Adăposturile de câini - veșnic subiect de conflicte aprinse!

Azi m-am înfuriat! M-am înfuriat pe comentariile la o postare (de pe FB) care anunța pe un ton satisfăcut rezultatul unei investigații a DSV (făcută la sesizarea unei reclamante) asupra unui adăpost administrat de un ONG celebru de pe la noi. De obicei mă țin departe de polemici, mai ales în mediul virtual unde mult prea ușor se aruncă cu vorbe, dar de data asta m-au scos din sărite afirmațiile făcute cu multă răutate. Nu intru în detalii, vreau doar să punctez anumite aspecte care s-au evidențiat deja de prea multe ori în mediul animalierilor (termen împrumutat din italiană = pro-animale). Un mediu extrem de neprietenos și de plin de hateri. Ah, nu, nu haterii ce nu suferă animalele! Ci tot din tabăra animaliștilor!

1. De regulă DSV-ul este privită ca ”muma” protectorilor animalelor, pentru că și-a dovedit ”eficiența” cu preponderență în a pune bețe-n roate și a semna mult prea ușor amenzi, acolo unde efortul voluntarilor-membri fondatori de ong-uri este uriaș, și ineficiența vizavi de adăposturile publice, acolo unde se închid ochii de mult prea multe ori. De data asta însă, răspunsul oficial la sesizarea reclamantei era discutat (de animaliști!) ca fiind ”bătut în cuie” și incontestabil, sprijinind numa' bine ”dintele” împotriva respectivului administrator de adăpostului (ONG-ist). Iar asta mi s-a părut total unfair!
2. Mereu apar scandaluri pe tema fondurilor primite de un ONG sau altul! Și nu numai la noi, am văzut și la case mai mari. Scandaluri întreținute cu multă otravă! Într-o postare anterioară scriam cât de dură e lumea asta a salvatorilor de animale și cât de ușor se cade-n extremism. Toxicitatea emanată de astfel de bârfe, intrigi este dusă peste limita tolerabilității. Întotdeauna se va găsi cineva să arate cu degetul înspre un ”personaj” devenit mai vizibil prin activitatea sa, dar mai ales prin numărul fanilor (=donatorilor). Iar concomitent cu faima crește și invidia!  
3. O comentatoare extrem de tare-n clanță la postarea cu pricina (care și ea și-a arătat foarte clar dintele împotriva ong-istului respectiv) fâlfâia de zor placa cu legalitatea adăposturilor de câini (=autorizate DSV), trecând cu o ușurință creatoare de mari confuzii de la adăposturile administrate de ONG-uri, la cele de tip foster-care. Iar această confuzie am întâlnit-o tot mai des în mediul online!
Și de aceea țin să precizez:

În România există 5 forme de adăpost pentru animale:

A. Cele finanțate din bani publici - aici intră două tipuri:
a). adăposturile publice aflate în administrarea primăriilor și b) adăposturile private - ale firmelor (uneori chiar și ong-uri!) prestatoare de servicii decontate din bani publici, prin contracte încheiate cu primăriile - mare parte din ele autorizate DSV.
Din păcate la acest punct se regăsesc cele mai multe ”lagăre ale morții”! Cred că deja toată lumea știe cum arată un adăpost public și ce se întâmplă acolo. Dar există și adăposturi private (centre de ecarisaj) care au fost înființate special, la mica înțelegere cu administrațiile locale. Primesc/semnează contracte cu diverse primării și urmăresc exclusiv maximizarea profitului, fără să aibă nici cel mai mic interes/preocupare pentru bunăstarea animalelor. De aceea ”rotația activelor” trece continuu prin incinerator. Un exemplu edificator (de la noi din oraș) se poate citi aici.

B. Adăposturile fondate de asociații neguvernamentale (ONG) - în mare parte neautorizate DSV - după mai mulți ani de activitate, strict din nevoia stringentă de a pune la adăpost cazurile salvate. 
Personal nu cunosc nici un ONG care să fi început cu adăpost. Dar datorită creșterii numărului de cazuri care le-a ajuns în atenție/grijă, s-a impus această necesitate. Și dacă ar fi să le comparăm cu cele private de la punctul A, diferența e de la cer la pământ! Privit ca o firmă (deși nu este așa ceva) aș putea spune că un adăpost ong-ist e mai degrabă interesat de maximizarea valorii. Adică a condițiilor de trai ale animalelor, a serviciilor medicale, a extinderii rețelei de susținători, adoptatori, voluntari etc. Asta nu înseamnă că nu există și rebuturi, s-au mai văzut cazuri.

