Eroinele din lupta pentru salvarea animalelor

Știu că acesta se vrea a fi un blog despre animale. Dar nu pot să nu amintesc, din când în când, și despre oamenii de pe lângă ele. Salvatorii, rescuer-ii, iubitorii de animale, cum vreți să-i numiți. Tot aceia care capătă și etichetele de ”nebuni” pentru că fac multe din ceea ce alții nu ar putea face, dedicându-se până la epuizare.
Dar nu despre cei care se transformă în hoarderi voi vorbi, deși pojghița care-i desparte se poate subția oricând. Salvatorii la care vreau să fac referire încearcă să păstreze un număr gestionabil de animale, cărora le caută adoptatori și, chiar dacă se despart greu de ele, sunt conștienți că perioada petrecută împreună este doar o stație din lunga călătorie spre ceva mult mai bun. 

Postarea aceasta le este dedicată acelor doamne pe care le-am cunoscut și care sunt prezente în sufletul meu, chiar dacă unele au părăsit deja această lume. Dar nu le voi uita niciodată. Deși îmi promisesem ca pe blog să scriu povești cu happy-end, o discuție care am avut-o aseară cu una din aceste doamne, prietenă de suflet din Anglia, mi-a umplut sufletul de tristețe. Nu îi voi deconspira identitatea, ci o să creionez câteva aspecte care să ajute la înțelegerea altui fenomen cu care se confruntă rescuer-ii. 
Pe ea am cunoscut-o în urmă cu 5-6 ani, normal că tot prin intermediul Facebook-lui și prin natura activității ce o depuneam la vremea aceea, manageriatul adăpostului Trei Frați Pătați. Prin mica ei organizație ne-a ajutat cu fonduri pentru diverse necesități, gen cumpărare de fân (așternut pentru căței), construirea de noi cuști etc. Apoi, în timp, problemele personale ne-au apropiat tot mai mult. Mama ei murise de cancer, mama mea încă se zbătea. La vremea aceea, când nu știam încotro să o apuc, cum să mă împart, ea a fost omul care a avut răbdare să mă asculte și să mă povățuiască. Discuțiile cu ea erau un adevărat panaceu pentru suflet. Fiind și de vârste apropiate, cu probleme asemănătoare, unite îndeosebi de ”bug-ul” acesta al iubirii pentru animale, era normal să ne împrietenim. M-a ajutat chiar și când am pus în cui activitatea de la adăpost, dar având mereu animăluțe noi acasă, îmi trimitea bani pentru hrană sau tratamente. 
Acum însă, de câțiva ani încoace mai precis, starea ei de sănătate a început să se altereze, plecând de la o problemă a aparatului genital. O problemă cu care se confruntă foarte multe femei ajunse la premenopauză. Și pentru că tot timpul avea acasă câini în foster, câini aduși din România și cărora urma să le găsească adoptatori acolo, în regiunea în care locuiește ea, nu și-a acordat niciodată timp pentru persoana ei, dar mai ales era de părere că nu-și permitea o intervenție chirurgicală pentru ”regimul de viață” impus postoperator. Pentru simplu motiv că nu avea cine să se îngrijească de câinii de la ea. Plus că ea se ocupă și de partea de promovare online a cățeilor, cu texte frumoase, poze, corespondat cu potențialii adoptatori, selecția lor etc. și bineînțeles și fundraising, fără de care nici o organizație nu poate supraviețui.

 Și aici ajung la un subiect fierbinte în tagma salvatorilor, în special al celor de gen femeiesc: neglijarea propriei sănătăți, ba chiar mai mult - suprasolicitarea, din cauza lipsei ajutoarelor umane.  Pe lângă solicitările fizice, cele din plan emoțional sunt devastatoare. Și, ceea ce neglijăm de cele mai multe ori e că tocmai rănile de pe partea emoțională crează bolile pe corpul fizic. Și cum majoritatea rescuerilor sunt ființe extrem de empatice, absorbiind ca un burete suferința din jur, fără să aibă puterea de a se detașa sau de a se proteja în fața durerii prietenilor, cunoscuților, dar mai ales a animalelor, ajung să dezvolte afecțiuni serioase. Afecțiuni pe care le neglijează până ce corpul lor își termină resursele, iar atunci, forțate de împrejurări, iau măsurile ce li s-au sugerat cu mult timp înainte. Dar poate fi mult prea târziu deja. De aceea, unele din aceste femei au pierdut lupta. Multe în jurul vârstei de 50 de ani. Altele mai târziu.
Unele au fost adevărate luptătoare care au activat în primele linii, făcând lobby pe lângă guvern, participând la manifestații, ajutând alte organizații cu expertiza lor, altele simpli salvatori. Însă fiecare dintre ele au pierdut, în bătălia aceasta, câte puțin din sufletul lor. La fiecare caz grav în care s-au implicat, la fiecare dispută pe care au purtat-o cu cei  aflați de cealaltă parte a baricadei, politicieni, organe de control sau oameni obișnuiți, până ce au ajuns cu el sfărâmat în mii de bucățele. Și când sufletul ți-e zdrobit, deja ești prins în acea secvență de reciprocitate cauză și efect în care totul se intensifică și se agravează reciproc, conducând la înrăutățirea situației. Sau mai pe scurt ești prins într-un cerc vicios din care nu poți să ieși.  
Aș vrea ca aceste doamne să conștientizeze că își fac rău și să se oprească când simt că nu mai pot. Aș vrea să existe și în această activitate o limită de vârstă, să se poată cumva ieși ”la pensie” și de aici. Din păcate prezența necontrolată a animalelor neajutorate e ca o ademenire înșelătoare. Dacă ar fi să fac o analogie, prima care-mi vine în minte e antrenamentul ogarilor (Grey Hound) pentru curse, când li se fâlfâie prin față o blană de iepure sau mai rău (crud), un animăluț  viu închis într-o cușcă mobilă, iar ei urmăresc momeala făcând în acest fel mai multe ture de teren, iar în final - epuizați - sunt ori abandonați, ori sfârșesc. Exact așa se întâmplă și în cazul rescuerilor. ”Momeala” e mereu prezentă! Ori aruncată de mi-se-rupiștii care se bazează tocmai pe slăbiciunea salvatorilor, ori apărută din senin în drumul lor. Iar aceste doamne nu pot trece nepăsătoare pe lângă nici un animăluț, indiferent că e vorba de unul rănit sau nu. Pentru că empatia la ele e atât de dezvoltată, încât pot citi în ochii animalelor, pot să le simtă teama, suferința sau nevoia de afecțiune. Pentru că nu știu și nu pot fi nepăsătoare și egoiste! Pentru că le pasă!

