De ce iubim animalele?

În spațiul nostru mioritic, datorită diferențelor mari sociale, încă prejudecățile au o reprezentare puternică în conștiința maselor, de unde și  interpretarea eronată a afecțiunii purtată ființelor care nu cuvântă, ca fiind ceva aproape patologic. Ai crede că evoluția omenirii ar trebui să aibă puterea să împingă la vale bolovanii ignoranței, dar uneori sunt prea mari și greoi ca să poată fi mișcați de la locul în care au fost ”plantați” de familie și societate.

Dar de ce iubim oamenii? 

Întrebarea aceasta pare mai puțin deplasată, nu-i așa? Chiar dacă-i găsim greu un răspuns rațional, ni se pare un lucru firesc, de bun simț sau pur și simplu ”pentru că așa trebuie”, pentru că așa ne învață biserica sau mai știu eu cine.
De fapt stă în natura noastră să ne iubim semenii! Și atunci de ce n-ar fi tot atât de ”normal” să iubim și vietățile din jurul nostru?   

De ce iubesc eu animalele?

Multă vreme nici nu am stat să mă gândesc la așa ceva mai departe de a fi un adevărat ”bug” (microb) care te prinde și nu te mai lasă. Sau pur și simplu că te naști cu el și te chinuie până ce nu ai șansa să te ”desfășori”, după care trece la următorul nivel. Nu știu sigur dacă se transmite pe cale ereditară, dar dacă se întâmplă așa, mi-e evident că gradul lui de manifestare evoluează față de cel al strămoșilor. Cu toate astea, la unii tineri care au crescut în case încărcate de miros și păr de animal, am descoperit dorința de a nu mai reface modelul matern și de a-și construi un cămin protejat de ”intruziunile” copilăriei. Dar ”microbul” e tot acolo și oricât ar încerca ei să-l țină sub control, acesta se zbate și până la urmă va găsi un mijloc să iasă la suprafață și să-și ceară prinosul.

La mine a fost fix invers. L-am simțit de mică, mă chinuia rău de tot mai ales că, pe vremea copilăriei mele, oamenii nu știau să îngrijească un animal de companie ca azi, lipsind asistența de specialitate a medicinilor veterinari. Nu că nu ar fi fost medici, dar nu făceau mai mult decât vaccinarile antirabice și mici tratamente în caz de răni. Dacă aveau de-a face cu boli grave sau otrăviri, te trimiteau acasă după o injecție mai mult de formă, ridicând neputincioși din umeri și lăsând toată greutatea sfârșitului tragic apăsând pe sufletul familiei. Iar tu, ca și copil, rămâneai traumatizat și bântuit de imaginea corpului inert, scos de tatăl familiei din locul în care animăluțul se retrase pentru a-și da ultima suflare.

Fiind copil din generația ” Decrețeilor”, crescut la bloc, abia așteptam vara ca să mă retrag la casa bunicii. Nu, nu la țară, ci pe strada celebrei Saline Turda! Dezavantajul de a avea o bunică intelectuală era că mereu am simțit lipsa rudelor de la țară, acel loc ”magic” pentru copii, unde să poți crește liber în natură, printre pomi fructiferi și animale la discreție. O oarecare imagine idilică o avea totuși și casa bunicii din Turda Nouă, cuprinzând o curte și grădină mare, doar că animalele lipseau. Noroc că aveau vecinii! Și de multe ori mă îndrăgosteam pur și simplu de câinii lor și încercam să-i momesc să treacă gardul în curtea noastră ca să mă pot juca cu ei. Și îi duceam pe ascuns și în casă, boierie mare la vremea aceea. Pentru mine apropierea fizică conta foarte mult. Nu aș fi putut trăi departe de câinele familiei, aș fi preferat să dorm cu el în cușcă decât să stau la distanță de el. Însă bietele animale erau certate de stăpâni pentru că își părăseau postul de pază, așa că preferam să sufăr de lipsa aproprierii lor, decât să-i mai văd pedepsiți de omul-stăpânitor. Însă dorința de afecțiune fiind mai puternică decât orice altceva, episoadele își găseau continuitate.

Neexistând educația sterilizării/castrării, de multe ori ajungeam să ”moștenim” pui de mâți și câteodată de căței. Dar vai, nenorocirea era că la fiecare sfârșit de vacanță, când bunica se retrăgea la Cluj până-n primăvară, animăluțele trebuiau să ”dispără”. Era de-a dreptul tabu să pretindem luarea lor, cu noi, la bloc. De aceea ”culesul” puilor abandonați ne era descurajat din fașă de către bunica, mult mai responsabilă pe termen lung decât noi, copiii. Dar uneori ”bug”-ul de care aminteam mai devreme ne inspira la ”șmecherii” ce reușeau să înșele vigilența bunicii. Puii de pisică îi ascundeam în spațiul mare de sub scări, printre cutii de carton, unde le duceam pe ascuns mâncare furată din frigider. Asta până ce adulții umani deveneau intrigați de pofta mea ciudată după conservele de pește, răsărită cam peste noapte. Sau până când puii creșteau și ieșeau din ascunzătoare, iar întregul nostru scenariu ”bine” pus la punct era total compromis. 

