Şi câinii au tabieturi

Povestea familiei noastre patrupede a început cu Lucy, teckeliţa noastră de 9 ani. Ea este "veterana" & comp, dar şi cea mai isteaţă. Are isteţimea specifică celor cu experienţă serioasă în spate, este calmă, ascultătoare. Când vrea să obţină ceva, ştie să te fixeze, chiar să te ţintuiască cu privirea. Nu-şi ia ochii de pe tine, nici măcar nu clipeşte. E greu să-i susţii privirea.

 

Care sunt tabieturile ei? Sunt câteva... îi place să doarmă învelită cu plăpumioara verde.Fie vară, fie iarnă, ea se cere învelită. Dacă cumva încerc să întind altundeva păturica ei, pe un pat sau pe un fotoliu, imediat se instalează pe ea şi cere să fie învelită. Dacă cumva, prin învârtiri repetate (până îşi găseşte poziţia comodă) se dezveleşte, începe să se mâţâie până o bţine ce vrea. Dacă nu o bagi în seamă, insistă - transformându-se într-o adevărată "picătură chinezească". În final tot pe tine la lasă nervii, aşa că întrerupi orice activitate pentru ai îndeplini "doleanţele". Din acest motiv, dar şi din altele, familia îi mai spune şi "Prinţesa". 

 

 "Ia ghiciţi unde sunt? Aşa că nu mă vedeţi?"

Dar dacă prinde vreo plapumă de-a noastră, care e mai mare şi mai moale, imediat se vâră sub ea. Soţul meu îi spune "periscopul", pentru că, din când în când, îşi mai scoate capul afară, să studieze în jur.

 Ea e mai independentă, nu se ţine mereu scai după om, prin casă, ca ceilalţi. Stă comodă, pe fotoliu, şi îşi vede liniştită de somnul ei. Seara însă, când vine ora de culcare, îşi ocupă locul în pat. Unde? Între mine şi soţul. Cu toate astea, poziţia ei preferată este între picioarele mele, cu fundul în sus, pe abdomenul meu.

 Fiul ei, Freddy, în vârstă de 7 ani,  adoră să stea în braţele mele. Dar nu oricum. Îmi sare în braţe, apoi se ridică pe labele din spate şi îşi dă drumul pe spate, lăsându-se pe pieptul meu. Adoră poziţia asta. Cred că îi place să-mi audă bătăile inimii. Apoi se pune pe un oftat prelung.

Dacă cumva, în cursul zilei, mă întind pe pat, cu laptopul sau fără, imediat sare şi el, cu o bucurie pe care nu ştie cum să şi-o arate. Dacă mă învelesc cu vreo pătură, începe să se joace cu pătura, iar în final, ia un colţ şi îl face biberon. Obiceiul ăsta l-a dezvoltat încă de când era la mama mea acasă şi nu am reuşit nici cum să-l dezvăţ. Dacă nu am pătură pe mine, pur şi simplu se lipeşte de mine. 

"lipiciosul mamei"

Dar primul lucru ce îl face dimineaţa, după ce se trezeşte,  e să o caute pe Lucy pe sub plapumă. Dacă cumva nu o găseşte, devine agitat şi se uita la mine cu ochii mari, întrebători: "Mami, unde e Lucy?". După ce o găseşte, începe să-i facă toaleta de dimineaţă. Şi o spală ... şi o spală, de toată e udă pe cap, prin urechi, chiar şi pe dinţi o spală. Zici că e pisică, nu câine.

 

Iar Lucy stă ca o adevărată prinţesă, căreia i se cuvine totul

Zguby, maidaneza noastră zgubilitică, are un obicei pe care îl respectă "la ceas". În fiecare dimineaţă, la ora 7, ea se cere afară. Indiferent de zi, iar asta e cam enervant în weekend când omul şi-ar dori să lenevească mai mult în pat, ea sare pe uşa de la intrare şi loveşte cheile cu lăbuţele, ca să o auzim noi din cameră şi să-i deschidem uşa. Coboară, în curte, îşi face treburile, apoi sare portiţa şi merge în vecini. Deşi e dodoloaţă, sare cu o uşurinţă de căprioară. La început nu ştiam unde tot merge, apoi am descoperit că la blocul din spatele casei are nişte prieteni umani, care îi tot dau de papa. De aici se explică şi dimensiunile ei. Stă vreo 2 ore, câteodată chiar şi 3, apoi vine acasă, îşi ocupă pernuţa din bucătărie şi se afundă într-un somn cu sforăituri.

De obicei e trezită de Pătrunjel, care se plictiseşte şi o instigă la joacă.

 Pătrunjel sau mâncăciosul familiei este mereu în aşteptare să-i pice ceva. În sensul de mâncare. Când te vede că ai luat ceva din bucătărie, te urmăreşte cu ochi de prădător. Iar când e ora mesei, mănâncă de zici că a flămânzit vreo 2 zile. Are o poftă imperturbabilă. După ce îşi goleşte farfuria, şi întotdeauna o face primul, aşteaptă să termine şi ceilalţi, ca apoi să meargă să lingă resturile. E mortal când te uiti la el cum îi urmăreşte pe ceilalţi să se îndepărteze de farfuriile lor, ca apoi să se repeadă la ele. 

Apoi se întinde cu burta la soare şi adoarme ghiftuit.

 

Murdărici este cea mai independentă. Vine-pleacă precum vrea, de zici că la noi e hotel.Oricât am încercat să îi punem deverse oprelişti, a găsit ea modalităţi de a-şi face loc prin gard. Aşa că am decis că, decât să ne strice mereu gardul, mai bine îi lăsăm libertatea dorită.

 

Cred că insistenţele ei de a pleca, odată la două zile, se datorează unei alte locaţii pe care o vizitează cu regularitate. Dacă aş avea bani, i-aş instala o camera video pe zgardă, să văd unde tot pleacă. Când vine la noi, intră direct în cuşcă şi acolo stă. Nici măcar la cină nu iasă, doar capul şi-l şcoate şi lipăie păpiţa. Dar dacă vede trecători pe la gard, îşi face imediat cunoscută prezenţa, printr-un lătrat lălăit. 

Buliţă, ultimul membru al familiei patrupede, este şi cel mai docil. S-a ataşat foarte puternic de noi, însă doar de noi. Nu acceptă alte persoane, motiv pentru care trebuie să-l ţinem din scurt. Nu are tabieturi, este cuminte şi ascultător. Singura lui "plăcere" sau nu, este să latre mânios la maşinile care trec pe lângă gardul nostru. Nu le suportă de nici o culoare. Parcă ar vrea să le rupă. În rest, eu l-aş numi câinele ideal. Dacă ceilalţi sunt câini "de jucărie", în sensul că sunt foarte prietenoşi cu toată lumea, Buliţă este câinele unui singur stăpân, câinele de pază.

 

Ei sunt câinii noştri şi îi iubim cu tabieturile lor cu tot. Îi respectăm şi le îneelegem personalităţile diferite şi încercăm tuturor să le oferim dragostea şi atenţia noastră.