoie de ajutor. Toți aceștia, după câteva luni de îngrijire, și-au revenit din problemele ce le aveau (boli, răni, traumatisme psihice), au învățat (în mare parte de la cățeii mei) cum se trăiește într-o familie, iar acum duc o viață fericită în alte țări, în familii minunate.

Poate dacă nu aș fi ajuns să am propria organizație și adăpost, nu aș fi înțeles mare lucru despre complexitatea adopțiilor. Aș fi continuat să cred în cuvântul oamenilor, în speță a compatrioților mei, să cred că toti cei ce iși doresc un animăluț, îl vor îngriji, respecta și iubi la fel de mult cum o fac eu sau colegele mele. Doar că în realitate lucrurile stau diferit și de aceea poveștile cu final fericit sunt încă foarte puține pe aici, pe meleagurile noastre. Așa că, experiențele neplăcute (pe unele le-am amintit deja în acest blog) ne-au învățat să nu mai riscăm și să căutăm mai departe căsuțele ideale pentru protejații noștri, adică în alte tări. De ce tocmai acolo? Pentru că ceea ce aici este considerat de multă lume un comportament nesănătos, exagerat sau nebunie, acolo atitudinea respectuoasă pentru sufletele necuvantătoare este un lucru firesc. Iar animalele de companie și-au câștigat de mult locul de membru important al familiei.

Fără să respect ordinea cronologică a sosirii lor în căminul nostru, azi am să încep cu povestea lui Pinky. O altă poveste cu happy-end, devenită deja celebră în rândurile salvatorilor feisbukiști internaționali este cea a Sashei, o puteți citi AICI (se va deschide o nouă pagină). Tot din seria ”adopții reușite” este cea mai recentă poveste despre șederea scurtă, dar foarte eficientă a unei teckelițe tot cu numele de Sasha, care se poate citi AICI.

Și acum despre Pinky:

Pinky a ajuns la mine adusă de 3 băieți de vreo 14-16 ani, care au văzut-o în mâinile unor copii de țigani ce cerșeau în față la magazinul Billa, din centrul orașului nostru. Le-a atras atenția că, pe lângă faptul că era extrem de mică (cam 14-20 zile), era vopsită în roz (de aici și numele care i l-am dat, Pink = roz). Băieții au intuit că bietul animăluț se află în pericol și pur și simplu au luat-o din mâinile copiilor si mi-au adus-o acasă.

A urmat o perioadă extrem de solicitantă. Trebuia (ca în cazul oricărui pui mic) să mă trezesc din 3 în trei ore, să o hrănesc dar mai ales să reușesc să-i potolesc cât mai repede țipetele ce deranjau toată casa și cred că și vecinii. În momentul în care îți intră-n casă un pui, toată viața familiei este dată peste cap, iar tu devii ”cal de bătaie” atât din punct de vedere al sacrificării odihnei proprii etc, dar și dinspre ce vine de la membrii familiei mai puțin maleabili în a-și sacrifica orele de odihnă, liniștea și comfortul căminului. Plus de asta, intervine la mijloc și un sentiment de gelozie din partea celor care se bucură zilnic de ”serviciile tale”; li se pare că, ocupându-te mai mult de un nou venit, îi lezezi pe ei de un drept doar el lor. De aceea mă înfurii foarte tare când primesc telefoane de la așa-ziși binevoitori ce ”culeg” pui mici și apoi le ”predau” asociațiilor, de parcă noi am avea oameni plătiți speciali să îngrijească astfel de cazuri. Ei cred că dacă îi iau din locul abandonului și apoi pasează resposabilitatea altuia, au făcut un lucru creștinesc și au mai ”dobândit” o steluță albă, în contul lor, Acolo-Sus. Doar că realitatea e cu totul alta!

Pinky fusese luată din cuib mult prea devreme și trebuia să-i ofer condiții-surogat. Așa că am pus-o într-o cușcă de transport, pe o perniță pufoasă și moale cu chip de cățel. Alături i-am pus câteva sticle cu apă caldă, mai precis i-am făcut un nou cuib, in interiorul propriului nostru cuib. S-a acomodat extrem de repede noului loc și a devenit foarte atașată de perniță, iar atunci când era deja prea udă și trebuia să o spăl, plângea serios până o simtea din nou sub ea. 

Practic, pot sa afirm că Pinky a crescut în cușcă, în sensul că aici obișnuia să se retragă de fiecare dată când vroia să doarmă, chiar și după ce ajunse să depășească mărimea cuștii. Pentru ea cred că reprezenta un fel de marsupiu. 