În cazul puilor de câini situația era mai dificilă pentru că ei aveau nevoie de apropierea umană și plângeau după asta. Odată îmi amintesc că am încercat să ascundem un pui, căruia i-am pus numele de ”Petecuț”, tocmai în dulapul bunicii din ultima cameră. Era cea mai puțin circulată, motiv pentru care ne gândeam noi că șansele să păstrăm ”secretul” ascuns mai bine și mai mult timp erau mai mari. Dar n-am luat în considerare plânsetele îndeajuns de puternice pentru a fi distinse și de un auz mai ”tocit” de vreme. Mica creatură era atât de fermecătoare încât a reușit să o vrăjească și pe bunica cât să îi dea de mâncare și să ne lase cu ea încă vreo două zile. Apoi însă ne-a obligat s-o restituim mamei de drept, sub rafala de reproșuri a omului-stăpân, dezamăgit că nu reușise să se debaraseze de ea.

Apoi, la adolescență, am primit un iepuraș. Fiind cadou, nimeni nu îndrăznise să-i interzică șederea la noi. Drept pentru care balconul casei bunicii fusese ”sacrificat” ca spațiu lui de manifestare pentru noul membru al familiei și umplut rapid de ”bobițe” mirositoare. Îi dădesem serios de lucru bunicii, pentru că fiind deja la vârsta când umblam mai mult pe afară, cu prietenii, eu nu prea mai aveam timp de purtat grija animalului de companie și tot greul cădea pe umerii ei. Drept pentru care, simtindu-se poate ignorat și dornic să descopere noi aventuri, iepurașul s-a hotărât într-o bună zi să sară peste balcon. Dar înălțimea saltului îi fracturase serios lăbuța, așa că nefericitul a trebuit sacrificat. Ce operații la lăbuțe, ca acum? Nu o să uit în veci cum draga de bunica căuta modalitatea cea mai diplomatică de a mă anunța despre dispariția animăluțului-cadou. S-au tot purtat discuții, pe la spatele meu, cu ceilalți membri ai familiei, despre cum să se facă și cum să se dreagă situația, astfel încât atâtea șușoteli nu au făcut decât să-mi atragă atenția, îngrijorându-mă serios. Până la urmă sora mea a fost cea care mi-a adus la cunoștință accidentul, urmărindu-mi cu atenție reacțiile. Însă, insensibila de mine s-a simțit de-a dreptul ușurată să afle că grijile mele, care mă trimiseseră cu gândul că bunica ar putea fi bolnavă, fuseseră total eronate. După ce începusem să-mi fac tot felul de scenarii negativiste, realitatea mi s-a părut mult mai ușor de acceptat, într-atât de ușor încât am râs bine de figurile uimite ale celor din jur. Mai puțin acceptabil mi s-a părut în schimb gestul vecinului-călău care mă anunțase mândru că păstrase blana iepurașului special pentru mine, fâlfâindu-mi-o prin față: ”să ai amintire, poate îți faci mănuși din ea!”. Horror, nu?

După ce am crescut și am ajuns la casa mea, microbul - ajuns și el la maturitate, s-a desfășurat în voie. Mereu i-am spus mamei că din cauza interdicției ei din copilarie am ajuns acum să am casa plină de căței. Și chiar și așa, nu prea a reușit nimeni din familie să-mi înțeleagă pasiunea intensă și durabilă pentru animăluțe. Mai mult să o tolereze doar. Noroc cu soțul, că el a avut inteligența să transforme du-te vino-ul de animăluțe din casa noastră într-o formă de terapie pentru problemele lui de sănătate. Și mă ajută cu ce poate.

Provocarea cea mai cea însă mi se pare să reușești să menții un echilibru între viața personală și dedicarea pentru aceste ființe neajutorate. Oricât încearcă unii să te convingă cu lozinca ”lasă că se descurcă ei și singuri, că doar îs animale!”, tu știi bine că nu e așa. Și de aici până a începe să-ți lași propria persoană pe locuri tot mai secundare, e o distanță atât de mică, dat fiind curgerea continuă de cazuri noi, încât nici nu apuci să-ți dai seama când ai ajuns să fi depășit de situație. Dar cum naiba să treci mai departe nepăsător, să pui liniștit geană peste geană știind că într-un anumit loc zace un animăluț neajutorat?
   

Îmi vine să inserez o paranteză aici: ați observat că mulți oameni se referă la câini cu genul masculin, chiar dacă le spui că sunt femele, deci ar trebui să le numească cu ”ele”, iar la pisici doar cu cel feminin, chiar dacă sunt motani? Nu-i interesează să facă disocierea, la fel cum habar nu au că și animalele dezvoltă multe din bolile întânite la oameni. Și tocmai pentru acești oameni e total de neînțeles dedicația (=nebunia) salvatorilor. 

Cum ai putea să le explici acestor oameni ce simți tu când te uiți în ochii unui cățel sau a unei pisici? Cum ai putea să le explici că plânsetele lor nu te pot lăsa indiferent, că gesturile lor nu sunt limbi străine pentru tine și că da, reușești să înțelegi ce vor să-ți transmită, fără să treci granița ”normalității” - așa cum e percepută în viziunea ”necunoscătorilor”. 

Cum ai putea să le explici că legătura, conexiunea dintre om și animal depășește vizualul, palpabilul, că ea a existat dintotdeauna, chiar și atunci când omul primitiv se hrănea cu animale. Că există în fiecare dintre noi, doar că unii, conștient sau nu, preferă să păstreze închise căile de comunicare, poate ca o formă de autoprotecție sau pur și simplu din egoism; cei din urmă fiind și cei ce aderă la principiul ”Omul - ființa supremă”.

Dacă ai vrea, ai putea să observi atât de multe în privirea lor!
Animalele, chiar și așa non-verbale cum sunt, pot transmite atât de mult!
 Și sunt atât de ușor de iubit!
O adevărată invitație-vie la iubire!
Dacă o accepți sau o refuzi, ține strict de tine!
Ele te iubesc oricum.