Ocupația: salvator!

Viața într-un oraș mic, fost muncitoresc, deși cu rădăcini adânc înfipte în istoria antică, 

poate fi foarte anevoioasă pentru un iubitor/protector de animale. Și asta pentru că dintre cei cărora susțin că le pasă de viețuitoare, puțini sunt cei care se și implică în rezolvarea cap-coadă a unui caz.

 Restul stau pe margine doar, formând ”Galeria”!

 Ce fac aceștia? Păi îi știm cu toții, ei sunt cei ce comentează pe Face Book, postează poze cu pisici sau câini întâlniți în drumul lor, apelând (prin diverse nivele de pressing) la mila altora. Tot din ”Galerie”  mai fac parte si susținătorii care încurajează (cred ei) prin comment-uri gen: ”esti un om minunat”, ”să-ți ajute Dumnezeu” etc. 

Ideea e că pentru un salvator cu ani de muncă la activ, sătul de aglomerația din casă, de mirosul impregnat în propriul mediu ambiant, de apariția pe bandă rulantă a cazurilor noi, expresiile acestea și-au pierdut sensul inițial. Sictirul așternut peste salvatori are o importantă legătură cu cele  amintitite, dar în principal se dezvoltă sub patronajul inerției ce domnește printre membrii-simpatizanți, vociferatori ai galeriei. Așa că, expresiile meliorative, copiate la indigo (că doar sunt la modă), au devenit atât de rutinate, încât celor cărora le sunt adresate - le sună mai degrabă a bătaie de joc. Adică zău așa, ar fi de preferat să încerci măcar să pierzi tu nopțile, să strângi tu rahatul, voma etc, să fi tu cel luat mereu în colimator de către vecini, să-ți bată ție-n poartă ”organele” și multe altele. Ar fi de preferat să faci din toate astea câte-n pic, în loc să mă tot ”omagiezi”. Sau vino cu ajutoare! Că de vorbe mi-e plin carul, dar cu faptele mă întâlnesc mai rar! 

Pun pariu că nici unui salvator nu-i lipsește galeria. Uneori mă întreb ce poate fi mai enervant, să-i ai pe ei pe cap sau pe cei care se declară răspicat împotriva animalelor? Măcar ăștia din urmă nu te presează să te mai implici la un nou caz, gen: ”știu că mai aveți și alții, dar nu-l puteți lua și pe el, că-i tare amărât?”. Alții te iau direct: ”păi dacă asociația nu se implică, atunci cine s-o  facă?”. Ăștia sunt cei care trăiesc din filmulețele cu happy-end de pe Face Book sau prin America lui Animal Planet, și care au impresia că dacă ”ești asociație”, totul merge ca pe roate iar tu poți salva la foc continuu. Ce să aibă măcar decența să te întrebe dacă poți și/sau cu ce anume ar putea să (te) ajute! De obicei sunt cei cărora nici măcar nu li se rupe că abia mai faci față la ce ai deja pe rol, că ești plin de datorii la cabinetele veterinare sau magazinele pentru hrană!

Dar de ce nu se implică totuși iubitorii de animale? 

Cei ce o fac sunt de obicei cei care te ascultă și empatizează cu păsurile tale. Dar și cei mai puțini. Iar ăștia sunt îndeobște tinerii cărora le pasă și care vor să pună umărul. Doar că nu-i prea găsești în orașele mici. E o altă chestie ciudată ce am observat-o, apropo de tineri - voluntari sau viitori implicați în acțiuni de voluntariat; cât timp sunt pe băncile școlilor din orașul (mic!) de proveniență, nu prea se implică în activități de adăpost. Le place mai mult să meargă acolo unde e distracție, dar fără miesme colaterale. Însă după ce pleacă la facultăți, se schimbă calimera! Încă nu am înțeles exact dacă e din cauza efectului de turmă sau pur și simplu e chestia aia ideatică în care ei au crescut frumos și s-a trezit spiritul civic dintr-o dată în ei. Încă cercetez!

Apoi mai sunt cei care au un câine/o pisică acasă, iar chestia asta o scot mereu la înaintare ca un scut de protecție împotriva implicării în salvarea altor animale: ”l-as lua eu ( da pe dracu!), dar nu pot pentru că mai am acasă unu' și ...” - continuarea poate suna în diverse moduri, de la motivația că singurul animal al familiei nu ar accepta un al doilea sau că ea/el - posesorul - nu poate pentru că lucrează sau mai știu eu ce. Sau pur si simplu e lăsată în aer, că nici ei nu mai știu ce motivație auxiliară ar merge. 

Adevărul e că lumea refuză să se implice din comoditate! Că intuiția le șoptește că-i de lucru serios și nu-i cazul să renunțe la timpul liber sau la liniștea/ordinea din casă. Lasă, mai bine pasează-l la ”nebunele alea care strâng câini”, că pe ele nu le deranjează! (Nu știu, zău!)

Îi amestec aici și pe cei de tot reiterează refrenul ”să-i ia pe toți acasă, dacă tot nu mai pot de dragul lor” (versiunea îndulcită!). Mă scot clar din sărite, însă măcar ăștia știu una și bună, că doar atâta pot! Dar te cam lovești mult de ei, în special exponenți din specia hibridă de orășano-sătean, cei de-au prins strămutarea forțată a lui Ceaușescu sau urmașii acestora. Cu cât au rădăcinile mai adânc înfipte în glia satului, cu atât sunt mai înverșunați vizavi de prezența nefericiților abandonați pe străzi.