Nu știu dacă din cauză că a trecut prin mâinile brutale ale acelor copii needucați sau pur și simplu așa era personalitatea ei, dar Pinky a fost un puiuț extrem de gălăgios și agitat. Știu că majoritatea puilor sunt așa, însă ea parcă avea ceva mai mult decât ”normalul”. În plus, parcă dimensiunea capului era mai mare decât s-ar fi potrivit corpului ei (nu, nu e vorba de hidrocefalie!), iar ochișorii mi se păreau prea mici. Era un pui cu o înfățișare destul de bizară. Dar nu puteai să nu o îndrăgești, cu tot cu ”defectele” ei. Până la urmă era o ființă mică, total neajutorată și dependentă de noi.                                                         

După ce a mai crescut, trăsăturile ei au început să se armonizeze, iar pe chipul ei a apărut acea drăgălășenie specifică puilor. Rozul din blăniță însă a ținut-o mult, ceva mai decolorat, dar tot prezent. Nu am aflat niciodată cu ce a fost vopsită, ca să nu mai spun că postând pe facebook poze cu ea, am devenit ținta atacurilor unor tipe din străinătate care au crezut că eu mi-am bătut joc de sărmanul pui și mă și laud cu asta. Noroc cu prietenele care mă cunoșteau, că au sărit să-mi ia apărarea. 

După ce a prins curaj să părăsească ”marsupiul”, a început să cerceteze tot mai mult în jur, să se joace cu ceilalți căței ai familiei, să-i urmărească, să-i copieze. Mai greu a fost cu scările, parcă cel mai greu test pe care un puiuț trebuie să-l treacă; la început cu teamă, nesiguranță, multe poticniri, dar odata ce  a prins gustul, nimic nu i-a mai stat în cale spre coborârea în curte, locul cel mai plăcut de joacă, cu iarbă moale și pufoasă și spațiu suficient de fugit. Era un adevărat deliciu să o urmărești cum se lupta cu fiecare treaptă. 

  

  Pe lângă creșterea ei, eu mă mai ocupam și de sarcinile normale din familie și adăpost. Când trebuia să mergem undeva cu mașina, mereu o luam și pe Pinky cu noi, bineînțeles cu marsupiu cu tot. Ca să nu mai spun că mai aveam o cățelușă în grijă, luată din adăpost când era foarte bolnăvioară și pe care am numit-o Mya. Deși era mai mare decât Pinky, au devenit prietene bune. Pinky a prins și câteva evenimente la care am participat impreună cu voluntarii asociației. Profitând de prezența unei drăgălășenii ca Pinky, o duceam peste tot cu mine, iar voluntarii au îndrăgit-o imediat. Iar ea părea foarte sociabilă cu toată lumea. Doar că după ce a crescut și s-a obișnuit mai mult cu cei ai casei, atitudinea ei vizavi de străni s-a schimbat. Nu mai părea dornică să socializeze, dacă cineva încerca să o atingă, dădea să muște. Nici câini necunoscuți nu era dornică să cunoască. Mi-am dat seama că dacă va mai rămâne mult timp în familia noastră, șansele de a fi adoptată și de a se acomoda într-un loc nou, vor scădea simțitor. Așa că am început o promovare insistentă a ei. Oricum, urma să fie sterilizată, avea deja aproximativ 6 luni.
Crescuse mult din acel puiuț ce-ți încăpea în palmă. Devenise un cățel de talie medie, cu un corp suplu si grațios, și lăbuțe lungi. Am observat că o jumătate o ochiului drept era albastru, ca la husky. Am înțeles de la un medic veterinar că acest lucru are și o denumire medicală, între timp am uitat-o.

Norocul a venit din partea unei suedeze care mai adoptase, în urmă cu un an sau doi, o altă cățelușă, de la adăpostul nostru. Acea cățelusă fusese adusă la noi cu capul spart, avea urma de lovitură de topor și pentru că i se vedea țeasta (în engl. skull), i-am dat numele de Skully. Suedeza de origine poloneză, Angelica, a fost extrem de impresionată de povestea ei și a decis imediat să o adopte.

Fiind deja prietene pe FB, a urmărit de la început povestea lui Pinky, iar când a văzut că e gata pentru adopție, s-a oferit să o ia în foster-care (îngrijire temporară), până la adopție. Pentru mine acest lucru a fost o mare ușurare, stresul trecerii timpului și semnele unei personalități destul de închise/reținute ale lui Pinky, îmi dădeau semnale puternice că se impunea o schimbare a mediului. De dresaj nu putea fi vorba pentru că nu aveam bani pentru a merge zilnic cu ea, la Cluj, dar oricum nici timpul nu-mi permitea. Așa că, de fiecare dată în cazul cățeilor ținuți in foster-care la mine, schimbarea locației după perioada de creștere și educare, era ideală în evoluția lor. Căminul nostru e locul porivit pentru o primă etapă în evoluția cățeilor tineri, dar pentru că deja avem full-house și timp prea puțin pentru a răspunde nevoilor unui cățelandru, m-am străduit întotdeauna ca după sterilizare/castrare să le dau drumul din ”cuib”, să-și poată ”desface larg aripile”.

