Nu, animalele nu sunt vinovate !

Zilele astea am dat, întâmplător, peste blogul unei doctorițe - medic de familie, pe care am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani. Și am simpatizat-o instant, mai ales că era foarte prietenoasă, deschisă, atitudinea aceea ”cool”, cum ar numi-o unii. Și cred că a fost reciproc. Lăsând la o parte chestiile comune ce le-am împărtășit, citind o anume afirmație, dintr-o anumită postare a ei, mi-a răscolit amintiri vechi, neplăcute. Și am decis că e cazul să scriu și eu aici ce mă doare. 

Chiar dacă și ea e tipul pacifist ce preferă mai degrabă să se retragă în liniștea căminului decât să servească din știrile negativiste, umflate cu agresiune, oferite zilnic în meniul media, și-a confirmat poziția în legătură cu unele subiecte generatoare de tabere adverse. Și i-am înțeles raționamentul. Doar că la faza ”Între un câine agresiv, fără stăpân și omul mușcat de el, aleg omul”, ceva din mine a trepidat. Și nu de plăcere. 

Se fac mult prea ușor afirmații fără cunoștință de cauză, iar de aici, mai ales din mediul internauților din care se preiau modele, informația se răspândește cu mare repeziciune.  

Ce înseamnă un câine agresiv? Cum devine un câine agresiv? Cine poate stabili dacă un câine este cu adevărat agresiv? Astea sunt întrebări peste care se trece, voit sau nu, mult prea ușor. Și în cele mai multe cazuri din totală necunoștință de cauză, dar în altele voit intenționat pentru a scăpa de un potențial pericol. 

Ca exemplu grăitor am să aduc în discuție povestea lui Buliță, câinele pe care l-am primit în casă cu mai bine de 8 ani în urmă când, împreună cu gașca lui Murdărici, o altă protejată a zonei, a apărut la mine pe stradă și de atunci nu s-a mai dezlipit de lângă gardul nostru. Un an de zile a stat acolo păzindu-ne cu fidelitate locuința, mai ceva ca patrupezii dinăuntru. Peste zi se tot certa cu roțile mașinilor sau ale bicicletelor, cu o atitudine ce pentru necunoscători ar fi putut ușor trece ca agresivă. Mi-am dat seama că bine nu-i va fi acolo, mai ales că era în perioada conflictuală cu vecinii. Așa că după ce l-am castrat, l-am adus în curtea noastră și l-am introdus, încet și cu răbdare, în familie. La început a fost destul de reticent vizavi de ceilalți umanoizi, doar față de mine se manifesta cu drăgălășenia unui puiuț. Câteva luni l-am ținut în curte, unde se exprima ca un veritabil câine de pază, dar din nou din cauza conflictelor cu vecinii, de data asta pentru lătrăturile zgomotoase la auzul mașinilor, am fost nevoită să-l iau în casă. (Spre ciuda bunicii). Ei, din clipa aceea, câine mai fericit și mai recunoscător nu am văzut. Și azi, după atâția ani, el e cel mai docil și mai ascultător câine al familiei. Deja e bătrânior, cu botul alb, cu probleme la labuțe, dar cuminte, iubitor și ... sperios.

Ei bine, pentru necunoscători, Buliță se încadra clar la câine agresiv. Și dacă nu aș fi fost eu sau dacă nu s-ar fi lipit el cu atâta consecvență de casa noastră, cu siguranță că nu ar fi sfârșit bine. Și asta pentru că, deși pare masiv și feroce, în realitate el e un câine fricos și foarte sensibil. 

Am dat exemplul lui, deși în activitatea mea de salvator am întâlnit multe cazuri asemănătoare, doar pentru ca să arăt că de multe ori un câine ce pare agresiv, în realitate ascunde altceva. Iar cu blândețe, afecțiune, înțelegere și răbdare, orice animăluț va ieși din propria carapace și se va dezvălui celui ce-i va câștiga încrederea. Și poți să ai surpriza vieții, descoperind o adevărată comoară. Dar așa cum am spus, e nevoie de răbdare. Și blândețe! Ceea ce, în afara noastră, a salvatorilor, nimeni nu este dispus să o facă. Și atunci cea mai la îndemână soluție pentru majoritatea oamenilor este să cheme hingherii. Ca mai apoi, în poveștile spuse către terți, câinelui ghinionist îi va fi creată o imagine terifiantă și toată lumea va răsufla ușurată că a scăpat de un real pericol. 

Bineînțeles că există și alte cazuri, dar în majoritatea cazurilor așa stă treaba. Un câine, de cel mai multe ori abandonat, ajunge îngrozit pe străzi, victimă a oamenilor speriați de propria lor necunoaștere. 