Mai nou văd tot mai multe tinere care încep să se implice activ. Le admir dedicarea, dar și energia, puterea de muncă. Le chiar invidiez! Să faci activitatea asta la o vârstă tânără, pe lângă job-ul obișnuit, e mult mai ok. Nu zic că nu e stresant și obositor. Însă tot acel mecanism trup-suflet se regenerează mult mai repede. Iar satisfacția însănătoșirii unui animal rănit sau bolnav și adopția lui într-un cămin în care e tratat și respectat ca un membru de familie, e cea mai mare recompensă. E ceea ce te face să mergi mai departe. Dar dragele mele, vă rog mult nu vă neglijați sănătatea!!!

Și mai e un aspect în tot tabloul acesta. Devii ceea ce se cheamă ”an inspiring person”, adică o persoană cu putere magnetizantă, care atrage (susținători, ajutoare etc), devii o adevărată locomotivă!
Majoritatea dintre doamnele de care aminteam mai sus au deținut această putere, acest magnetism. Doar că, odată ajunse la fundul sacului cu resurse personale, odată ce apar problemele personale, acea magie care ținea lângă tine oameni dispare! Și odată cu ea, observi cum lumea începe să se retragă, să te părăsească. Pentru că tu devii atât de împovărat de toate problemele pentru care te zbați să le rezolvi (cu resurse tot mai puține), încât începe să dea și pe dinafară. Iar cei ce odată te admirau, brusc încep să te perceapă ca ”emițătoare de energie negativă”, Din păcate ei nu conștientizează cauza, tot acel șir de întâmplări de care aminteam mai sus, ei doar simt că acel moment din care obișnuiau ei să se hrănească și-a pierdut farmecul. Și atunci se retrag unul după altul, iar tu rămâi singur cu toate acele probleme care, din nefericire, nu dispar! Așa s-a întâmplat cu toate acele doamne despre care este povestea asta. Și eu mă număr printre ele, doar că eu am conștientizat că nu mai pot și am încercat să spun STOP. Că sunt alții care consideră că pot în continuare, cadorisindu-mă cu nonșalanță cu animalele lor nedorite, e din cauza lipsei de educație, lipsei de empatie și a bunului simț. Atât vizavi de animale, cât și vizavi de oameni.

Ce aș vrea eu?  Aș vrea ca acele doamne să nu fie uitate niciodată! Și printre ele, la loc de frunte se numără și draga doamnă Maria Beck, din București. Aș vrea ca prietena mea de suflet să-și recapete sănătatea, să avem prilejul să ne întâlnim și să ne îmbrățișăm! Aș vrea ca atunci când acestor doamne-salvatoare de animale le e mai greu, să apară ”îngeri” în formă umană și să le ofere ceea ce le lipsește pentru a se reechilibra. Și nu în ultim rând, aș vrea ca ele să aibă puterea de a conștientiza că au apucat-o pe un drum descendent și să se oprească înainte de a cădea în prăpastie. Și să fie convinse că nu se fac vinovate de nimic! Pentru că sunt adevărate eroine și nu nebune!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

În atenţia posesorilor de patrupede - Tusea de Canisă

Importanţa animalelor în existenţa noastră / The importance of the animals in our existance

Atitudinea omului faţă de animale

Ochisor - o iubire de caine

Tippi - the girl from Africa

The stray dog business in Romania

Ochisor/Osho at his new home

Mass-media, Asociatia Trei Frați Pătați și iubirea față de animale

E vremea paraziţilor, atenţie!!!