C. Adăposturi improvizate în curțile locuințelor de către persoane fizice (proprietarul terenului), cunoscute sub denumirea de foster. 
Astfel de locații au fost înființate de iubitori/salvatori de animale sau la cerințele acestora, pentru a răspunde numărului mare de cereri pentru un loc sigur în care să fie depus un câine salvat. Majoritatea acestor cazuri au fost câini ce au stat o perioadă internați la clinici veterinare cu diverse afecțiuni, răni, accidentați de mașini etc sau câini care se aflau în pericolul iminent de a fi uciși - prin reclamațiile oamenilor către ecarisaj/poliție sau direct vizați de abuzatorii de animale. Aceste adăposturi ad-hoc, prin serviciile acoperite, aduc mai degrabă cu o pensiune în aer liber, doar că nu sunt înregistrate și se întrețin prin taxele plătite de către salvator sau adoptator (la distanță sau direct), pe cap de câine. Șederea unui câine acolo poate fi de scurtă durată, până la adoptare, sau o tranziție spre un adăpost mai mare etc. 
Din păcate aceste locații sunt și cele mai rudimentare, iar în cazul unora prezența unui om acolo e doar de câteva ore, atât cât se operează activitățile de hrănire și curățenie. Însă depinde mult și de timpul pe care administratorul locației și-l dedică pentru această activitate. Dacă e secundară - se vede în condițiile oferite, dacă e principală - e cu totul altă poveste, animăluțele primesc multă atenție și afecțiune. În ambele cazuri este vorba de o sursă de venit pentru proprietarul locației. 

D. Pensiunile pentru animale
Deși nu ar intra la capitolul ”adăposturi” în sensul clasic al cuvântului, fiind destinate în principal cazării animalelor cu stăpâni pe o perioadă limitată (în speță concedii), salvatorii doritori de condiții mai bune și cu o mai ”largă” dare de mână ajung să apeleze la serviciile pensiunilor pentru a pune la siguranță un animal salvat. Cu toate că unii proprietari de astfel de locații oferă discount-uri pentru animalele salvate de pe străzi, locația în sine este o afacere foarte bună care aduce bani la buzunarul administratorului. Iar spre deosebire de un adăpost clasic, pensiunea oferă spațiu de cazare atât indoor cât și outdoor, funcție de mediul în care a fost obișnuit animăluțul respectiv sau de necesitățile stării lui de sănătate (știu o pensiune în București unde sunt cazați mulți paraplegici, pentru care și-au luat inclusiv bazin pentru fizioterapie).
Mai nou am întâlnit iubitori de animale care, din dorința de a se putea implica cât mai activ și eficient în salvarea animalelor de pe străzi, și-au propus să construiască pensiune și adăpost, separate bineînțeles, dar pe același teren. Iar cu banii intrați prin serviciile oferite de pensiune, speră să poată întreține adăpostul și tot ce însemnă hrană și ingrijiri veterinare. 

E. Ca spațiu suplimentar de cazare aș enumera persoanele care oferă îngrijire de tipul foster-care la domiciliu, dar asta e o categorie aparte pentru că facilitățile oferite sunt mai mult în interiorul căminului personal, ceea ce limitează cu mult numărul ”cazaților”, dar are avantajul că-i oferă animăluțului mai multă libertate de mișcare și educație în mijlocul unei familii, ceea ce-l va ajuta la integrarea mai ușoară într-o posibilă viitoare adopție. Unii o fac gratuit, doar din dragoste pentru animale, alții însă percep și o anumită taxă din care trăiesc (sunt cazuri când salvatorii - forțați de împrejurări - ajung să întrețină un cerc vicios în care e căzută acea persoană cu probleme psihice și consum de alcool).