De ce ajunge un câine să muște? De cele mai multe ori de teamă - pentru că se simte amenințat, dar și pentru că a fost deranjat de la mâncare sau din somn, ori a fost forțat să facă ceva împotriva voinței lui. Asta în afara cazurilor când un intrus îi intră pe teritoriu. Am asistat la câteva episoade când persoane mușcate s-au prezentat la secția de Boli Infecțioase de la Turda. Am fost chiar atentă să văd cum se prezintă povestea, cum se reacționează la ea din partea cadrelor medicale, și de fiecare dată am simțit că la mijloc era mai mult decât se spunea. Iar cadrele medicale nu erau deloc interesate să afle adevărul, și-l primeau așa ”personalizat” după forma și interesul autorului. Cu altă ocazie am auzit o femeie care povestea cum a fost ea mușcată când a mers la vecina și câinele acesteia dormea pe prag iar ea l-a lovit cu piciorul de ciudă că-i stătea în cale. Și urmarea normală a fost că animalul a reacționat total în defavoarea ei. Apoi mai sunt părinți care sunt în stare să omoare un câine pentru că i-a mușcat copilul, ascunzând cu toate mijloacele posibile realitatea din spatele acestui episod, în care copilul a deranjat câinele ba din somn, ba în timp ce mânca, ori l-a tras de coadă etc. Alții copii, de drag ce le e un câine, îl strâng tare la piept, iar în funcție de talie, gestul poate fi chiar dureros pentru animăluț, care reacționează să se salveze. De multe ori a trebuit să atenționez copii de pe stradă care ori veneau în fugă și se repezeau să pună mâna pe câinele din lesă, ori pur și simplu se aplecau și-l strângeau. Și a fost când nici nu am mai apucat să reacționez înaintea câinelui. Noroc că era mic, iar mușcătura a fost resimțită de copil mai mult sub forma unei pișcături. Dar copilul s-a speriat, iar părintele a făcut ochii mari, focalizându-și indignarea pe victimă și nu pe agresor. Iar asta e o regulă care se repetă aproape de fiecare dată. Pentru că lipsește educația din școli, din familie, dar și informațiile de conviețuire cu animalele care, vrem nu vrem, co-există în habitatul nostru. 

Mai e și partea de informare vădit fragmentată din partea cadrelor medicale care, în loc să explice tot lanțul trofic în care câinele (sau pisica) ajung accidental parazitați de anumite organisme sau microorganisme, prin ingerarea hranei sau apei, ce apoi, ajunse în organismul omului, pot produce complicații. Purecii, căpușele, paraziții interni nu provin exclusiv de pe animalele de companie, acestea fiind doar gazdă (intermediară sau finală). La fel ca și oamenii, și câinii (sau pisicile) colectează acești sugători de sânge ori de pe alte animale, ori de pe iarbă sau pământ. 
Îmi amintesc un episod destul de șocant pentru noi când, în urmă cu ani de zile, aflați în vizită la niște prieteni cu teckelița noastră, am lăsat-o să umble liber prin curtea acestora. După un timp s-a întors în camera unde ne întrețineam noi și când m-am uitat mai bine la ea, am observat că mișunau purecii pe blana ei. Grămadă! Mi-era clar că dăduse peste un cuib, în curte, așa că imediat ne-am luat rămas bun de la prieteni și ne-am dus rapid acasă, unde am îmbăiat-o cu șampon special. Precum i-a luat de repede, tot atât de repede le-am și venit de hac. Noroc că blana ei fiind deschisă la culoare, am observat imediat. Altfel puteam să le dăm răgazul să ne invadeze casa și să o paraziteze și pe Lucy. 

Dar nu toate animalele au norocul ăsta! 

O altă întâmplare e despre o cunoștință, instalator de meserie, care ne-a montat țevile de la încălzirea centrală, ca activitate extra-job. La servici însă, trebuia să facă munci mai puțin safe și curate, cum ar fi intrarea în canalizări pentru operațiuni specifice. Ghinionul său a fost ca, după o astfel de acțiune, să ajungă infectat cu o bacterie numită leptospiră și de acolo a urmat un lung șir de probleme de sănătate și vizite la medic. Dar ce credeți că i-a spus medicul? Că a luat-o de la câini! În loc să-i explice clar că principalii purtători sunt șobolanii și că bacteria ajunge în apă eliminată fiind prin urina acestora, infectând bazinele de apă, solul dar și produsele alimentare. Câinii străzii, având ca singură opțiune de potolire a setei apa din bălți, ajung și ei infectați cu acest nenorocit și extrem de periculos microorganism; iar oamenii - la rândul lor - se pot îmbolnăvii în timpul scăldatului în iazuri infectate, în timpul lucrărilor agricole pe terenuri umede, etc. Microbul pătrunde în organism prin leziuni ale pielii, prin mucoasele nazale sau oculare. Ajuns în organism, pătrunde în sânge unde se înmulțește și apoi trece în diverse organe - rinichi, ficat, inimă, etc. Tipul în cauză o luase sigur din apa de canalizare. Cert însă e că după pățania asta nu a mai putut suferii câinii, deci nici pe la noi nu a mai trecut! 