Sunt foarte conștientă că dacă Pinky ar fi rămas cu noi, ar fi fost un câine-problemă, la fel cum e și Rocky al nostru, pe care nu-l pot scoate din zona lui de comfort, iar când trebuie neapărat să-l duc la vet, e nevoie de un efort epuizant.

Norocul lui Pinky a fost, ca în cazul multor căței, promovarea pe Face Book și, bineînțeles, ”oferta” Angelicăi. 

Ziua plecării și momentul despărțirii au fost foarte grele pentru noi. Pinky se atașase foarte mult de mine și de ceilalți căței, dând de înțeles că nu mai are nevoie de altcineva în viața ei, totul fiind perfect pentru ea. Când am pus-o în cușca din van-ul suedez, am văzut în ochii ei disperare dar și confuzie. Nu-i venea să creadă că cea pe care o considera ”mămica” ei o pune într-o cușcă, într-o mașină necunoscută, cu mai mulți căței necunoscuți. Se agăța de privirea mea, dar eu încercam să mă păstrez tare și să-i transmit, prin starea mea, curaj și încredere că va fi bine. Un episod care se repetă, de altfel, la fiecare plecare a blănoșilor ce ne tranzitează căminul.

În Suedia, odată ajunsă în căminul Angelicăi, s-a acomodat foarte repede, s-a împrietenit cu Skully care este o cățelusă extrem de echilibrată, fapt ce a avut o influență pozitivă pentru un cățel cu personalitatea lui Pinky. În plus de asta, Angelica este pasionată de dresaj și, cu multă răbdare și perseverență, a învățat-o diverse tehnici. A scos-o în lume să socializeze, mereu împreună cu Skully, folosind inclusiv mijloacele de transport în comun, unde Pinky, la început pășea cu mare teamă, dar apoi s-a obișnuit. Angelica a îndrăgit-o foarte mult, la fel și mama ei, iar Pinky se simțea deja în lumea ei. 

Ideea de foster-home pe care am adoptat-o și eu, și Angelica, dar și alte persoane, este ca prin îngrijirea temporară a unui animăluț, apoi plecarea definitivă a acestuia la o familie, să beneficieze de șanse egale cât mai mulți căței abandonați. Șederea temporară într-o familie are rolul de a le întrema corpul fizic, dar și să le întărească psihicului, de multe ori cel mai afectat de abandon, viața pe străzi, lipsa hranei etc.

În situația în care ”părinții temporari (foster parents) se indrăgostesc iremediabil de animăluțele pe care le au în grijă, se cheamă că au ”eșuat”, chiar dacă acest cuvânt cu conotație negativă reprezintă de fapt un efect pozitiv.
În cazul lui Pinky, la câteva luni a apărut o cerere de adopție din partea unei familii, doar că acest tip de cățel nu se potrivește unui neexperimentat în lucrul cu animalele dificile. Așa că după un timp scurt de încercări nereușite, Angelica a decis să o ia înapoi și să o adopte chiar ea. Lunile de foster-care în familia Angelicăi au dat naștere unor conexiuni puternice și de o parte și de alta, iar când Pinky a ajuns înapoi, toata lumea a fost cum nu se poate mai fericită. Așa că, azi, Pinky este un cățel fericit, ”așezată” la casa ei, alături de ”părintele” ideal.
 Cu Angelica păstrez în continuare legătura, tot timpul îmi trimite poze cu ”domnisoarele”. Cert e că în relația dintre cele două cățelușe, Skully este șeful, chiar dacă nu-și impune puternic dominanța, ci abordând o atitudine echilibrată și având o totală încredere în ghidul ei uman, iar Pinky se simte în siguranță pur și simplu urmând-o sau copind-o. Pe de altă parte, Pinky este în continuare reticentă cu străinii, motiv pentru care Angelica a considerat necesar ca de fiecare dată când iasă cu ea pe stradă, trecătorii tentati să pună mâna pe ea, să fie ținuți la distanță printr-un mesaj de pe vestuța lui Pinky, care spune: ”nu mă mângâia!”.

Ca și concluzie finală vreau să subliniez că adopția lui Pinky într-o țară străină a fost de departe cea mai fericită soluție pentru ea, așa cum reiese și din pozele de mai jos!