Deosebiri majore între adăposturile de la punctul A și celelalte

- De ce ajung adăposturile publice să fie numite ”lagăre ale morții”? În primul rând pentru că nu se urmărește salvarea animalelor ajunse acolo, ci pur și simplu încarcerarea lor, pentru a nu mai ”bântui” pe străzi. În al doilea rând, angajații sunt persoane lipsite total de empatie, care nu privesc câinii ca pe niște ființe, ci ca pe dăunători. De aceea ajung să-i brutalizeze, să-i lovească, să-i ude cu furtunul, etc. Tristețea și frica se citește în ochii patrupezilor, la fel și poziția corpului spune multe despre starea psihică în care ajung să fie după câteva zile de ședere acolo. Iar de aici până la a se omorâ între ei, e doar un pas.

- De multe ori lumea care contactează un adăpost privat (de tip B) pentru preluarea unui caz, reacționează indignată și nedumerită când se lovesc de refuzuri pe motiv de locuri. Mulți nu înțeleg nici acum cum vine asta să nu ai locuri! Ei bine, într-un adăpost în care câinii contează mult pentru salvatori, se acordă o atenție sporită împărțirii lor în funcție de compatibilități! Dacă se întâmplă să se bată între ei, sunt mutați imediat. Administratorii sunt, de regulă, ”fini cititori” și intuiesc bine personalitatea unui  nou-venit, dar totuși îl urmăresc cu mare grijă pentru a nu avea surprize. Și nicidecum nu înghesuiesc câinii în țarcuri, ci pun mare preț pe spațiul lor de mișcare, de unde și ocuparea rapidă a locurilor! Hrănirea lor se face întodeauna supravegheat, ca fiecare să apuce la farfurie și să o termine el și nu alt coleg de țarc! 

- Animalele cazate în punctele B,C, D, E primesc nume și tratamente veterinare (deparazitări/vaccinări etc). Dacă un câine e bolnav, îl internează imediat la una din clinicile veterinare cu care se colaborează. Poveștile (background-ul) câinilor ajunși pe mâna salvatorilor de la punctele B,C,D,E sunt investigate, păstrate în memorie/registru și oferite mai departe potențialilor adoptatori, împreună cu toate detaliile despre personalitate, comportament și obiceiuri. Li se întocmesc carnete de sănătate, sunt cipați și (dacă au vârsta necesară) sterilizați. În unele locații se fac chiar și ședințe de dresaj sau/și ședințe foto pentru promovarea lor pentru adopție (pe site-ul organizației sau pe social-media). Taxe de adopție se percep doar către adoptatori din străinătate (obicei normal în toate țările). În situația în care este adoptat local, nu se percepe nici o taxă, se semnează doar un contract de adopție prin care adoptatorul se obligă la cele prevăzute în înscris.

- Animalele din adăposturile publice primesc un număr. Tratamente veterinare - doar dacă sunt solicitați pentru adopție. De aceea epidemiile virale apar mult mai frecvent. Dacă îi întrebi de background-ul unui anumit câine, se verifică actele întocmite de hingheri la ridicarea lui din teritoriu. Un formular tipizat, un înscris mecanic și lipsit de orice dram de empatie. Dar ți se fâlfâie pe sub ochi plin de mândrie birocratică. În caz de adopție, doritorii sunt obligați să achite anumite taxe.

- Câinii din locațiile de la punctele B,C, D și E, beneficiază de cuști, pătuțuri, jucării. Un animal nou sosit are tendința de a se cuibări (ascunde) până capătă încredere. De aceea niciodată nu le este încălcat spațiul de siguranță! Cu răbdare este așteptat să facă el primul pas spre îngrijitor.

-  În adăposturile publice sunt doar tarcurile betonate, iar pe jos paleți. În poze se pot vedea mulți câini chirciți pe la colțuri sau lipiți de zid, cu spatele la ușa țarcului, pentru că nu au unde să se ascundă. De aceea preferă să țină capul în jos, ochii strânși, și nu privească în jur. Sunt extrem de înfricoșați, nu numai de oamenii de acolo, ci și de restul câinilor cu care împart țarcul. De multe ori sunt atât de înghesuiți, încât nici nu ajung la mâncare și pier pe picioare. Acolo rezistă doar cei puternici și bătăioși, masculii Alfa. Cei speriați, slabi sau bolnavi ajung să fie atacați și uciși. 

- Țarcurile din adăposturile pe bani publici sunt prost realizate (dar aprobate de DSV!) având spațiile dintre țarcuri realizate din sârmă cu ochiul foarte mare (plasă de Buzău = mai ieftină), prin care câinii își pot ușor introduce capul. De aceea reușesc să sfâșie câini din țarcul vecin (cu predilecție pe cei descriși anterior) sau pur și simplu ajung să se sugrume în încercarea disperată de a evada, rămânând cu capul blocat într-un astfel de spațiu.