Cam în aceeași categorie se numără și mitul chistului hidatic. Oamenii neinformați se uită urât la posesorii de animale și își trag repede copiii când aceștia vor să mângâie un câine cu stăpân. Cred că nu este persoană care să nu fi auzit la viața lui replica: ”nu pune mâna pe el că te umpli de microbi!” sau ”de ce ții animal în casă că te îmbolnăvește!”. A fost foarte greu să-i explic bunicii soțului, după ce ne-am căsătorit și ne-am mutat în casa ei, că de fapt părul câinilor noștri era curat, liber de paraziți, și că ingerarea accidentală a unui fir de păr nu ducea automat la formarea chistului hidatic. În (in)cultura românului de rând, părul de câine sau pisică este echivalent cu boala! Ceea ce-mi amintește pățania unui bun prieten - medic veterinar - care ajuns în străinătate, îi povestește unui vet mare de pe acolo despre această credință printre români. La care vetul îi replică: ”da' la voi în țară toți câinii sunt bolnavi?”. (no comment!)

Din păcate nu există nicăieri o statistică, pentru că e greu de stabilit cu exactitate cauza infestării. Dar paraziți (și nu numai) pot fi luați ușor și din hrană. E chiar mult mai la îndemână acest lucru, mai ales dacă se consumă legume sau fructe nespălate sau carne insuficient preparată termic, iar animalul sacrificat a fost infestat. La fel poți lua bacterii sau viruși prin nespălarea mâinilor, ca un prim exemplu. Deci sunt multe surse de infestare și nu, nu animalele de companie sunt neapărat principala cauză! Atunci de ce să tot fie ele aduse pe tapet? Apropo de asta, știați că porumbeii mai sunt numiți și ”șobolani cu aripi” pentru că sunt purtători de boli? Și cu toate astea prezența lor în mari piețe ale lumii este acceptată și considerată emblematică pentru acele orașe!

Și ca să mă întorc la punctul de plecare al acestei postări, o persoană care nu a avut sau nu are un animal de companie, nu va avea dezvoltată nici empatia vizavi de acesta și nici nu va înțelege afecțiunea posesorilor pentru patrupezii lor. 

În urmă cu ani de zile, doctorița de la începutul povestirii noastre și cu mine ne aflam în vizită la o colegă. Madam dr povestește la un moment dat cum un cuplu mai în vârstă de vecini venise la ea, extrem de afectați de moartea pekinezului lor bătrân. În timp ce oamenii își plângeau sincer animăluțul pierdut, ea abia se abținea să nu râdă văzându-i. Și afirma cu tărie că nu putea înțelege cum naiba un om să sufere așa după un animal. Că dacă ar fi fost vorba de un copil, ar mai fi înțeles, dar un animal...! 

Ei bine, pe mine toată povestea asta m-a întors pe dos. Mi-am dat seama că nu era nici locul, dar nici omul potrivit să-i explic că, pentru unii oameni, animalul de companie este echivalent cu un membru de familie, iar pentru cuplurile fără copii, el ocupă tocmai acel gol format de lipsa acestora. 

Asta e diferența între iubitorii de animale și ceilalți! Salvatorii nu vor putea trece indiferenți pe lângă un animal. Oricâte probleme ar avea și oricât de aglomerate le sunt căminele cu alte animăluțe salvate, nu-i vor lăsa inima să nu acționeze. Știu multe doamne și domnișoare cărora le e pur și simplu groază să meargă la iarbă verde sau în diverse excursii de teamă că vor da peste pui abandonați la pungă/sac sau peste animale lovite de mașină. Empatia acestor persoane vizavi de animale este atât de puternică încât e de-a dreptul dureroasă. De aceea ajung mulți să-și sacrifice propriile vieți, timpul liber etc, pentru a ajuta/salva aceste ființe neajutorate. Și orice suferință lipsită de glas, dar transpusă în privirile lor, este percepută imediat de către salvatori, care sunt ca niște bureți ce absorb tot ce necuvântătoarele emit. Iar pierderea prin moarte a unui animal este maximul durerii, care te poate îngenunchea ușor. Și când cineva este căzut la pământ, are nevoie de o mână întinsă pentru a-l ajuta să se ridice. Dacă nu ești în stare să-i întinzi mâna, măcar nu râde de suferința lui!  

Și nu, nu animalele sunt vinovate pentru problemele noastre de sănătate!