Apoi mai sunt și cei trăitori prin preajma casei tale. Ăștia sunt o grupare aparte! Când sunt prieteni, când dușmani. Când par că le-ar păsa de bietele animale, când urlă de disperare la auzul lătrăturilor lor. Adică cam cum bate vântul, și întotdeauna vântul fiind dictat de propria lor dispoziție. Sunt cei care te anunță când apar pui în zonă sau căței mititei în calea lor. Că doar li se face milă și atunci apelează la cea mai la-ndemână soluție: ”sună un prieten”. Și chiar se interesează un timp de ei (ah, nu, nu până acolo încât să le și ia un snack, o atenție), le mai fac și o poză că doar îs tare drăguței, îi mai mângâie cât sunt mici - într-un cuvânt un fel de Dr. Jekyll. Apoi pauză. Dar stai așa că după pauză și după ce câinii au mai crescut în dimensiuni, intră-n scenă Mr. Hyde! Și e scoasă la interval artileria grea:”fir-ai tu să fii!”, ”taci dracului din gură!”, ”cum, încă nu i-ai dat?”, ”, ah, păi e alegerea ta!”, ”vai da' ce gălăgioși sunt!”, ”dacă i-ai putea învăța și să te asculte” etc. Și te seacă zilnic cu câte-o ”bomboană” d-asta de-ți vine să-ți iei câmpii sau să le spui ”tu m-ai anunțat de prezența lor; dacă te deranjează, fă tu mai mult decât mine, că poate ești mai priceput”. Și afară de asta, îi vezi cum te discută pe la colțuri, indignați și deranjați de prea puținele eforturi pe care pari să le faci în direcția protejării confortului lor personal. Iar de aici mai e doar un pas până la apariția ”organelor” la poarta ta, care știu una și bună: ”de ce nu-i duceți la adăpost?”. 

Of, pe bune? Chiar nu știam de soluția asta! Că doar de știam credeți-mă că nu-mi mai băgam ziua-n noapte și invers, nu mă mai dădeam de ceasul rușinii cerând bani să-i duc la doctor sau pentru mâncare, nu-mi mai jertfeam mobila și ușile din casă pe schimbatul dinților de lapte, nu mă mai separam cu dormitul de soț etc! Că doar și mie îmi place să ies la o vorbă cu fetele sau la iarbă verde cu soțul sau chiar la banalele cumpărături. Că de știam, pe cuvântul meu dacă mă mai băgam din proprie inițiativă în ”arest la domiciliu”!

Și după toți cei răsfirați aici, ajungem la familie și prieteni. Adică cei care zic că animalele sunt faine, dar ”Doamne iartă-mă, nici chiar așa”. Iar tu că faci asta ești ori fraier ori prea pătimaș (=nebun) în pasiunea asta pentru animale. Și ajungi (din nou, și aici) subiect de șoptit pe la colțurile întrevederilor de familie. ”Eu i-as pune-n drum în locul tău”, încearcă unii să te convingă sau ”păi du-i dragă la adăpost” - îți reproșează alții, iar cei mai tari în clanță emit supoziții cum că din cauza câinilor ți-ai neglija familia și mai știu eu pe cine. Eh, și uite așa ne întorcem de unde am plecat, trasând un robust cerc vicios, hrănit de un lanț al slăbiciunilor ce parcă se strânge tot mai tare în jurul tău.  

Ideea e că toți acești oameni trăiesc exclusiv în propria bulă. Iar odată ce se lovesc de o situație ce depășește granița lor de confort, totul se blurează. Iar atunci se recurge la soluțiile cele mai la îndemână, pentru a-și facilita revenirea rapidă la tihna dinainte. Și da, într-o lume ideală (=civilizată), ai duce puii de animale la adăpost. De fapt într-o lume sănătoasă găsirea unor animale pe stradă ar fi un act izolat, accidental doar. Pe când la noi, știm cu toții că numai desăvârșită nu e lumea în care trăim. Iar prezența salvatorilor în această societate plină de cusur acoperă, într-o oarecare măsură, golurile lăsate de un sistem ineficient de gestionare a animalelor fără stăpân. căci dacă nu ar fi ei, salvatorii, ar fi vai de mama lor - a animalelor, dar și a oamenilor! Dacă s-ar aduna numărul sterilizărilor efectuate de toate organizațiile din țară, s-ar observa cu cât s-a redus apariția unor nașteri nedorite. Și numai dacă s-ar lucra intensiv pe partea asta, am fi cu toții mai avantajați - și noi ca salvatori, dar și cei care reproșează salvatorilor prezența deranjantă a ”obiectului muncii” lor. Căci da, noi o facem din afecțiune pentru aceste vietăți, din empatie, dar până la urmă riscăm să ajungem îngenunchiați de povara material-emoțională a acestei ”pasiuni” dacă ni se pune încontinuu în cârcă, în loc să mai preia și alții din greutate.  Iar dacă salvatorii ar dispare...