- Țarcurile din adăposturile de la restul punctelor sunt mereu îmbunătățite! Administratorii lor au mare grijă și fac eforturi considerabile la acest aspect, punând între țarcuri o tablă despărțitoare pentru siguranță. Iar asta le asigură și un plus de liniște, pentru că dacă animalele nu se văd, nu se hârjonesc. 

- Dar poate cea mai mare diferență dintre câinii încarcerați în adăposturile publice și cei cazați în locațiile administrate de ONG-uri este că cei din urmă primesc afecțiune! Sunt vizitați de voluntari (și în unele adăposturi publice este permis accesul voluntarilor, în funcție de deschiderea medicului veterinar care administrează locația), sunt plimbați, sunt socializați între ei. Sunt scoși la evenimente publice (târguri de adopții, excursii, vizite în școli etc). Sunt îngrijiți (spălați și tunși), iubiți și respectați!

- Eh, acum ar fi aberant să susțin că peste tot e la fel sau că totul e roz la punctele B,C,D, E! Nici pe departe! Așa cum nu toate adăposturile publice sunt la fel, nici cele private nu sunt. De aici și numeroasele scandaluri din mediul online despre condițiile în care sunt ținuți câinii în unele adăposturi care, ori dețin un număr de animale cu mult peste capacitatea fizică a îngrijitorilor, ori ajung din diverse motive să nu mai facă față și renunță, pur și simplu abandonând animalele! Recent a fost un astfel de caz al unui adăpost tip foster, din Brașov, care a stârnit multe controverse, a atras multă ură dar și lacrimi, și a creat (din nou) o imagine proastă asupra adăposturilor private.

- Tot în mediul online sunt multe voci care protestează împotriva prețurilor cerute de unele locații tip foster-care. În zona Clujului se percepe o taxă ]ntre 300 lei și 100 euro/câine/lună. Prețuri identice cu pensiunile uneori, deși condițiile uneori diferă. Dar iubitorii de animale fac pe dracu-n patru și cerșesc bani doar ca să-și știe salvații în siguranță. Alteori suma e achitată de un adoptator de la distanță, care nu are posibilitatea să ia la el câinele respectiv, și preferă să plătească acești bani ca să-l știe la adăpost. 
Da, sunt persoane care din asta trăiesc! Dar, cel puțin cei pe care-i știu eu, sunt într-adevăr mari iubitori de animale și se ocupă non-stop de ele, deci își merită pe deplin banii. Doar că cei cazați contra cost sunt mai puțini decât cei salvați de ei, așa că acei bani nu reușesc să asigure și traiul foster-ului, așa cum i-ar încrimina unii! 

Că sunt persoane care fac bani de pe urma câinilor, asta e clar! Dar a arăta cu degetul înspre toți, punându-i în aceeași oală, din nou nu e fair! Pentru că nu e real.

A fi sau a nu fi autorizat DSV?

Din afară, mulți hateri mizează/marșează pe moneda autorizației de funcționare din partea DSV. În realitate însă, nu e deloc simplu pentru un adăpost ce are deja în grijă sute de animale, să obțină o astfel de autorizație, de aceea acestea aproape că lipsesc din România.
 Pentru ca să construiești un adăpost care să ajungă să bifeze toate chichițele legislative, ar însemna să nu mai hrănești zilnic animalele ce le ai în grijă, să nu mai internezi cazurile grave cu săptămânile/lunile la clinicile veterinare (unde oricum te așteaptă o listă stufoasă de datorii) și multe altele! Pentru că nu ai fonduri pentru a construi la tipar și nici nu-ți permiți taxele lunare pentru diversele contracte impuse. Ca să nu mai vorbim că în momentul în care devii autorizat, ești mereu targetul ”vizitelor oficiale”, amenzilor etc. Un adminstrator de adăpost privat de tip A se plângea de desele vizite ale inspectorilor și de protocolul care nu trebuia să lipsească niciodată. Întrebat ce se verifică atât de des? ”Hârtiile, întocmirea documentelor.” !!! 
 Ca administrator de orice tip de entitate juridică ai marea responsabilitate de a încerca să păstrezi în echilibru o balanță extrem de sensibilă a veniturilor și cheltuielilor, în situația în care reușești să dai spre adopție 1-2 câini într-o lună, ca apoi imediat să-ți intre (aruncați peste gard sau lăsați la poartă, pe lângă ce salvezi tu!) alți 10! De aceea salvatorii ajung să se focuseze mai mult pe viețile pe care le au în grijă și nu pe eforturile de bifare a unor căsuțe pe un formular tipizat, administrat de niste oameni (înregimentați politic) de la un birou! Că la o adică, în urma reclamațiilor rău-voitoare, oricum ajung sub lupa ”organelor” și amendați. Iar ăsta e de regulă momentul în care cam toată lumea vociferatoare se dă la fund (sau se bucură), dar nu sare să dea o mână de ajutor!


Manageriatul unui adăpost = bolovan legat de gleznă

Sunt multe adăposturi în România, și totuși insuficiente pentru câte animale sunt abandonate!
Un om care-și asumă administrarea unui adăpost privat își leagă de gleznă un bolovan uriaș! La început, entuziasmul este hrănit de visul de a aduce o schimbare vizibilă în bunăstarea animalelor, de a salva cât mai multe animale din condiții grele.
Pe parcurs însă, lovit de ”n” greutăți, ajunge să fie consumat, încet- dar sigur. Bolovanul de la picior devine tot mai greu de tras, iar după un timp începi să te împiedici, să cazi; te mai ridici, dar efortul de a continua îți consumă resursele personale. În acest punct apare burn-out-ul. Și imediat după, întrebarea: să mai continui sau să mă opresc? Dar când ai în grijă vieți, nu e atât de simplu. Nu poți pune cheia-n cui și să te duci să te culci acasă (cum a făcut tipul din Brașov, Dumnezeu știe de ce!). Ideal ar fi ca o astfel de locație să fie condusă de o echipă pentru a prelua din responsabilități.  Când cade unul, ceilalți să preia și partea sa, cât acesta își revine. Am spus Ideal! Pentru că în realitate, cineva se va bucura întotdeauna, căci abia aștepta să preia frâiele. De ce? În primul rând pentru a deveni star-ul salvator nb 1. Apoi pentru a conduce el cum vrea mușchii lui. În majoritatea cazurilor sunt cei de tipul dictatorial, cărora le place șefia. Da, da, așa se întâmplă în adăposturile de la punctul B. Cei mai feriți de astfel e intrigi interne sunt următorii de pe listă. Însă cei de la punctul C sunt și cei mai vulnerabili din cauza lipsei unei echipe. Dacă clachează proprietarul/administratorul, clachează toată șandramaua. La punctul D situația e clară fiind vorba de o afacere cu angajați. Iar la punctul E e simplu, ori spune omul ”NU”, ori salvatorii nu mai duc acolo animale și se încheie treaba odată cu (pre)luarea ultimului animăluț din foster.


În loc de încheiere

Ce aș dori eu să se înțeleagă e că activitatea de administrare/manageriere a unui adăpost de tip B este foarte, foarte grea. Mare consumatoare de resurse materiale, fizice dar și psihice! Să simți mereu securea incertudinii zilei de mâine balansându-se amenințător deasupra capului tău, nu e ceva dorit de nimeni. Și nu e vorba de capul tău la propriu, ci de viețile animăluțelor ce depind de munca ta.
Nu este simplu nici pentru C, D, E, doar că problemele pot diferi, la fel și anvergura acestora.
Așa că, mi-aș dori foarte mult ca lumea să înțeleagă aceste lucruri și, înainte să apuce să lovească atât de dur într-o persoană care întreprinde o astfel de activitate, să se gândească de două ori. Și în principal să nu uite că ambiția lor de a doborî un anumit administrator ong-ist se va răsfrânge în mod direct asupra animalelor din ograda sa. Și nu acolo unde sunt zeci, ci acolo unde sunt sute de animale! Le luați voi acasă apoi?

Comentarii

Comments

Postări populare de pe acest blog

Glandele perianale și complicațiile de la posteriorul câinelui

În atenţia posesorilor de patrupede - Tusea de Canisă

Atitudinea omului faţă de animale

Rămas bun Bobo; bine ai venit Kelly!

Ochișor - o iubire de câine